Mi-am adus aminte de o întâmplare de anul trecut, de pe Camino Portughez, un fel de râsu- plânsu, dar cu final fericit. Se întâmpla a doua zi după ce fusesem la Fatima. După cum v-am mai spus, de la Santander sunt două variante de a ajunge la Santiago de Compostela, una fiind pe la Fatima.

Noi doream să mergem pe cealaltă variantă, pentru care aveam hărţi, aşa că am părăsit Santarem dimineaţa devreme, când încă soarele era „după deal”, pe o lumină difuză şi o temperatură numai bună pentru mersul pe jos.

Atoateştiutorul meu soţ zicea că ştie care este traseul, că văzuse el cu o zi înainde din autobuz unde se despart săgeata galbenă, spre Santiago, de săgeata albastră, spre Fatima. Eu, ca o soţie ascultătoare, îl urmez ca o oaie, fără să-mi pun mintea la contribuţie absolut deloc. Vremea era bună, drumul era uşor de străbătut, totuşi aveam ceva suspiciuni cu privire la direcţia în care ne îndreptam.

Ştefan întreabă un nene mai în vârstă, dar spaniola lui era ca engleza bătrânului, ideea era că trebuie să mergem până la „rotonda” adică sensul giratoriu, şi apoi să o luăm la dreapta. Zis şi făcut, totuşi tare nu-mi place că am făcut deja vreo 5 kilometri, iar săgeţile tot nu s-au despărţit. Mergem, mergem, ajungem într-o localitate ce nu figurează deloc pe harta noastră, dar iată un mic bar, numai bun de o pauză de cafea. Ştefan şi hospitalera se tot uită pe hartă, ea zice că mergem bine, dar nici de astă dată nu sunt convinsă că femeia a priceput că noi nu vrem să ajungem la Fatima.

Mai facem câţiva kilometri, soarele e tot mai sus pe cer şi începe să-şi îndeplineacsă scopul, adică să ardă, iar noi merge, mergem… Nici picior de pelerin pe drum, parcă am fi unicii doritori să ajungă la Santiago în această zi.

• Ştii ceva? Eu cred că de fapt acum mergem spre Fatima, probabil din Santarem trebuia să o luăm în altă direcţie, mă pomenesc gândind cu voce tare.
• Nu se poate, suntem pe drumul cel bun, îmi răspunde Ştefan.
• Bine, vom vedea, mai adaug eu fără niciun chef.

În sfârşit, ajungem într-o localitate mai mare, e trecut de ora 10, dar parcă a picat o bombă chimică, locuitorii sunt de negăsit. Nu e nimeni pe stradă, la geam, sau în vreun bar (că supermercado n-am văzut). Când aproape ieşeam din micul orăşel, iată că ne surâde şi nouă norocul, un bărbat tânăr ce-şi repară/verifică maşina, cert e că are capota deschisă şi meştereşte ceva acolo.

În sfârşit, o persoană care vorbeşte engleza şi cu care ne putem înţelege. Îi arătăm harta, şi-i spunem că noi vrem să ajungem la Santiago de Compostela, dar nu prin Fatima. Văzând că dă din cap a dezaprobare, mi-am dat seama instantaneu că avusesem dreptate, iar cele spuse de mine mai devreme tocmai s-au adeverit. I-am arătat orăşul în care, după calculele noastre trebuia să fi ajuns deja, cam la 10 kilometri de Santarem.

•  De fapt, v-aţi îndepărtat cu 10 kilometri, acum sunteţi la 20 de kilometri de … (am uitat cum se numea oraşul).                                    Să ne pice  cerul în cap, nu alta. Adică am mers 10 kilometri, dar suntem mai departe cu 20 de locul în care voiam să ajungem . Ce frumos! Nici nu ne puteam dori altceva.
• Aţi putea să ne duceţi d-vs. cu maşina, măcar până la Santarem? Vă plătim benzina. Zic eu, disperată de a mai face atâţia kilometri astăzi.

Omul stă un pic, se gândeşte,  apoi ne face semn să urcăm în maşină.  Mă simt de parcă l-am prins pe Dumnezeu de un picior,  ajungem în timp record înapoi în oraşul pe care-l părăsisem cu câteva ore înainte. Credeam că ne pune pe drumul cel bun şi ne lasă în plata Domnului, dar nu a oprit, a luat-o  pe direcţia pe care trebuia să o urmăm şi noi de dimineaţă, dacă nu aveam un ghid atât de priceput printre noi.

Cert este că ne-a dus exact unde voiam să ajungem, nepierzând alte ore pentru a recupera cei 20 de kilometri cu care ne îndepărtasem de la traseu. Nu a mai luat nici bani, aşa că iată-ne din nou pe Camino al nostru, ajutaţi de un înger trimis  din cer pentru a ne îndruma pe calea cea bună.

Camino este minunat, chiar dacă uneori ai impresia că ai ieşit de sub protecţia Divină, de fiecare dată ţi se dovedeşte că nu este aşa.  Ar trebui să fim mai atenţi la întâmplările noastre de fiecare zi, fiindcă  astfel ne-am da seama că nu suntem aici de capul nostru, suntem tot timpul îndrumaţi şi păziţi pe drumul vieţii.

Vă doresc să vă daţi seama de fiecare dată când aripa unui  înger vă atinge uşurel.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Dacă ţi-a plăcut articolul, te rog să-i dai SHARE. Dacă nu,… nu.

După cum v-am promis, azi voi publica scrisoarea pe care am primit-o ieri de la Trudi, împreună cu poze din Luarca şi de pe drum, şi, bineînţeles,  continuarea poveştii…

Din cele ce am povestit mergând împreună, am înţeles că Trudi se consideră o persoană nenorocoasă, ceea ce m-a întristat un pic. Eu i-am spus că mă consider foarte norocoasă, povestindu-i întâmplătile zilelor trecute în care am fost salvată miraculos exact atunci când aveam nevoie.

De un lucru sunt sigură, dacă te consideri o persoană norocoasă, norocul vine spre tine, fiindcă l-ai chemat. Dacă, dimpotrivă, eşti o persoană pesimistă, exact aşa vor sta lucrurile în viaţa ta. Spunându-i toate aceste lucruri, Trudi a devenit atentă şi a recunoscut că am dreptate. Tot vorbind şi cântând, am ajuns la Navia, un orăşel simpatic, chiar şi azi când ploaia parcă nu mai vrea să se oprească.

Până la Caridad, unde este albergue (adăpost pentru pelerini), mai sunt vreo 9 kilometri şi nu ne mai simţim în stare să-i parcurgem pe jos, prin ploaia rece. Bazându-mă pe soarta mea norocoasă, întrebăm o doamnă unde ar fi autogara, ca să luăm un autobus. Norocul nostru, e chiar la două minute de locul în care ne aflăm, şi, aţi ghicit, chiar peste 5 minute apare un autobus ce merge exact pe traseul nostru, prima oprire fiind la Caridad.

Trudi zâmbeşte , e bucuroasă că nu mai trebuie să înnotăm printre picăturile îngheţate ale ploii, ea fiind complet udă, din cap până-n picioare.

„Ai văzut? Dacă crezi că totul se va sfârşi cu bine, exact aşa va fi. ”

„Da, eşti cea mai norocoasă persoană pe care am întâlnit-o,”zice ea, dar în acel moment ne dăm seama că suntem o grămadă de norocoşi, autobusul tocmai a oprit la Caridad, iar din spate coboară mai mulţi  pelerini, ce au urcat înaintea noastră.

Ajungem tremurând la adăpost, mie mi-e doar frig, dar Trudi tremură din tot corpul, parcă au cuprins-o frigurile. Noroc cu o pătură groasă de lână, pe care hospitalero a scos-o de undeva, şi sub care, după o vreme, Trudi se încălzeşte şi adoarme fericită.

După o incursiune la supermercado, de unde toată lumea se întoarce cu pungi pline, fiecare plângându-se că a cumpărat mai multă mâncare  decât avea nevoie, dau peste un mic magazin chinezesc, de unde ies fericita posesoare a unor pantaloni scurţi, cu floricele. Când mă întorc, o găsesc pe Trudi sporovăind cu Mi-Soon, o coreancă foarte drăguţă şi foarte „ca din filme”. Le arăt noua mea achiziţie în materie vestimentară şi amândouă râd cu gura până la urechi, după vremea care e afară, ai impresia că în veci nu vom mai purta pantaloni scurţi. Dar eu sunt o optimistă, aşa că… aştept soarele. S-au dus şi ele la magazinul chinezesc şi şi-au cumpărat şosete groase, de iarnă. Acum era rândul meu să râd.

Nu mai spun acum că a doua zi dimineaţa, hainele lui Trudi nu erau uscate aproape deloc, dar neavând altele , le-a îmbrăcat aşa, dând dovadă de un curaj nemaipomenit. Nu mai ploua, dar   era ceaţă şi frig pe la 7,30, când am părăsit albergue.  Ca şi când totul ar fi fost în regulă, o dată nu s-a plâns de hainele ei cele ude, ba din când în când îmi spunea că cel mai bun uscător este corpul omenesc, uite, hainele sunt aproape uscate  acum!

Am ajuns în locuri minunate, Oceanul la o aruncătură de băţ, păcat că soarele nu vrea să apară. Trudi va rămâne la 11 kilometri după Caridad, acolo e un albergue la malul mării, iar ea nu se grăbeşte deloc, are bilet de avion abia în 18 septembrie şi mai e destul timp până atunci.

În cei 11 kilometri parcurşi a doua zi împreună, am aflat despre familia ei, cei trei copii şi soţul care o aşteaptă acasă şi care are o boală înfiorătoare. Veşnic cu zâmbetul pe buze, Trudi mă învaţă că trebuie să trăim viaţa frumos, indiferent ce ne aruncă în faţă. A venit pe Camino pentru a-şi încărca bateriile, pentru a putea să facă faţă în continuare vieţii ei, care nu  e una dintre cele mai uşoare.

Fiecare pelerin de pe Camino e o poveste, fiecare duce cu sine un destin, iar aici vine doar pentru o binemeritată pauză, în care poate medita la ce este important în viaţă şi ce poate să mai suporte amânare…

Cu o strângere de inimă, mă despart de această fiinţă minunată care mi-a înseninat cea mai urâtă zi de pe Camino, făcând-o să devină cea mai frumoasă.

Iată scrisoarea de la Trudi:

Good morning, Manuela

Ieri am primit un email de la o femeie extraordinară întâlnită anul acesta pe Camino del Norte, aşa că vreau să vă împărtăşesc întâmplările zilei ce ne-a adus împreună.

Am părăsit Luarca încă pe întuneric, pe o vreme închisă şi destul de rece, cu speranţa că poate totuşi ploaia ne va ocoli. Spun „ne va” vorbind despre noi, cei câteva zeci de pelerini ce ne-am cazat în adăpostul din localitatea mai sus-amintită, căci eu am pornit de una singură la drum, aşa cum făceam de obicei.

Luarca e un orăşel foarte frumos, cocoţat pe un munte ce înconjoară un golf. Voi pune altă dată poze reprezentative, fiindcă acum vreau să vorbesc despre altceva. După cum spuneam, vremea nu era prea favorabilă, iar pe la 9 a început să plouă de-a binelea, o ploaie „mocănească”, măcar că eram în Spania.

Singură pe un drum de munte, prin ploaia care venea din toate părţile, îmi venea să-mi plâng de milă, dar singura direcţie era spre înainte, cu sandalele mele ce făceau „fleoşc, fleoşc” la fiecare pas, udă până mai sus de genunchi, abia acum îmi dau cu adevărat seama ce înseamnă expresia „curcă plouată”

Aşteptam cu nerăbdare să ajung la un anume bar, căruia i se făcea reclamă pe undeva prin pădure, ca să beau o cafea şi să mănânc ceva cald. Iată că mica localitate apare în sfârşit, intru în bar, unde patronii mă întâmpină cu căldura cu care primeşti un oaspete demult aşteptat, comand o cafea şi „tortillas de patatas”, un soi de mâncare din cartofi, care cred că are mai multe reţete, fiindcă de fiecare dată are altfel de gust, dar unul foarte plăcut.

În timp ce eu mă delectez cu cafeaua şi biscuiţii aflaţi la purtător, în bar mai apare un grup de pelerini, toţi uzi, dar binedispuşi.

Mă uit la ploaia ce parcă s-a înteţit, iar vântul suflă parcă mai abitir, măcar de ar sufla din spate. Îmi fac curaj ca să ies din nou afară, pe o vreme că nici câinele nu ai avea inima să-l scoţi din casă. E august şi Spania, dar pare octombrie şi România.

Nu merg prea mult prin ploaia ce-mi biciuieşte faţa şi mă apucă aşa o jale, că-mi vine să mă aşez la marginea drumului şi să plâng, până mi se termină lacrimile. Moaţa din mine însă nu se lasă, aşa că mă gîndesc că ar fi mai bine să cânt decât să plâng, face mai bine la moral. Zis şi făcut, încep să cânt în gura mare, toate cântecele pe care mi le amintesc, în toate limbile pământului. Parcă funcţionează, încep să mă simt mai puţin năpăstuită de soartă, când, la marginea unui pod, o altă curcă plouată, parcă mai plouată decât mine, o „peregrina” fără pelerină, doar cu o mică hăinuţă de ploaie, pare a avea aceeaşi stare de spirit cu a mea de acum câteva minute.

• Hola!
• Hola, buen Camino! ne salutăm, iar eu îmi continui marşul şi cântatul, de parcă ar fi soarele cât roata carului pe cer şi toată lumea ar fi a mea.                          Când privesc în urmă, ce să vezi, am o companioană, Trudi (aşa am aflat mai târziu că se numeşte), cu un zâmbet mare pe faţă, mărşăluia în spatele meu şi abia acum văd că are urmele unei căzături zdravene în noroi pe pantalonii ei de culoare crem.  Facem cunoştinţă, aşa aflu că e nemţoaică, dar în urmă cu vreo 20 de ani s-a mutat în Spania, cu toată familia. Tot sporovăind aşa, nici nu am simţit cum am parcurs următorii 8 kilometri, tot râzând şi cântând. Am pus mai jos poze cu noi în ziua în care ne-am întâlnit şi de a doua zi, când vremea a fost mult mai miloasă în ceea ce ne priveşte.  Mâine voi posta scrisoarea lui Trudi şi felul în care ne-am petrecut cele două jumătăţi de zile împreună.Vă doresc o zi însorită!                                      Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni  PS Trudi are 72 de ani. Aşa-i că-i minunată?

Postez acest fragment pentru cei ce încă nu au văzut cartea, dar, mai ales, pentru cei ce au achiziţionat-o  dar au lăsat s- o umple praful printr-un colţ de bibliotecă, fără să aibă curiozitatea de a o deschide.

Mai există o categorie, dar nu o voi aminti azi, aici.

Vă doresc spor la citit!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Dacă ţi-a plăcut articolul, te rog să-i dai SHARE. Dacă nu,… nu.

Ziua a IV-a