Azi mi s-a îndeplinit un vis vechi: am zburat cu balonul cu aer cald. Speram din toată inima ca acest lucru să se întâmple acum, dar era gata-gata ca șansa să -mi fie refuzată. Luni și marți n-au zburat baloanele din cauza vremii, azi fiind, aș putea spune, ”ultimul balon”.

Trezirea la ora 4,45, o cafea ”furată” în grabă de la restaurantul hotelului , îmbarcarea în microbuse și… plecarea spre marea aventură. Rezervările se fac cu câteva zile înainte, așa că, dacă nu te hotărăști din timp, s-ar putea să nu mai ai loc în nicio nacelă.

În vreo 20 de minute, eram deja pe câmp, unde în mod foarte misterios baloanele începeau să vină, ca niște mari păsări de noapte ce încă nu și-au deschis aripile, sunt cumva lipsite de vlagă. Dar asemeni calului lui Făt-Frumos, încep a se hrăni cu flăcări și prind contur, întâi se ridică într-o rână, apoi, le vezi în toată măreția lor. Spectacolul e foarte impresionant chiar și atunci când ești încă jos, e cumva ca un ritual ancestral, mă simt ca un Icar ale cărui aripi nu se vor topi la căldura soarelui.

Încet-încet se luminează de ziuă, urcăm în nacela pe jumătate ocupată de un grup de coreeni, adică eu sunt mai mult urcată, Ștefan mă împinge de fund, iar un coreean mă trage de o mână. Uf! Am urcat 32 de turiști, alături de un ”căpitan” și un ajutor. Balonul mai are nevpie de ceva ”jăratic”, de jos e susținut de încă două persoane cu niște frânghii groase, apoi ușurel, tocmai la momentul oportun, cei de jos scot frânghia, iar noi ne ridicăm fără cel mai mic balans, acum mă simt ca un fluture imens, dar incredibil de ușor.

Și…zburăm!

Senzația este una ce nu se poate descrie, suntem oameni-păsări, oameni fluturi, oameni -Icari. Binecuvântez clipa în care am găsit această excursie, e cel mai frumos dar pe care mi-l puteam face. Ștefan a venit și el, cu toate că la început nu prea voia. Dar când și-a dat seama că frica n-are nimic de-a face cu această experiență, a fost încântat că s-a lăsat convins.

Acum când scriu stau în pat la hotel , iar dacă închid ochii, am din nou senzația zborului. Cred că a zbura cu balonul este unul dintre lucrurile pe care fiecare om merită să-l încerce o dată-n viață.

Din păcate, după 45 de minute mirajul s-a sfârșit, am aterizat exact pe platforma cu care venise balonul la început, care fusese adusă de către cei ce rămăseseră la sol. Am fost primiți cu șampanie (pentru copii, că turcii nu beau alcool în mod oficial), apoi ne-am întors la hotel, pentru micul dejun. La 9,15 am pornit din nou spre Antalya, unde vom mai sta trei nopți.

Ziua de azi a fost de departe cea mai grozavă pentru mine, am bifat o dorință pe care nu eram sigură că mi-o voi îndeplini.

Aaa, era să uit!. Știți câte baloane se ridică în zilele fără vânt? O sută cincizeci.

150 X 32 X 190 euro =… vă las pe voi să calculați

Ei, acum la culcare, sunt foarte în urmă cu somnul.

Manuela Sanda Băcăoanu

Ziua de azi a început la o fabrică de covoare. La început, am strâmbat din nas. Cine cară covoare de aici? Dar experiența a fost dintre cele mai plăcute. Am toată admirația pentru munca migăloasă a acestor femei, care lucrează câteva luni la un covor, centimetru cu centimetru. Sunt covoare care au 400 de noduri pe centimetru pătrat, pentru care se lucrează 2-3 ani și costă 200 de mii de euro. Materia prima este lâna, bumbacul si mătasea. Am aflat în mare tot procesul tehnologic de la viermele de mătase până la covorul care-ți ia ochii cu frumusețea lui. Noi n-am cumpărat nimic, dar au fost persoane care au cumpărat câte un mic covoras cu 300 de euro, după negocierea obligatorie în Turcia.

Apoi, ne-am dus la Valea Călugărilor. I se spune așa, deoarece aici au fost mai multe mânâstiri. Am văzut capela în care Sf. Simion și-a petrecut ultimii 40 de ani de viață, departe de oamenii care-l asaltau ca să se roage pentru ei. ( Nu, nu e vorba de personajul cu același nume din vremurile noastre).

Ai spune că în Cappadocia toate formațiunile stâncoase sunt la fel și totuși, privind mai atent, fiecare loc are particularitățile lui.

După Valea Călugărilor, am ajuns la Muzeul în aer liber Nezve, un loc deosebit de interesant. Pe văile a trei râuri care în prezent sunt secate, s-au refugiat primii creștini, care erau vânați de către împăratul Iustinian. Erau mai multe mânăstiri și aici, dar în principal una de femei și una de bărbați. Cred că trăiau aici și oameni simpli, care nu erau călugări, deoarece ghidul turc ne-a spus că la un moment dat erau vreo 35.000 de oameni în această zonă.

La întoarcere, am făcut un mic popas pe Valea Cămilelor, lucru care se vede clar și din poze.

Gata pe ziua de azi…Pe mâine!

Manuela Sanda Băcăoanu

S-ar părea că ambele variante sunt corecte și acceptate. Ceea ce nu știam însă până azi despre acest ținut, este cât de minunat poate fi. Am văzut într-o singură zi atâtea locuri, încât aș putea povesti despre ele o săptămână întreagă. Din propria-mi experiență știu însă că dacă nu bat fierul cât e cald, după ce trece timpul e mai greu de modelat, iar mie mi-e mai greu să reiau un subiect.

Voi încerca să vorbesc succint despre fiecare loc pe care l-am vizitat, ca să nu cad iar în păcatul amânării ( mai nou i se zice procrastinare, nu știu care este etimologia cuvântului).

După un mic-dejun la care singurul regret ar fi că nu poți gusta nici a zecea parte din bunătățile care ți se oferă, am pornit spre ”Cele trei frumoase”, trei stânci care seamănă cu Babele noastre și care au o legendă ce sună cam așa: un băiat sărac s-a îndrăgostit de fiica regelui, s-au căsătorit în secret și au avut un fiu. Regele nu era deloc de acord cu acest lucru, iar tânărul cuplu, sătul să se tot ascundă, l-a rugat pe Allah să le scurteze chinul, așa că au fost transformați în cele trei pietre.

Prognoza pentru ziua de azi era foarte rea, mai mult ploaie, dar eu m-am gândit că ar fi bine să plouă doar când suntem în autocar, iar când coborâm, să fie timp frumos. Ei bine, chiar așa a fost! Când am coborât la ”Frumoase” picura, dar imediat a ieșit soarele. Și ca să nu mai repet, de fiecare dată când am vizitat câte un obiectiv, soarele ne zâmbea printre nori. A fost o zi foarte specială.

Apoi am mers la Valea Porumbeilor, o vale în care pe vremuri (acum 4000 de ani) ca în toată această zonă de fapt, locuiau hitiții, un popor foarte inventiv. Din cenușa unor vulcani care erupseseră cu 3 milioane de ani în urmă, combinată cu apă rezulta tuful vulcanic, din care aceștia și-au construit locuințe foarte confortabile pentru acele vremuri, în care iarna era cald, iar vara era răcoare. Zona era de asemenea plină de porumbei, care aveau diverse job-uri: unii erau mesageri (e-mailul de acum sute sau mii de ani), ouăle se foloseau pentru obținerea vopselelor pentru pictură, iar găinațul (sau porumbațul?) era folosit ca îngrășământ.

De la porumbei am plecat la castelul Uchisar, alcătuit din același tuf vulcanic. I se mai spune Castelul frigider, deoarece acolo își țineau locuitorii proviziile vara, până la apariția frigiderelor. Tot ce am văzut azi pare de domeniul fantasticului, parcă e butaforie pentru un film , nu realizări ale naturii și ale omului laolaltă.

Dacă încă nu v-ați plictisit mai am a vă povesti despre Valea Îndrăgostiților, care are o legendă asemănătoare cu Frumoasele. Ghidul nostru zicea că dacă te îndrăgostești aici, vei fi fericit toată viața. Dacă nu, nu înseamnă că nu poți fi fericit. Cristi e un glumeț.

Și uite-așa, am pornit spre Orașul Subteran, de fapt aceleași construcții de acum mii de ani, pe care turcii știu să le exploateze la maxim. Am aflat că la primul nivel se adăposteau animalele, iar oamenii mai jos, în adâncul pământului. Aveau și o ușă ce seamănă cu o piatră de moară cu care închideau gura galeriei în care se refugiau când veneau și peste ei năvălitorii din Asia. S-ar părea că turcii ne făceau nouă ce le făcuseră și lor alții. Nu-i nimic, că acum noi năvălim peste ei, le locuim hotelurile și le mâncăm mâncarea, incredibil de gustoasă, de multă și de variată.

Am uitat să vă zic, prin gaura ușii, îi ”gâdilau” la burtă pe năvălitori. Eu îmi și închipuiam cum veneau mongolii sau care or fi fost și se așezau cu burta pe gaură, ca să fie căsăpiți.

Am uitat să vă spun, simbolul Cappadociei este calul, de aceea atâția cai.

Dacă mai puteți, mai am o singură oprire, într-un loc cu o priveliște uimitoare, o cafenea unde se bea cafea cu fistic și se mănâncă înghețată cu rădăcină de orhidee.

Ei, iar după atâta umblat și scris merit și eu un pic de odihnă, că mâine o luăm de la capăt.

Manuela Sanda Băcăoanu

Ieri a fost prima zi a lui 2025. De obicei, în prima zi din an obișnuiam să fac de toate: să mă trezesc cât mai devreme,să fac vreo terapie, să scriu, să fac mișcare, pentru ca tot anul să păstrez aceste obiceiuri. Dar, după mulți ani, (ceea ce spune ceva despre inteligența mea), mi-am dat seama că nu contează absolut deloc ce faci în prima zi a anului, ci ce faci în celelalte 364.

Iată așadar că ieri am hotărât să mă răsfăț. M-am trezit la ora 10, am făcut gimnastică (asta fac de plăcere), am luat un mic dejun copios, cu ouă umplute și cremeș la desert, apoi, cum nu mai aveam nimic în program musai de făcut, mi-a trecut prin minte că-mi doream de mult să merg pe Transapuseana. După Transursoaia, Transalpina și Transfăgărășan, era ultima șosea TRANS pe care n-o străbătusem. Dacă mai sunt și altele, vă rog să-mi spuneți.

Zis și făcut, am plecat de acasă aproape la ora 13, era cam târziu, dar cine nu se scoală devreme…s-ar părea că tot departe ajunge. Vremea era minunată, soarele strălucea vesel, îndemnându-ne la drum, iar noi eram pregătiți de o excursie pe cinste. Și chiar a fost.

Ștefan a ales să facem traseul de la Aiud spre Bucium, lucru care nu s-a dovedit foarte inteligent. deoarece o mare parte a drumului am avut soarele în ochi. Dacă pleci dimineața devreme e în regulă, dar după masa e mai bine să mergi invers, de la Bucium Cerbu, spre Ponor, Râmeț, Aiud. Dar acestea sunt amănunte, fiecare pornește de unde i se pare nimerit.

Până la Cheile Vălișoarei soarele ne-a tot zâmbit, dar apoi, dintr-o dată am intrat într-o ceață groasă, care era totuși bună cu noi fiindcă era mai sus, nu la nivelul șoselei, unde vizibilitatea era foarte bună. Dar după priveliștea însorită, parcă intrasem într-un tunel. Eu era gata-gata să mă întorc, mă gândeam că n-o să vedem nimic.

Totuși am fost norocoși, de la Aiud spre Râmeț e un peisaj de poveste, cu păduri de fagi ale căror frunze ruginii li s-au așternut la picioare, cu o groază de curbe care-ți încetinesc mersul și-ți încearcă măiestria de șofer… Apoi, dintr-o dată, am intrat în ceață și am ieșit deasupra ei. Eram pe Tărâmul Basmelor cu siguranță, o mare pufoasă se așternea la picioarele noastre, dealurile mai joase păreau insule sau peninsule, iar în depărtare se zăreau Munții Retezat, înveliți în plapuma albă a zăpezii.

Am accesat programul Wikilok care-ți arată harta exactă pe unde mergi și m-am transformat într-un copilot de mâna I: curbă în ac la dreapta, o curbă mai largă la stânga… până m-am plictisit. Oricum, indicațiile mele nu erau nu știu cât de prețioase, pe majoritatea drumului limita de viteză era de 30 km/h și nu prea puteai s-o depășești. Am mai întâlnit câteva mașini, alți nebuni ai muntelui care n-au stat acasă, dar, în general, drumul a fost foarte liber. Sunt porțiuni în care e destul de îngust, doar o bandă și jumătate, dar cu grijă mare, pot trece două mașini una pe lângă cealaltă. Am trecut prin mai multe sate care erau aproape părăsite, am admirat și cabane nou construite în zone de ”mirador” (așa erau semnalizate în Peru locurile cu priveliști deosebite).

După Geogel, sat care se află pe la jumătatea drumului de 75 km de la Aiud la Bucium Cerbu, priveliștea nu mai este atât de spectaculoasă, dar aici era mai frig, o spuză de zăpadă pe asfalt ne anunța că e totuși iarnă, chiar dacă pentru prezentatorii vremii de la TV asta pare să fie un lucru rău. Chiar azi am auzit cum ”din păcate”, temperatura scade drastic de la 11 la 6 grade și spunea asta cu tonul că e de-a dreptul gerul Bobotezei. Unde sunt iernile în care când ieșeam din casă și erau -10 grade ni se părea de-a dreptul călduț, după două săptămâni de -25? Cred că generațiile de acum nici n-ar mai suporta asemenea temperaturi.

Ah, da, câteva fotografii poate că ar fi interesante!

Când am ajuns la Mogoș, am văzut Gemenele din spate. Ce surpriză!

Înălțimea maximă la care am ajuns a fost de 1529 de m.

Mai mergem și la vară, cred că e și mai frumos.

Vă doresc să aveți un an 2025 bun, ușor și plin de evenimente fericite, indiferent ce ați făcut în prima lui zi.

PS Ca să combin ziua și cu un pic de muncă, la întoarcere am spălat mașina la o spălătorie Self Service.Eu.

Manuela Sanda Băcăoanu