Arhive pe categorii: De suflet

Toamnă molcomă la Lupșa

Duminică a fost probabil ultima zi cu adevărat caldă din această toamnă, așa că ne-am gândit să ieșim un pic, să vedem ce mai e prin împrejurimi. Vorba ceea, am fost destul pe afară, să mai vedem ce este și-n propria ogradă.

N-am mers prea mult, după surpriza pe care ne-au făcut-o mistreții care au scurmat pământul la doi pași de case, nu ne ardea să ne afundăm în pădure. Am găsit un loc cu o perspectivă minunată, era cald, foarte cald, puteai face plajă, ceea ce am și făcut. Mă simțeam cufundată într-o mare de liniște, Masha tot nu-mi dădea pace, dar la un moment dat s-a potolit și ea, fermecată de locul în care ne aflam.

Foșnetul ușor al frunzelor ce încet-încet își iau adio de la copacii pe care i-au slujit o vară, norii ștrengari ce se aleargă pe cerul de un albastru curat, o cioară ce cârâie la câțiva metri, m-au făcut să uit că trăim într-o lume în care oamenii se omoară unii pe alții, că suflete nevinovate sunt smulse din micile trupuri în care nu apucaseră să viețuiască decât o clipă, că marea ar trebui să se înroșească de atâta sânge, iar cerul să fie negru de toate tristețile care se adună în el….și totuși, aici e atâta pace, atâta siguranță, de parcă toate acele lucruri oribile nu s-ar întâmpla.

Este ciudat cum în zilele noastre poți afla despre evenimente ce au loc la mii de kilometri, dar, în același timp, poți avea oaza ta de liniște. Iar celor ce n-o pot avea, fiind în mijlocul războaielor provocate de descreierați fără inimă, aș vrea să le trimit, din căușul palmelor, un strop din liniștea mea.

Manuela Sanda Băcăoanu

Inimă de câine

Nu știu de ce, oamenii spun adesea despre cineva pe care-l consideră rău: ”este câinos, are inimă de câine” sau altele asemenea. Nu cred însă că un câine l-ar părăsi pe stăpânul lui doar fiindcă este bătrân și bolnav (stăpânul) sau nu mai poate alerga la fel cum o făcea în tinerețe.

De obicei, ne luăm un puiuț de cățel de care la început suntem îndrăgostiți, îl mângâiem, îl hrănim și-i facem baie. Apoi, anii trec, dacă ne privim în oglindă nici noi nu mai arătăm la fel ca acum 10-15 ani, dar câinele a îmbătrânit, din păcate, viața lui e mult mai scurtă decât a noastră. Parcă începe să ne încurce, nu mai poate alerga, apoi, dintr-o dată stă doar și lenevește toată ziua lângă gard, de multe ori nu mai intră nici în căsuța ce cu drag i-o făcusem pe vremea când era pui. Priveliștea asta ne dă gata, nu vrem să-i mai vedem tristețea din ochi, așa că, într-o seară, îl încărcăm cu greu în mașină și-l părăsim undeva pe o margine de drum, de preferință lângă un izvor, măcar să nu moară de sete. Apoi ne întoarcem acasă, mustrările de conștiință vin și ele o dată cu noi, dar ne consolăm cu gândul că ”era bătrân, ce să mai investesc în medicamente și vitamine, lasă că poate-l ia cineva, că e încă frumos…”

Nu știu dacă aceasta este povestea câinelui din fotografie, l-am văzut săptămâna trecută și săptămâna aceasta la izvorul de la Lunca Arieșului, cunoscut sub numele de ”Fântâna lui Cenan”. L-am hrănit și atunci și acum, am tot timpul în portbagaj un sac cu hrană pentru câini. Acum i-am pus și apă. Săptămâna trecută a reușit să facă vreo doi pași, acum doar m-a privit cu tristețe, dar a mâncat cu poftă. Nu știu dacă are vreo boală terminală sau doar reumatismele bătrâneții. Cert este că e un câine foarte frumos și cred că a fost și iubit cândva.

Dacă treceți pe Valea Arieșului, vă rog să-i lăsați ceva de mâncare. Nu știu dacă-l voi mai vedea săptămâna viitoare, dar mi se rupe sufletul de mila lui. E un câine de talie mare, poate nici nu e chiar atât de bătrân.

N-am idee cine l-a lăsat acolo, dar dar cu siguranță inima lui de om e mult mai mică decât inima acestui câine.

Manuela Sanda Băcăoanu – iubitoare de animale

Mulțumesc pentru urări!

Chiar nu voiam să mai zic nimic despre ziua mea de naștere anul acesta, cu cât înaintezi în vârstă îți dai seama că nu ești buricul pământului și că nici măcar nu ai șansa să devii vreodată, așa că așteptările față de cei din jur devin tot mai mici. Însă faptul că atâția oameni ”m-au băgat în seamă” nu m-a lăsat să devin indiferentă, ar fi fost o dovadă de proastă creștere din partea mea să mă fac că plouă și să tac precum porcul în cucuruz.

Ia uite, se vede că am devenit brusc mai înțeleaptă o dată cu noul an adăugat la coada celorlalți, vorbesc doar în ”zicători”! Oricum, ce doream să vă spun, este că e o bucurie să văd că v-ați oprit o clipă ca să-mi spuneți ”La mulți ani!”, vă consider prietenii mei, cu toate că nu pe toți vă știu personal, dar uneori un prieten virtual îți poate fi mai aproape decât unul pe care te bazai de ani de zile. Vă doresc tuturor sănătate, belșug și prosperitate și să nu ne pierdem speranța în mai bine, chiar dacă ni se spune că va fi mai rău.

În fond, viața e făcută din micile clipe de fericire, când ai familia aproape, când poți râde cu gura până la urechi fără a-ți fi teamă că cineva te va judeca și când poți dansa cu nepoții pe muzica de la radio. Nu-i bai că ninge, nu-i bai că plouă, viața e frumoasă, să ne bucurăm de ea!

La mulți ani vouă, celor care citiți aceste rânduri!

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Tu știi ce urmează după Revelion?

Mi-a venit acest titlu în minte amintindu-mi de o foarte tristă (în opinia mea) caricatură pe care am văzut-o acum câțiva ani. Era vorba despre doi porci îmbrăcați în straie umane, care stăteau în șezut privind în zare, iar unul îl întreba pe celălalt: ” Tu știi ce urmează după Crăciun?”

Ei bine, oare cum ar fi într-o lume în care noi am fi cei mâncați? Nu aștept răspunsuri, să zicem că este o întrebare retorică.

M-am gândit să vă povestesc totuși ce a urmat, pentru mine, după Revelion. Pot să spun că au fost încă două zile pe care nu le voi uita ușor sau de care-mi voi aduce aminte cu plăcere.

În 1 ianuarie, hăbăucă, am uitat că ceasul de la mână nu s-a dat după ora Ungariei, așa că, în loc să mergem la micul dejun pe la 10 și ceva, am ajuns pe la 9,30. Bine și așa, oricum, aproape toată lumea era prezentă, ar fi culmea să lipsim și la mâncare, nu numai la muncă. (Glumesc, vă rog s-o luați ca atare.)

După un mic dejun la care am primit mâncare vegană (incredibil, dar așa a fost pe toată durata excursiei), am plecat într-un tur al stațiunii, trecând și pe la un muzeu inedit, în care un pasionat de tehnică a adunat, vreme de 40 de ani, de la lucruri utile în casa omului, până la mașini, motociclete, tractoare, ba și un avion. Erau acolo peste 60 de mașini, toate dispărute de mulți ani din circulație, dar cu harul colecționarului, puse iar pe roți, în proporție de 80% din numărul lor. N-am făcut poze, că-mi lăsasem telefonul în autocar, la încărcat. Vreau să spun că am văzut primele radiouri, televizoare, mixere și tot ce i-a căzut în mână pasionatului colecționar. Oricum, am înțeles că această colecție inedită valorează acum o grămadă de bani.

Apoi, am plecat la Debrecen, unde din nou am făcut un tur al orașului, cu o oprire la târgul de iarnă, unde majoritatea tarabelor erau închise. Cele deschise ofereau marfă ca în Cluj, adică extrem de scumpă. Când ne întorceam cam dezumflați la autocar, iată că avem și o bucurie, suntem primiți cu un pahar de vin fiert, fierbinte și foarte bine condimentat. Instantaneu, starea de spirit s-a schimbat

Ne-am întors din nou la Hajdu, unde am vizitat ”Casa Răsturnată”, o casă care nu numai că e construită cu susul în jos, dar e și puțin înclinată. Majoritatea se plângeau de amețeli, când ieșeau de acolo. Eu zic că era mai mult din cauza vinului.

Dar ziua nu putea să se încheie mai perfect decât cu un party, după cină, vreme de vreo 4 ore, muzică, dans, voie bună și băutură la discreție. Ne-am zbenguit de ne-au mers fulgii, apoi ne-am retras cu toții la culcare, a doua zi plecam spre casă…

Ca să încheiem cum se cuvine acest sejur deosebit, în 2 ne-am dus din nou la baie, la celălalt ștrand, cu apă ca la noi, la Tășnad. Eu deja nu mai aveam șlapi, deci nici grija lor. Am închiriat un singur șezlong, că era 1500 de forinți, iar noi aveam doar 3 ore la dispoziție, așa că ziua a trecut foarte repede, cu o pereche de șlapi și un șezlong, pentru doi. De data asta nu era doi în unu, cum ne-au obișnuit reclamele, ci unu pentru doi. Bine și așa!

Peripeții n-am mai avut, nu ni s-a mai furat nimic, așa că la ora 2 ne-am prezentat la masă, iar la 4 fără un sfert, am pornit spre casă. Drept că drumul a durat cam mult, cu diverse opriri, dar contrar altor excursii, nu mă simțeam nici obosită nici tracasată de faptul că ajungem târziu acasă.

Ei, cam asta a fost excursia noastră de început de an. Să auzim de bine (că de rău, se străduiesc televiziunile să auzim/vedem)

Noroc și sănătate în 2023!

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

De ce purtăm doliu?

Până s-o pierd pe mama mea, în 25 noiembrie anul trecut, n-am putut niciodată să port doliu mai mult de 40 de zile. Mi se părea că e de ajuns, că oricum celui plecat nu-i mai folosește la nimic, iar celui îndoliat, nici atât.

Mama știa că nu-mi place să port doliu, așa că, înainte de a se stinge mi-a spus că nu trebuie să port deloc, nu are rost.

Nu mai trebuie să spun ce gol uriaș mi-a lăsat în suflet plecarea ei, cât de orfană și a nimănui m-am simțit, orice om care a trecut prin aceste experiențe le cunoaște, fiecare trecând mai departe în felul său.

Totuși am hotărât să port doliu cele 6 săptămâni până la parastas, apoi… voi mai vedea. Dar, spre surprinderea mea, n-am putut să îmbrac haine colorate nici atunci, așa că am zis haide, până la 6 luni. Iar șase luni s-au făcut un an, timp în care sufletul meu încă nu e vindecat, poate doar ușor cicatrizat.

Am însă planuri de viitor și puterea de a le duce la bun sfârșit, deoarece în 2022 am cam lâncezit. Am fost în vacanțe, dar de fiecare dată, primul lucru la care mă gândeam era s-o sun pe mama, ca să-i povestesc și ei ce minunății am văzut.

Când cei dragi devin doar amintiri, când îți mai zâmbesc doar dintr-o fotografie, viața devine brusc mai lipsită de culoare, mai tristă și mai săracă.

Abia acum, după un an de doliu și multă introspecție, îmi dau seama că doliul nu-l purtăm pentru cel plecat, ci pentru sufletul nostru, e un fel de scut și de aducere-aminte a tot ce a fost, a tot ceea ce am trăit alături de persoana dispărută.

Rămâi cu bine mama mea, știu că de acolo din Cer ne veghezi neîntrerupt, așa cum neîntrerupt mă gândesc și eu la tine!

Manuela Sanda Băcăoaunu

Prima aniversare în Cer

Draga mea mamă, de 10 luni te-ai mutat în Cer, lăsându-mă orfană, chiar dacă nu mai sunt demult un copil. Anul trecut, în 29 septembrie, a fost ultima ta aniversare aici, pe Pământ. Atunci nu bănuiam că sfârșitul îți este atât de aproape, ba chiar credeam cu tărie într-o miraculoasă însănătoșire. N-a fost însă așa, ai plecat așa cum ai trăit o viață întreagă, încercând să nu-i tulburi prea tare pe cei dragi.

Dar ne-ai tulburat, mamă, pe mine plecarea ta m-a lăsat fără sufletul pereche, fără cea mai bună prietenă și fără sfatul pe care nu mai am cui să-l cer.

Te iubesc din adâncul sufletului meu și aș vrea să știi că nu este zi sau ceas, în care să nu mă gândesc la tine. Poate cuvintele mele vor ajunge cumva și acolo unde te găsești acum, fiindcă refuz să cred că totul se termină odată cu părăsirea trupului fizic. Dacă poți simți toată grija și iubirea mea, doar atât te rog: NU PLÂNGE, MAMĂ! Iar acesta este un secret pe care doar noi două îl știm.

Dacă mai rămâneai printre noi, azi ai fi împlinit 82 de ani, dar firul subțire de pe ghemul anilor tăi s-a rupt brusc, lăsându-ne pe toți înlăcrimați și așteptându-te să apari cumva, de undeva, pentru a ne însenina frunțile și viețile.

Tu, cititorule, dacă ai o mamă, du-te la ea, spune-i că o iubești și îmbrățișeaz-o tare, așa cum eu nu voi mai putea s-o fac niciodată, cu mama mea.

Manuela Sanda Băcăoanu

Transhumanța

Sâmbătă după masă munceam ca de obicei, puneam dulcețuri și murături, activitate banală la această oră a verii. Deodată, un cor de behăituri acompaniate de voci masculine, mă face să tresar. Ce-o fi? ( iar poetul ar răspunde: Ce să fie, nu-i nimic. A trecut acceleratul!) Cum acceleratul și niciun soi de tren nu mai trec de ani buni prin Lupșa, m-am grăbit spre poartă, să văd despre ce e vorba.

Șiii, ce să vezi, o mare de oi se revărsa dinspre Hădărău, cum nu prea mai ai ocazia să vezi prin România. Mânate de câțiva baci, cel puțin zece câini cât niște viței și tot vreo zece măgari, care veneau exact așa cum spune vorba din popor, ”ca măgarii-ntre oi”, cărând cu stoicism tot calabalâcul necesar instalării la munte.

M-am felicitat că am ieșit la poartă, fiindcă de cum au dat de florile mele din jardinierele de pe trotuar, oile au început să le guste cu plăcere, probabil erau de mult pe drum și cam flămânde. Chiar și un câine le-a mirosit, dar a plecat mai departe, nu erau pe gustul lui.

”De unde veniți?” îl întreb unul dintre baci. ”De la Brad.” îmi răspunde el, un pic mirat de curiozitatea mea. ” Și unde mergeți?” ” La Muntele Mare.” îmi spune, acum mult mai prompt. ” Da câte oi aveți?” Nu mă las eu, de zici că eram de la ANAF. Baciul dă din cap, ezită, apoi zice” Multe!” ” Asta văd și eu, dar cam … o mie?” El aprobă din capl, apoi se grăbește să salveze de la potop florile vecinei de peste drum.

Oamenii aceștia care au o ocupație milenară și care nu se desfășoară mult diferit față de acum o mie de ani mi se par ” ultimii mohicani” ai oieritului. Încet, dar sigur, își conduc turma spre locul de pășune, probabil nepărându-li-se grea ocupația lor, pentru ei, e o meserie ca oricare alta. Dar care dintre noi va putea în nopțile senine de vară să stea cu ochii agățați de bolta cerească, acolo pe vârf de munte și să fie una cu Universul într-un mod care poate este singurul motiv pentru care își bat picioarele prin munți, probabil neîndeajuns conștientizat.

Nu știu de ce, spectacolul trecerii oilor cu behăiturile și căcărezele lor (care mai miros și acum) m-a emoționat profund, m-a dus cu gândul la copilăria în care trecerea unei turme de oi era ceva obișnuit, nu un adevărat eveniment.

Probabil trebuie să ne resemnăm cu gândul că veacul trecut le avea pe ale lui, iar veacul acesta care iată, aproape s-a scurs pe sfert, are și va avea alte obiceiuri, alte stări și alte încercări la care să ne supună.

Și-am încălecat pe-o șa… Fuga iar la dulcețuri și murături, un alt obicei pe cale de dispariție.

Manuela Sanda Băcăoanu

Prima Sărbătoare de Paști, fără mama

Pare că totul e la fel ca-n alți ani: primăvara, florile, oamenii… dar de fapt, nimic nu mai e la fel. Nu mai poate fi la fel, când ai rămas cu atâtea cuvinte nespuse, atâtea întrebări nepuse, la care nu-ți va mai da nimeni răspuns sau nu va fi răspunsul pe care-l aștepți.

Mi se pare mie sau timpul s-a oprit în loc? S-a oprit într-o dimineață senină de noiembrie, când mama mea a plecat pur și simplu în Cer, nemaiputând să îndure suferințele trupești pe care le ducea, cu stoicism, de luni de zile.

Și cât și-ar mai fi dorit să mai trăiască! Și cât mi-aș fi dorit să mai trăiască! Nu este zi în care să nu mă întreb oare cu ce am greșit, de ce a trebuit să plece înainte de a-și încheia cu adevărat socotelile cu această viață?

Ultimele ei luni au fost teribile, dar, printre lacrimi, mai reușeam să și râdem, o întrebam despre copilărie, iar amintirile de demult o făceau parcă să treacă mai ușor peste prezentul atât de dureros și la propriu și la figurat.

Și-a plecat! Dumnezeu a luat-o, fiindcă n-a putut s-o facă bine.

Voi, cei care ați trecut prin această experiență, cum ați făcut față? Pentru mine este neînchipuit de greu, chiar dacă la suprafață arăt și mă comport ”normal”, în inimă am un cuțit înfipt. Dacă-l scot sau dacă-l las acolo, e la fel de periculos.

Să fac singură pregătiri de Paști, să nu-i pot oferi cel mai frumos ou, să nu mai mergem împreună la Înviere, să vin acasă și să nu mă aștepte nimeni, iar când plec, să încui ușa cu cheia…

Pe cine mai sun de la Sălciua, să-i spun să pună apa de mămăligă, că suntem aproape, mamă…! Cui să-i spun că am mai scris o carte, cine să mă privească din primul rând, cu dragoste infinită?

Pe cine mai întreb de care fasole trebuie să semănăm, când trebuie să plătesc lemnele și dacă a venit factura la curent?

Cel mai trist este când îți dai seama că din toată viața unui om rămâne praful și pulberea, niște saci cu haine și AMINTIRILE. Da, amintirile sunt singurele importante, ele ne țin pe linia de plutire și ne ajută să trecem mai departe prin această viață căreia, uneori, nu-i mai găsim rostul.

Să mă iertați dacă v-am întristat, dar cei care ați trecut prin experiența pierderii mamei mă veți înțelege acum, iar ceilalți, într-o zi… să sperăm, cât mai îndepărtată.

Și totuși… DE CE MOR MAMELE?

Manuela Sanda Băcăoanu

Nicăieri nu bat clopotele ca la Lupșa, de Paști

Nu știu de ce, în lunga mea viață, niciunde n-am fost atât de impresionată de felul în care bat clopotele, așa cum se întâmplă la Lupșa, mai ales de Paști. Sunt mulți oameni talentați în comună, știu că înainte de pandemie se făcea și concurs de bătut toaca.

Aici, la noi, s-a păstrat o tradiție străveche; de fiecare dată când bat clopotele a sărbătoare, mă duc cu gândul undeva la începuturile vremurilor pe aceste meleaguri, la chemări și cuvinte codificate pe care le transmiteau locuitorilor până în depărtare. Ba îi anunțau să intre în tuneluri și să treacă la Mărgaia, fiindcă vin turcii, ba îi chemau la biserică, să se bucure de sărbătoare sau, poate, înarmați cu furci și topoare, să stea în fața năvălitorilor. Mulți eroi s-au ridicat de pe meleagurile noastre, unii pe care nu-i mai pomenește nimeni, dar parcă numele fiecăruia e pomenit la Paști, în dangătul când vesel, când trist al clopotelor, dar, mai ales, în ritmul cu care toaca subliniază însemnătatea momentului.

Nu-i cunosc pe artiștii care fac un spectacol atât de impresionant, dar îi felicit din inimă!

Este atâta putere și emoție în ceea ce transmit, încât de fiecare dată îmi dau lacrimile, parcă ceva din ADN-ul meu se răsucește, se răsfiră și respiră aerul secolelor trecute, adus, cumva, pe aripi de clopot…

E Vinerea de Paști, dar abia clopotele și toaca m-au făcut să simt cu adevărat ce înseamnă această zi. Tristețe deocamdată, așteptare și mângâiere… Asta am simțit eu.

Să fiți binecuvântați!

Manuela Sanda Băcăoanu

Tradiție și creativitate

În primăvara trecută, am început să cos o față de masă, așa, ca să mă familiarizez din nou cu această activitate pe care n-o mai practicasem de vreo… zeci de ani. Nu mai spunem câți.

Evenimentele neplăcute din viața mea de anul trecut m-au făcut s-o las baltă într-un fund de dulap, dar acum vreo lună, căutând ceva, am dat peste fața mea de masă, care era abia începută. Cum nu-mi place să las lucrurile neterminate, am reînceput să cos, de data aceasta cu multă pasiune.

N-am avut niciun model, pur și simplu am creat cu acul ceea ce se vede. La un moment dat, mă pasiona atât de tare, încât mă prindea 12-1 noaptea, cu acul în mână.

Este foarte plăcut să vezi că din mâinile tale iese un lucru frumos, un unicat. Știu că în zilele noastre ”nu se mai poartă” așa ceva, dar credeți-mă, o masă acoperită cu o asemenea cusătură, dă o notă de veselie și autenticitate încăperii.

Ei, cred că m-am lăudat destul. Vă las cu muncile voastre, știu că se apropie Paștile, iar toate gospodinele sunt ”pe ultima sută” cu pregătirile.

Să fiți sănătoși, îmbrăcați în lumina divină!

Manuela Sanda Băcăoanu