Ieri a fost o zi de adevărată primăvară. Soarele strălucea pe un cer adânc și perfect senin, un vânticel adia doar atât cât să ne aducă aminte că există și el pe aici, dar oricine ar fi zis că e o zi de sfârșit de martie sau chiar de aprilie, nu una de iarnă adevărată a lunii februarie, atât de urâtă de cei fără lemne în șopron.
O prietenă avea ceva de făcut la Poșaga și m-a întrebat dacă aș vrea s-o însoțesc. Nici că se putea o invitație care să pice mai bine. Valea Poșăgii îmi este familiară, în ultimii ani am fost de multe ori pe acolo, dar de fiecare dată mă uimesc munții golași ce adună între ei o apă zglobie, care coboară la vale fără nicio grijă. Drumul este cam strâmt, așa că trebuie să fii foarte atent ca șofer, fiindcă în multe locuri nu prea încap două mașini una pe lângă cealaltă.
Pădurea e încă adormită, dar alunii au înflorit deja, ca o bucurie venită așa, în miez de iarnă. Mânăstirea este închisă ca o fortăreață, se poate intra doar la sfârșit de săptămână. Toată împrejurimea e plină de mister, iar izvorul tămăduitor aflat la 100 de metri de mănăstire, închis într-o căsuță a lui, întregește peisajul în mod armonios.
Din păcate, n-am putut explora prea mult, deoarece prietena mea a terminat repede ce avea de făcut, așa că am rugat-o să mă lase la Muncel, ca să mai fac câțiva pași până la Lupșa. Am trecut iar pe la crucea de la Valea Lupșii, care a devenit un obiectiv musai de atins pentru mine, am socializat cu un mieluț prietenos și m-am întors acasă plină de energia primăverii ce va veni în curând.
Arieșul era mare și destul de învolburat, semn că ploile de zilele trecute au început să topească zăpada de la Arieșeni.
Numai când pronunți această denumire ți se ridică părul în cap și te cuprinde un fior de groază. Auschwitz nu este un loc în care să-ți dorești să ajungi a II-a oară, dar măcar o dată în viață ar trebui ca orice om să treacă pe acolo, să se înspăimânte și să nu mai dea voie ca vreodată asemenea atrocități să poată avea loc.
Am fost la Auschwitzîn decembrie, în excursia pe care am făcut-o în Polonia, cu Brian Travel. Ziua aceea m-a marcat foarte tare, din acest motiv mi-au trebuit aproape două luni ca să pot scrie despre ea.
Când am ajuns în parcarea imensă, plină de autocare, vremea era exact ca în sufletele noastre: neagră, gri, viscolindă. Aveam programare la ora 12,30, dar am întârziat, fiindcă avusesem probleme cu autocarul. După ce am fost împărțiți în două grupe, vorbitori și nevorbitori de limba maghiară, fiindcă ghidele vorbeau această limbă, am intrat în interiorul lagărului. Dacă n-aș fi știut ce fusese aici, puteam foarte bine să-mi închipui că e o tabără de vară, conservată în timpul iernii: clădiri cu pereți de cărămidă aliniate perfect, copaci, curățenie…. dar și garduri ghimpate în trei straturi, foișoare de observare și vaiere, parcă-n minte îmi răsunau plânsetele celor care au trecut pe aici,majoritatea pierind și sfârșind în crematorii.
Oare ce pedeapsă ar fi meritat cei ce au trimis la o moarte groaznică un milion o sută de mii pe suflete? Dar moartea era ultima fază, deoarece viața în lagăr era de nedescris, iar acei oameni, încălțați cu saboți cu talpă de lemn și îmbrăcați cu zdrențe, după ce munceau toată ziua pe șantier, dormeau fără nicio încălzire, pe jos, în acele barăci, la -28 de grade.
Nici nu știu dacă nu cumva cei care fuseseră triați în partea dreaptă la coborârea din tren și duși direct la ”dușuri” care de fapt erau camerele de gazare, nu fuseseră mai norocoși, fiindcă aproape toți cei care în acel moment se consideraseră norocoși au avut aceeași soartă, dar după răni, boli și suferințe infinite.
Li se spunea să-și scrie numele pe gențile cu care veniseră, ca să le recupereze după ce ies de la duș. Așa, am putut vedea mii de genți rămase fără stăpân, așteptându-l încă și în ziua de azi.
Zeci de mii de perechi de încălțăminte (multe de copii, ți se rupe sufletul când le privești) au rămas în urma celor omorâți la Auschwitz, la fel cu diferite obiecte personale, de la olițe de noapte, la lighene și căni, ce putuseră lua oamenii cu ei în miez de noapte, când fuseseră ridicați din paturile lor și încărcați în trenuri, mai rău decât vitele.
Zilnic mureau mii de oameni, unii gazați iar alții fiindcă nu mai rezistau, care ajungeau în crematorii, dar nu înainte de a fi tunși și a li se scoate dinții, dacă erau din aur. Am văzut vitrine care conțineau cam două tone de păr uman. Acela probabil rămăsese în lagăr când venise eliberarea, dar miile de tone dinainte se trimiteau spre fabricile de textile. Se țeseau diverse materiale, inclusiv pături din păr uman. Vă puteți închipui cum ar fi să vă înveliți copilul cu o pătură făcută din părul a mii de oameni morți?
Știu că v-am șocat, dar acesta era și scopul. Nu putem trăi cu gândul că aceste lucruri s-ar putea întâmpla din nou, poate mai macabru și mai îngrozitor decât cu nu prea mult timp în urmă. Ce sunt 80 de ani în viața Universului? Dar privind în jurul nostru, vedem că războaiele nu s-au terminat, dimpotrivă! Iar doctorul Mengele poate că trăiește printre noi, zâmbind și îmbrățișându-și copiii. Bineînțeles că nu vorbesc despre cel adevărat, dar de unde putem ști că nu are urmași?
Ultimele două fotografii sunt cu camera de gazare și crematoriul. Vă întrebați poate cine făcea toate acele munci de manipulare a cadavrelor? Erau obligați s-o facă oamenii din împrejurimi, dar după 30 de zile deveneau victime la rândul lor.
Supraviețuitorii de la Auschwitz au fost nu numai norocoși, ci oameni deosebit de puternici din punct de vedere psihic. Am citit recent ”Omul în căutarea sensului vieții” scrisă de un psiholog care a supraviețuit, o carte care zugrăvește cu lux de amănunte suferințele îndurate acolo, dar mai ales pune în evidență faptul că în momentul în care un om își pierdea speranța și nu mai lupta, pierdea motivul pentru care-și mai dorea să trăiască, nu dura mai mult de trei zile și murea.
Of, ce poveste tristă! Din păcate nu e o poveste, e un crud adevăr istoric. Să nu-l mai repetăm!
În weekend-ul trecut am făcut o excursie foarte faină, despre care am tot vrut să scriu, dar am amânat de la o zi la alta. S-ar părea că acum a venit momentul, așa că… a fost odată ca niciodată…
Era vineri dimineața și era ora 7. În Piața Mihai Viteazul, puhoi de excursioniști cu trolere și voie bună, așteptau autocarul. Apoi, am aflat că de fapt erau autocarele, fiindcă prea eram mulți acolo și prea n-am fi încăput într-un singur autocar. Grupul nostru pleca la Timișoara, iar celălalt am aflat că pleca la Tășnad. Acum, doar să nu greșim autocarul, glumește Ștefan. Bineînțeles că nu-l greșim, doar scrie ”Brian Travel ” pe el, îi răspund eu. Mi se părea imposibil ca cineva să urce în autocarul greșit, dar asta a durat numai câteva minute.
Urcăm în autocar, iar fix lângă noi se desfășura deja un conflict. Doi domni (destul de aroganți după mine), ocupau locurile care le fuseseră repartizate altor persoane și nu voiau să se clintească de acolo. Noi ne cotim și-i șoptesc lui Ștefan că ăștia precis merg la Tășnad, dar el îmi face semn să nu mă bag. Când doamna noastră Viorica solicitată la fața locului a venit să dezamorseze conflictul și i-a întrebat cum îi cheamă, unde merg și ce locuri au, răspunsul unuia dintre ei, după ce și-au declinat numele, a fost ”Dar ce importanță are?” ”Păi are, dragă domnule, că nu sunteți pe lista mea, iar noi mergem la Timișoara. Precis mergeți la Tășnad, nu-i așa? ” ” Dar ce vă interesează?” Noi nu ne mai puteam ține de râs, iar cei doi au coborât într-un final, nedumeriți încă.
Iaca așa, am pornit cu voie bună și elan spre Timișoara, pentru a vizita expoziția lui Brîncuși, unde am făcut multe poze. Nefiind critic de artă n-o să-mi dau cu părerea, las pozele să vorbească.
Pe drum am oprit la castelul de la Săvârșin, dar cum majestățile Lor erau acasă, am putut vedea doar colecția de mașini a Regelui Mihai I. Într-adevăr, cui i-ar conveni ca prin sufrageria sau chiar curtea lui să treacă zeci de turiști, în fiecare zi?
Am plecat din Cluj pe o vreme primăvăratică, dar am ajuns la Timișoara odată cu o câinoasă vreme de iarnă, cu vânt, lapoviță și-un frig subțire. Aveam bilete la expoziție la trei ore diferite, așa că fiecare a luat și porția lui personală de frig. La Timișoara ne-a așteptat ghidușa Roberta, care ne-a povestit o mulțime de lucruri interesante despre ”orașul de pe malul Begăi, cum zic comentatorii de fotbal.
Pe la ora 18, rebegiți de frig, dar cu sufletele înălțate de cele văzute la muzeu, am pornit spre Gyula, unde ni se promitea o cină copioasă și odihnă pe măsură, după o zi plină. Dar e bine să nu zici HOPA până n-ai sărit gardul! Să nu uitam că Gyula e în Schengen, iar România, nu!
Probabil le-am părut dubioși vameșilor de la Turnu, fiindcă ne-au ținut în vamă o oră. Ba ne adunau cărțile de identitate, ba ni le dădeau înapoi, ba ne ziceau să coborâm, ca să ne verifice la ghișeu, ba că suntem prea mulți, să coboare doar grupuri de câte 5. Oricum, noi nu i-am prea băgat în seamă, muzica bubuia, voia bună era la cote maxime, iar într-un final totuși ne-au coborât pe toți ca să ne verifice. S-au uitat și la bagaje și pe sub autocar, ce mai, eram un grup subversiv de pensionari ce trebuia verificat la sânge! Poate dacă le dădeam de la început ”vama” nu s-ar fi întâmplat toate astea, dar chiar n-aveam niciun motiv. În afară de slipuri și costume de baie, nu aveau ce găsi în bagajele noastre.
Le mulțumim pe această cale vameșilor unguri de la Turnu și le promitem să nu-i mai deranjăm. Niciodată!
Ei, în continuare totul a decurs conform programului, două zile de baie întrerupte de obișnuitul party din seara a doua la care am dansat de ne-au mers fulgii, așa cum ne-a obișnuit domnul Marius Lazăr și căruia îi mulțumesc pe bune, nu ca vameșilor.
Duminică ne-am întors acasă, cu sentimentul că a fost prea puțin, că mai vrem și cu promisiunea că vom mai repeta experiența, în alte locuri și mai spre primăvară…
Ieri dimineață, la o oră absolut ucigătoare, adică 6, am plecat din Cluj, cu destinația Polonia. Călătoria a fost una foarte plăcută, așa cum ne-a obișnuit d-l Marius Lazăr, patronul agenției Brian Travel, cu opriri asezonate cu cafea, coniac, vin fiert și fursecuri. Nici nu ne-am dat seama cum am ajuns în Slovacia. La noi, o vreme primăvăratica. La ei iarnă în toată regula, dar de o frumusețe rară, ca în România, în urmă cu mulți ani. Am făcut o oprire la Kosice, unde am vizitat centrul cu catedrala, teatrul, casa cerșetorului, clopotul atins de bombe în timpul războiului, restaurat și rămas la sol. Am început să ne obișnuim cu temperaturile mai scăzute, aici erau -8
grade. Apoi am pornit spre Polonia, am trecut granița fără să ne dăm seama, iar Tărâmul de Vis pe care am ajuns ne-a răsplătit din plin pentru sutele de. kilometri parcurși. Ne-am cazat la Hotel Măgura, un nume absolut românesc, iar după cină, am plecat la Zakopane, oraș stațiune desprins din povești. Din păcate am făcut pozele noaptea, așa că nu sunt de. prea bună calitate.
Târgul de Crăciun ne-a fermecat, am făcut turul obligatoriu, apoi ne-am întors la autocarul care ne aștepta cuminte, lângă parc. Sper să vă bucurați de fotografii. Manuela Sanda Bacaoanu
Duminică a fost probabil ultima zi cu adevărat caldă din această toamnă, așa că ne-am gândit să ieșim un pic, să vedem ce mai e prin împrejurimi. Vorba ceea, am fost destul pe afară, să mai vedem ce este și-n propria ogradă.
N-am mers prea mult, după surpriza pe care ne-au făcut-o mistreții care au scurmat pământul la doi pași de case, nu ne ardea să ne afundăm în pădure. Am găsit un loc cu o perspectivă minunată, era cald, foarte cald, puteai face plajă, ceea ce am și făcut. Mă simțeam cufundată într-o mare de liniște, Masha tot nu-mi dădea pace, dar la un moment dat s-a potolit și ea, fermecată de locul în care ne aflam.
Foșnetul ușor al frunzelor ce încet-încet își iau adio de la copacii pe care i-au slujit o vară, norii ștrengari ce se aleargă pe cerul de un albastru curat, o cioară ce cârâie la câțiva metri, m-au făcut să uit că trăim într-o lume în care oamenii se omoară unii pe alții, că suflete nevinovate sunt smulse din micile trupuri în care nu apucaseră să viețuiască decât o clipă, că marea ar trebui să se înroșească de atâta sânge, iar cerul să fie negru de toate tristețile care se adună în el….și totuși, aici e atâta pace, atâta siguranță, de parcă toate acele lucruri oribile nu s-ar întâmpla.
Este ciudat cum în zilele noastre poți afla despre evenimente ce au loc la mii de kilometri, dar, în același timp, poți avea oaza ta de liniște. Iar celor ce n-o pot avea, fiind în mijlocul războaielor provocate de descreierați fără inimă, aș vrea să le trimit, din căușul palmelor, un strop din liniștea mea.
Azi am fost în excursie la Pozar. Știam doar că e o stațiune cu ape termale și… cam atât. Prima impresie când am ajuns acolo după mai bine de două ore de când plecasem de la Paralia a fost că… mai bine rămâneam la plajă, că ne-am pierdut o zi pentru un fel de Herculane.
Dar apoi am intrat în apa de 37 de grade, în piscina cea mai mare, că românii nu se mulțumesc cu puțin (mai erau două mai mici, dar biletul de 3 euro era valabil doar pentru una dintre ele, la alegere) și am început să ne schimbăm percepția. Apoi, după prima rundă de baie și uscare cât de cât, am plecat să facem o excursie pe munte, ghida noastră ne povestise că putem face o plimbare pe poteca în trepte ce urca până la o peșteră. N-am știut că vom da de o peșteră fiindcă n-am plecat pe poteca ”oficială”, cu indicatoare, ci pe una laterală, care se închidea brusc și abia apoi am revenit la aleea pietruită inscripționată cu anul nașterii sale, adică 1999.
Ei și urcând acea potecă, ne-am schimbat radical părerea despre acest loc, peisaje de poveste ni se înfățișau, iar când am ajuns la peștera care din păcate nu se vizitează ne-a părut rău că poteca s-a sfârșit.
Pozele cu cascada și cu leagănul sunt făcute într-o apă rece, de-ți îngheța și măduva în oase, iar zâmbetele sunt însoțite și de chiuituri, păcat că nu se aud. O apă rece și limpede, care curge alături de ape termale, adevărate minuni ale naturii. Iar ca să faci o plimbare pe munte nici nu trebuie să plătești bilet, e liber. După excursia pe munte și ”baia” în apă rece ne-am întors la piscina cu apă termală, pe care am prețuit-o mult mai mult de astă dată.
Chiar i-am zis lui Ștefan că stațiunea Pozar e ca o femeie nu foarte frumoasă pe care n-o remarci de la început, abia apoi, când îți dai seama că e foarte deșteaptă începi s-o privești cu alți ochi.
Masa pe o terasă și o trecere fugară printr-un târg cu produse autohtone din care n-am cumpărat nimic, fiindcă am ajuns foarte târziu, la ora plecării autocarului.
Miercuri seara am plecat din Cluj spre o destinație de vacanță binecunoscută de români, Grecia, Paralia Katerini. Cred că nu este român care să n știe despre ce vorbesc.
Vremea se anunța bună, starea de spirit era la fel. Atâta doar că ne aștepta o noapte în autocar. Sunt sigură că și această experiență este cunoscută majorității românilor.Cu opriri destul de dese, cu cafele și genuflexiuni în pauze, iată-ne în Grecia. Am ajuns pe nesimțite, fără a sta prin vămi și fără alte peripeții. Ce să vezi, era prea devreme ca să mergem la hotel, fiindcă încă nu se dădeau camerele ( era să zic nu se făcea chek-in, dar n-am vrut să mă folosesc de englezismele atât de urâte de o parte dintre români. Cei drept nici mie nu-mi plac, acolo unde poți folosi un cuvânt neaoș românesc și pui unul ”englezit”, care sună ca nuca în perete).
Pe scurt, am primit doar 40 de minute ca să ne plimbăm pe faleză în Salonic, timp prea scurt pentru a face orice, fiindcă erau multe de văzut. După Turnul Alb, care de-a lungul vremurilor a aparținut mai multor nații și a avut mai multe destinații, de la turn de apărare la închisoare, ne-am îndreptat pașii spre statuia lui Aristotel, al cărui deget mare de la piciorul stâng este îndelung mângâiată de către turiști, în speranța că se vor reîntoarce în aceste locuri. Toată chestia era că autocarul oprise la vreun kilometru de sus-amintitul obiectiv, așa că aproape am luat-o la trap, ca să nu întârziem. Cu toată graba, am întârziat 6 minute, dar perdaful l-au luat alții (altele) după care am mai stat încă vreo 15.
Ei și așa, plini de nervi și obosiți, am ajuns la Paralia, unde într-un final ne-am cazat, după alte dispute, fiindcă unii voiau în hotelul ”celălalt”. Suntem cazați în două hoteluri.
Abia așteptam să vedem marea, plaja, soarele începea deja să se ascundă după hoteluri pe la 5 după masa când am ieșit și noi, așa că ne-am îndreptat spre marginea stațiunii dinspre sud, unde plaja era largă, goală și încă în plin soare. N-am priceput niciodată de ce oamenilor le place să stea înghesuiți în spații strâmte, să-și ”sufle în ciorbă” unii altora.
Gata acum, că plecăm în excursie.
PS Stațiunea e incredibil de plină pentru această perioadă.
Anul trecut la începutul lui septembrie eram în Turcia., într-o excursie cu autocarul. A fost una dintre cele mai faine excursii, cu ”Brian Travel”. Grupul cu care am fost era unul deja închegat, oamenii se cunoșteau de câțiva ani, de când ieșeau la Cojocna sau în excursii prin Europa împreună. Noi eram oarecum intruși, nu cunoșteam pe nimeni, dar grupul era fain și ne-am simțit bine cu ei.
Am fost cazați în mai multe locuri, dar la Kusadasi am stat mai mult, iar de acolo plecam în fiecare zi în excursii. Vreau să vă povestesc despre ziua în care am fost la Pamukkale, ( și care m-a scos din anonimat ) de altfel un loc ce neapărat trebuie vizitat dacă ajungi prin zonă și pe care doream să-l văd de câțiva ani. Pentru poze cu Pamukkale vă recomand internetul, fiindcă pozele mele din Turcia au dispărut fără urmă. Dacă totuși dau de ele, o să le pun pe blog.
Ei și cum mergeam noi voioși spre sus-amintita destinație, dimineața pe la 10 probabil că era, numai ce văd pe stânga șoselei un târg de ceramică, vase mari și mici, de toate dimensiunile, majoritatea pentru flori dar și unele pentru gătit. Spre bucuria mea, cam după un kilometru s-a făcut o oprire într-o benzinărie și am primit o jumătate de oră pauză. Mi-am făcut rapid un calcul, aveam timp să merg înapoi până la ”oale” și să mă și întorc. Din mersul autocarului parcă zărisem niște ghivece mari, ca niște amfore, o altă dorință ce voiam să mi-o îndeplinesc de ceva timp. Zis și făcut, îl las pe Ștefan gaj, ca să mă aștepte autocarul în caz că întârzii și o iau la picior. Într-adevăr, cele mai mari ghivece erau… foarte mari, eu nici n-aș fi putut să le ridic singură și erau exact două, câte mă gândisem eu că mi-ar trebui. Mai rămânea să negociez prețul, am reușit să obțin doar 10 euro reducere, așa că am stabilit că mi le dă pe cele două cele mai mari cu 110 euro. Nu e scump, în România am găsit într-un loc, dar era unul singur la acest preț. Acum, mai rămânea să negociez cu ghidul nostru care era și patronul firmei de turism, ca să oprim și să le luăm la întoarcere.
Am ajuns în benzinărie înainte de a se striga adunarea, apoi am început să mă frământ cum să fac. În cele din urmă, după ce am vizitat Pamukkale și am luat masa , mi-am luat inima în dinți și am întrebat dacă am putea să oprim pentru două … oale. Răspunsul a fost afirmativ, acum mai trebuia să vadă și ce oale mi-am luat. Oricum, când am ajuns la locul cu pricina, ghidul a anunțat că doamna Băcăoanu vrea să-și cumpere oale de sarmale și…așa a rămas. Când erau printre celelalte nu păreau atât de mari, dar când au ajuns în burta autocarului… Abia doi bărbați le-au putut duce. Nu spun cum am tremurat până am ajuns la hotel, m-am gândit că nefiind bagaje, oalele mele vor juca prin portbagaj și se vor sparge. Doar când am văzut că nici nu se clintiseră mi-a mai venit inima la loc.
Cum de atunci m-am mai întâlnit de câteva ori cu persoane care au fost în acea excursie și m-au întrebat ce-am făcut cu ”oalele”, iar acum s-ar putea să-i întâlnesc din nou fiindcă plecăm în Grecia, m-am gândit să pun poze cu ele, pentru ca oamenii să fie liniștiți, au ajuns cu bine la destinație și au deja un an vechime. Sunt într-o companie selectă, păcat că vine frigul și strică toată atmosfera asta tihnită.
Și da, înflorește magnolia, cred că a cincea oară anul acesta. E o magnolie foarte harnică.
Am bagaje de făcut, așa că vă las să faceți ce aveți chef în această molcomă seară de început de toamnă.
Mi-a venit acest titlu în minte amintindu-mi de o foarte tristă (în opinia mea) caricatură pe care am văzut-o acum câțiva ani. Era vorba despre doi porci îmbrăcați în straie umane, care stăteau în șezut privind în zare, iar unul îl întreba pe celălalt: ” Tu știi ce urmează după Crăciun?”
Ei bine, oare cum ar fi într-o lume în care noi am fi cei mâncați? Nu aștept răspunsuri, să zicem că este o întrebare retorică.
M-am gândit să vă povestesc totuși ce a urmat, pentru mine, după Revelion. Pot să spun că au fost încă două zile pe care nu le voi uita ușor sau de care-mi voi aduce aminte cu plăcere.
În 1 ianuarie, hăbăucă, am uitat că ceasul de la mână nu s-a dat după ora Ungariei, așa că, în loc să mergem la micul dejun pe la 10 și ceva, am ajuns pe la 9,30. Bine și așa, oricum, aproape toată lumea era prezentă, ar fi culmea să lipsim și la mâncare, nu numai la muncă. (Glumesc, vă rog s-o luați ca atare.)
După un mic dejun la care am primit mâncare vegană (incredibil, dar așa a fost pe toată durata excursiei), am plecat într-un tur al stațiunii, trecând și pe la un muzeu inedit, în care un pasionat de tehnică a adunat, vreme de 40 de ani, de la lucruri utile în casa omului, până la mașini, motociclete, tractoare, ba și un avion. Erau acolo peste 60 de mașini, toate dispărute de mulți ani din circulație, dar cu harul colecționarului, puse iar pe roți, în proporție de 80% din numărul lor. N-am făcut poze, că-mi lăsasem telefonul în autocar, la încărcat. Vreau să spun că am văzut primele radiouri, televizoare, mixere și tot ce i-a căzut în mână pasionatului colecționar. Oricum, am înțeles că această colecție inedită valorează acum o grămadă de bani.
Apoi, am plecat la Debrecen, unde din nou am făcut un tur al orașului, cu o oprire la târgul de iarnă, unde majoritatea tarabelor erau închise. Cele deschise ofereau marfă ca în Cluj, adică extrem de scumpă. Când ne întorceam cam dezumflați la autocar, iată că avem și o bucurie, suntem primiți cu un pahar de vin fiert, fierbinte și foarte bine condimentat. Instantaneu, starea de spirit s-a schimbat
Ne-am întors din nou la Hajdu, unde am vizitat ”Casa Răsturnată”, o casă care nu numai că e construită cu susul în jos, dar e și puțin înclinată. Majoritatea se plângeau de amețeli, când ieșeau de acolo. Eu zic că era mai mult din cauza vinului.
Dar ziua nu putea să se încheie mai perfect decât cu un party, după cină, vreme de vreo 4 ore, muzică, dans, voie bună și băutură la discreție. Ne-am zbenguit de ne-au mers fulgii, apoi ne-am retras cu toții la culcare, a doua zi plecam spre casă…
Ca să încheiem cum se cuvine acest sejur deosebit, în 2 ne-am dus din nou la baie, la celălalt ștrand, cu apă ca la noi, la Tășnad. Eu deja nu mai aveam șlapi, deci nici grija lor. Am închiriat un singur șezlong, că era 1500 de forinți, iar noi aveam doar 3 ore la dispoziție, așa că ziua a trecut foarte repede, cu o pereche de șlapi și un șezlong, pentru doi. De data asta nu era doi în unu, cum ne-au obișnuit reclamele, ci unu pentru doi. Bine și așa!
Peripeții n-am mai avut, nu ni s-a mai furat nimic, așa că la ora 2 ne-am prezentat la masă, iar la 4 fără un sfert, am pornit spre casă. Drept că drumul a durat cam mult, cu diverse opriri, dar contrar altor excursii, nu mă simțeam nici obosită nici tracasată de faptul că ajungem târziu acasă.
Ei, cam asta a fost excursia noastră de început de an. Să auzim de bine (că de rău, se străduiesc televiziunile să auzim/vedem)
N-am ales cea mai bună variantă de titlu, probabil era mai inspirată aceasta : ” Revelionul fără și cu șezlong”. Nu, nici asta nu mi se pare foarte potrivită, dar… să trecem la poveste.
În primul rând, vă doresc din inimă mulți, fericiți și plini de sănătate ani! Acestea fiind spuse, să purcedem la drum… Da, la drum, fiindcă ne-am dorit un Revelion altfel și l-am avut, cu prisosință. Acum veți crede că vreau să spun ceva de rău, dar chiar nu este așa. Sau, nu este așa în totalitate. Bun!
Cert este că în 31 decembrie 2022, la ora 10 trecute fix, am plecat cu autocarul unei firme de turism din Cluj (nu știu dacă am voie s-o menționez, așa că, deocamdată, o trec sub tăcere) spre Hajdu Szoboszlo (probabil am scris destul de corect), împreună cu un grup de pensionari tineri și veseli. Prima oprire a avut loc la Piatra Craiului, pentru pană de călător ( adică mers la toaletă) și tratație cu cafea și un coniecel din partea casei, adică a organizatorului excursiei.
Foarte frumos, parcă am fi în vacanță, cu familia. Oleacă de probleme la vamă însă trebuia să avem, că altfel viața e prea searbădă și monotonă. Eu, foarte prevăzătoare, îmi luasem și pașaportul, în caz că ungurii nu ne mai primesc în Schengen doar cu buletinul. Asta am fost eu, fiindcă după ce am stat mai bine de o oră în vamă, fiind singuri pe acolo, am aflat că una dintre colegele noastre de drum își uitase buletinul cu trei săptămâni în urmă la Budapesta, iar acum, ghici ce, ungurii nu voiau s-o primească fără acte. Ce oameni răi! Am stat în vamă până a venit vameșul cel bun, care ne-a dat drumul. Tuturor! Incredibil!
Nu mai are rost să fantazez și să zic că în 3 săptămâni putea chiar să-și facă un buletin nou, să-l primească prin poștă pe cel uitat sau, dacă-și verifica actele cu o seară în urmă, să-și ia naibii pașaportul, că avea! Gata cu nervii, că am produs destulă adrenalină!
Și-am ajuns într-un final glorios la Hajdu, unde am primit cazare la hotel Plage (fără stele) dar cu condiții excelente.
Nu vă mai plictisesc cu ce s-a mai întâmplat până la ora 20,30 când, ca niște școlari cuminți ne-am adunat la autocar, cu plăsuțele cu șlapi, costume de baie și halate, ca să petrecem un Revelion în chiloți, la Aqua Palace. Nu era departe de hotelul nostru, dar organizatorul a vrut să nu ajungem obosiți acolo. Sau s-o fi gândit că dacă ne duce cu autocarul, șansele să ajungem cu toții vor fi mult mai mari. Aveam brățări galbene, eu o pusesem pe-a mea prea strâmtă și strâmbă, încât la intrare am avut nevoie de asistență, ca să poată fi scanată. Te pui cu buni?
În sfârșit, am pătruns în vânzoleala câtorva sute de oameni (nu i-am numărat, dar erau tare mulți, moment în care m-am gândit că seara este ratată, imposibil să hrănești și să dai șampanie în mod civilizat, atâtor oameni…) dintre care cei mai mulți erau în apă sau în mișcare, moment în care am realizat că vom fi și noi în mod obligatoriu în apă sau în mișcare, deoarece nici pui de șezlong nu se vedea, pe nicăieri. În timp ce urcam scările cu speranță spre niveluri superioare, niște domni coborau victorioși cu niște scaune din plastic. La întrebarea noastră dacă mai sunt au răspuns afirmativ, dar au făcut-o probabil doar ca să scape de noi. Dar nu mai erau. Am dat câteva ture peste tot, degeaba. Bineînțeles că 80% dintre șezlonguri nu erau practic folosite, posesorii lor fiind care încotro. Totuși, când mergi undeva la Revelion, te aștepți să ai pe ce-ți pune fundul, dacă ești obosit. Un domn supărat zicea că au vândut mai multe bilete decât locuri. Mă rog, banii sunt ochiul dracului, se știe, dar cum nimeni nu se revolta, am devenit și eu pasivă ca toată lumea, așteptând vreun miracol. N-a apărut niciun miracol, doar două colege care vânaseră un șezlong, pe urmă încă unul. Sunt aproape convinsă că le ”găsiseră” fără aparținători și lucrurile acestora, ba mai mult, cred că se bazaseră și pe neatenția celor din grup. Nu contează, aveam și noi un loc pe care să ne punem lucrurile și să trecem la bălăceală.
Contrar presimțirilor mele, toată lumea a primit mâncare (eu chiar vegetariană, după ce am pălăvrăgit un pic cu cei care serveau. A venit unul mai mare și mi-a dat, dar zicea că bonul meu nu e bun, pentru meniu vegetarian trebuia să fie roșu. Eu aș fi preferat verde, așa mai ecologic, dar el îi dădea cu roșu.)
Am primit și șampanie, chiar de două ori, o dată la ora României și apoi la ora Ungariei. Sâc, că noi am fost primii! Distracție și spumă, copii care pleacă acasă și… șezlonguri pentru noi. În sfârșit, îmi întind și eu oasele pe un șezlong adevărat, dar Ștefan zice să mergem la dans. Spre dans, eu mă opresc la un bazin, unde hidromasajele de tot felul mă țin o vreme ocupată, iar când ies, pa șlapi! Îi caut o dată, de două ori, la mai multe intrări, în caz că am uitat unde i-am lăsat, dar nici urmă de ei. Eh, erau șlapi de la Lidl, cu 18 lei. Bine că n-am făcut Revelionul într-un loc de fițe, cu pantofi mai acătării, că poate rămâneam fără ei!
Până la urmă a fost bine, cine a zis ” cu răbdarea treci marea”, mare dreptate a avut. Una peste alta ieșirea a fost una foarte reușită, poate vă mai povestesc și ce-am făcut în celelalte două zile… dacă am cereri…și chef.
manuelasandablog 