Na, că vine Valentinul şi Dragobetele, iar eu scriu despre despărţiri. Tot timpul sunt defazată…
O întâmplare care nu mai e de dată recentă, mă face să scriu despre despre IUBIRE, iubirea aceea mistuitoare faţă de un „el „sau de o „ea”, care o lungă perioadă de timp ai crezut că e jumătatea ta, sufletul tău pereche, fără de care „viaţa nu are niciun rost”.
Şi totuşi, la un moment dat totul se năruie, „brusc” zici tu, care nu ai vrut să accepţi semnele pe care ţi le trimitea partenerul de multă vreme, dar le-ai ignorat cu bună ştiinţă, poate dacă te faci că nu le vezi, vor dispărea în neantul cel negru, acolo de unde au apărut. La început, mici semnale care arată că nu-i mai eşti atât de dragă (drag), n-ar mai pupa pământul pe care tocmai ai călcat, nu-ţi mai oferă mâna la coborârea din autobuz (asta dacă a făcut-o vreodată…), nu se grăbeşte să-ţi aducă un pahar cu apă dacă tu doar spui că ţi-e sete…
Hmm….! Ne prefacem că nu vedem toate astea, cu toate că ne doare fiecare gest cu care ne anunţă că s-a îndepărtat de noi. Ne spargem mintea ca să găsim motivul pentru care lumea noastră începe să se răstoarne, facem lucruri pe care nu le-am fi făcut în ruptul capului în condiţii normale, ne umilim şi aşteptăm un miracol, care să aducă lucrurile aşa cum erau înainte.
Vă dau o veste, totul este degeaba. Atunci când o relaţie se răceşte, e ca o haină veche, pe care degeaba vrei să o mai cârpeşti, oricât de frumos petic i-ai pune, tot se vede şi parcă te jenezi să o mai porţi în public, o mai îmbraci o perioadă pe acasă, apoi, brusc, îţi dai seama că e numai bună de cârpă de şters pe jos. Fără prea mare părere de rău, doar cu nostalgia timpului când era o haină nouă, o arunci sub chiuvetă, următorul pas fiind să ajungă la coşul de gunoi.
După perioada în care lumea părea să se clatine, în mod inevitabil vine acea zi în care-ţi dai seama că e chiar cu susul în jos, nu mai ai ce face, e momentul să renunţi. Dacă eşti bărbat e mai uşor, oricând se găsesc femei disperate care să-ţi aline durerea, chiar dacă ţie nu-ţi pasă de ele nici cât negru sub unghie.
Dacă însă eşti femeie, totul se complică. După perioada de deznădejde apare furia, apoi nevoia de a-l ponegri pe cel care te-a părăsit. Spui tuturor că nu era de tine, că ai fost o fraieră să-l dădăceşti aţâţia ani, uite, nici măcar acum nu s-a maturizat, etc., etc.
Nimeni, dar absolut nimeni nu se gândeşte că fiecare dintre noi avem un plan divin pe care trebuie să-l îndeplinim în această viaţă, plan care poate nu-l include pe fostul/fosta, s-ar putea ca prezenţa lui în viaţa noastră să nu ne ajute să facem ceea ce ne este menit. Sau poate nu ne-a fost dat să fim împreună, cu toate că fiecare dintre noi ne-am străduit o perioadă, dar întotdeauna unul dintre parteneri îşi dă seama că nu va merge, că e nevoie să caute în continuare. Bineînţeles că nici căutatul la nesfârşit nu este o soluţie, iubirea nu trebuie confundată cu atracţia sexuală, care mai devreme sau mai târziu dispare, lăsându-ţi un gol în suflet şi veşnica întrebare: ” Ce caut eu, lângă acest om?”
Dacă pot să-mi permit să dau un sfat, acesta ar fi ca atunci când te găseşti într-o situaţie asemănătoare cu cea descrisă mai sus, să nu disperi şi să nu tragi concluzii greşite. Fiecare dintre noi avem un drum în această viaţă, drum ce are diverse cotituri şi răspântii. E greu de ştiut încotro trebuie să o luăm uneori, dar dacă ne ascultăm inima, ea ne va îndruma întotdeauna pe calea cea bună. Şi, cel mai important lucru, să nu facem o tragedie dintr-o despărţire, vom vedea că peste ani vom privi acea perioadă de viaţă cu totul alţi ochi, ca pe o experienţă peste care era necesar să trecem. Tot ce a fost neplăcut se va estompa, iar privirile, gesturile şi clipele frumoase ne vor rămâne în amintire. Să fim aşadar recunoscători pentru tot ceea ce viaţa ne-a dat frumos alături de un om.
Dacă v-am întristat un pic îmi cer iertare, vă doresc să aveţi parte doar de sentimente bune şi frumoase, în această perioadă binecuvântată!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni
manuelasandablog 