Ieri a fost prima zi a lui 2025. De obicei, în prima zi din an obișnuiam să fac de toate: să mă trezesc cât mai devreme,să fac vreo terapie, să scriu, să fac mișcare, pentru ca tot anul să păstrez aceste obiceiuri. Dar, după mulți ani, (ceea ce spune ceva despre inteligența mea), mi-am dat seama că nu contează absolut deloc ce faci în prima zi a anului, ci ce faci în celelalte 364.

Iată așadar că ieri am hotărât să mă răsfăț. M-am trezit la ora 10, am făcut gimnastică (asta fac de plăcere), am luat un mic dejun copios, cu ouă umplute și cremeș la desert, apoi, cum nu mai aveam nimic în program musai de făcut, mi-a trecut prin minte că-mi doream de mult să merg pe Transapuseana. După Transursoaia, Transalpina și Transfăgărășan, era ultima șosea TRANS pe care n-o străbătusem. Dacă mai sunt și altele, vă rog să-mi spuneți.

Zis și făcut, am plecat de acasă aproape la ora 13, era cam târziu, dar cine nu se scoală devreme…s-ar părea că tot departe ajunge. Vremea era minunată, soarele strălucea vesel, îndemnându-ne la drum, iar noi eram pregătiți de o excursie pe cinste. Și chiar a fost.

Ștefan a ales să facem traseul de la Aiud spre Bucium, lucru care nu s-a dovedit foarte inteligent. deoarece o mare parte a drumului am avut soarele în ochi. Dacă pleci dimineața devreme e în regulă, dar după masa e mai bine să mergi invers, de la Bucium Cerbu, spre Ponor, Râmeț, Aiud. Dar acestea sunt amănunte, fiecare pornește de unde i se pare nimerit.

Până la Cheile Vălișoarei soarele ne-a tot zâmbit, dar apoi, dintr-o dată am intrat într-o ceață groasă, care era totuși bună cu noi fiindcă era mai sus, nu la nivelul șoselei, unde vizibilitatea era foarte bună. Dar după priveliștea însorită, parcă intrasem într-un tunel. Eu era gata-gata să mă întorc, mă gândeam că n-o să vedem nimic.

Totuși am fost norocoși, de la Aiud spre Râmeț e un peisaj de poveste, cu păduri de fagi ale căror frunze ruginii li s-au așternut la picioare, cu o groază de curbe care-ți încetinesc mersul și-ți încearcă măiestria de șofer… Apoi, dintr-o dată, am intrat în ceață și am ieșit deasupra ei. Eram pe Tărâmul Basmelor cu siguranță, o mare pufoasă se așternea la picioarele noastre, dealurile mai joase păreau insule sau peninsule, iar în depărtare se zăreau Munții Retezat, înveliți în plapuma albă a zăpezii.

Am accesat programul Wikilok care-ți arată harta exactă pe unde mergi și m-am transformat într-un copilot de mâna I: curbă în ac la dreapta, o curbă mai largă la stânga… până m-am plictisit. Oricum, indicațiile mele nu erau nu știu cât de prețioase, pe majoritatea drumului limita de viteză era de 30 km/h și nu prea puteai s-o depășești. Am mai întâlnit câteva mașini, alți nebuni ai muntelui care n-au stat acasă, dar, în general, drumul a fost foarte liber. Sunt porțiuni în care e destul de îngust, doar o bandă și jumătate, dar cu grijă mare, pot trece două mașini una pe lângă cealaltă. Am trecut prin mai multe sate care erau aproape părăsite, am admirat și cabane nou construite în zone de ”mirador” (așa erau semnalizate în Peru locurile cu priveliști deosebite).

După Geogel, sat care se află pe la jumătatea drumului de 75 km de la Aiud la Bucium Cerbu, priveliștea nu mai este atât de spectaculoasă, dar aici era mai frig, o spuză de zăpadă pe asfalt ne anunța că e totuși iarnă, chiar dacă pentru prezentatorii vremii de la TV asta pare să fie un lucru rău. Chiar azi am auzit cum ”din păcate”, temperatura scade drastic de la 11 la 6 grade și spunea asta cu tonul că e de-a dreptul gerul Bobotezei. Unde sunt iernile în care când ieșeam din casă și erau -10 grade ni se părea de-a dreptul călduț, după două săptămâni de -25? Cred că generațiile de acum nici n-ar mai suporta asemenea temperaturi.

Ah, da, câteva fotografii poate că ar fi interesante!

Când am ajuns la Mogoș, am văzut Gemenele din spate. Ce surpriză!

Înălțimea maximă la care am ajuns a fost de 1529 de m.

Mai mergem și la vară, cred că e și mai frumos.

Vă doresc să aveți un an 2025 bun, ușor și plin de evenimente fericite, indiferent ce ați făcut în prima lui zi.

PS Ca să combin ziua și cu un pic de muncă, la întoarcere am spălat mașina la o spălătorie Self Service.Eu.

Manuela Sanda Băcăoanu

Întâmplarea face să mă aflu la Sibiel, un loc despre până în urmă cu o lună nici nu știam că există, dar care azi, când l-am văzut cu ochii mei, m-a făcut să mă îndrăgostesc pe loc. E un sat mic, cu case nici mari și nici opulente, dar de o curățenie impecabilă, cu fântâni vopsite în alb la tot pasul, multe pensiuni și un aer de vechi îmbinat cu nou, care-l face foarte special.

Înconjurat de munți stă ca-ntr-o căldare, iar soarele îl scaldă întreaga zi, în drumul lui de la răsărit la apus. Biserica, cimitirul, muzeul de icoane pictate pe sticlă, oamenii care montează un contor de gaz sau cei care renovează o casă, sunt cu toții politicoși și binevoitori. Fac un ocol mai mare, ajung până în vârful dealului de unde drumul spre Săliște coboară șerpuitor, apoi o iau pe o străduță ce coboară destul de abrupt, dar care mă aduce mai repede la pensiunea la care voi sta câteva zile.

Nu întâlnesc prea mulți localnici, nici nu știu dacă toate casele sunt locuite sau așa ca în multe sate românești, au rămas pustii. Tot ce știu este că aici e o energie bună, că multă lume vine pentru o gură de aer curat și pentru liniștea rareori întreruptă de trecerea vreunei mașini.

Un cățel flocos a venit la mine și ca să mă asigure de deplina lui încredere, mi-a arătat burtica.

Vă salut din Sibiel

Manuela Sanda Băcăoanu