Am pus întâi pozele, fiindcă sunt oameni cărora nu le mai place să citească, doar se uită la poze, unii n-au ochelarii la ei, alții se grăbesc, iar alții nu pricep ce citesc.

De vreo doi ani am aflat de Râpa Roșie și mi-am dorit s-o vizitez. Azi dimineață m-am trezit cu sentimentul că trebuie să fac ceva important, așa că i-am propus lui Ștefan să facem o excursie, iar destinația era, bineînțeles, cea despre care vă vorbeam mai sus. Vremea a fost minunată. soare, niciun pic de vânt și 16 grade la soare. Numai bună de hălăduit pe munte.

Nu știam exact pe unde trebuie s-o luăm, pe hartă apărea undeva pe lângă Lancrăm. Așa a și fost, dar dacă nu întrebam un localnic, nu cred că nimeream. A, da, s-a inventat GPS-ul care-ți zice ia-o la stânga, ba la dreapta, ba întoarce-te înapoi… iar tu ești atent să nu ratezi ieșirea de pe autostradă, ieșirea din sensul giratoriu sau mai știu eu ce altă ieșire, nu-ți mai pui mintea la contribuție, drept pentru care circumvoluțiunile încep să se netezească și cu timpul constați că ai nevoie de GPS ca să mergi până la alimentara din colț.

Bun, după această divagație de la care nu m-am putut abține, pot să vă spun că spre Râpa Roșie ajungi după sensul giratoriu de la ieșirea din Lancrăm spre Sebeș, unde imediat la stânga se face un drum de țară, pe lângă podul peste care trece autostrada. Mergi cam 3-4 km, timp în care vezi pe partea stângă un deal nu prea spectaculos de la distanță, de culoare roșcată. Ei, dar cu cât te apropii, peisajul devine tot mai interesant și pot spune cu mâna pe inimă că m-am simți de parcă am fi traversat Grand Canion. Nu, acolo n-am fost (încă), dar dacă am văzut Râpa Roșie, mi-am făcut măcar o idee. E un loc care merită vizitat, e mult mai spectaculos decât apare în fotografii, parcă mai mulți uriași și-ar fi clădit castelele acolo, fiecare furând din arhitectura vecinului.

O turistă amabilă ne-a arătat pe unde putem urca, prin partea dreaptă, am fost până în vârf și am coborât prin stânga, apoi am urcat din nou, până la poalele ”castelelor”. Vreau să spun că nu este absolut niciun indicator care să te îndrume cât de cât, parcă ai fi la casă pustie. Ce-i tot dăm cu turismul care ne va face să trăim bine, când avem asemenea minunății, dar nu le știm nici promova, nici prezenta. Turiștii se informau unii de la alții pe unde ar trebui să meargă. Traseul n-a fost ușor deloc, m-am simți ca anul trecut pe Camino Primitivo, noroc că acum aveam un rucsac ușor. Când ne-am întors, deja se adunaseră mai multe mașini, unii se pregăteau să ia masa, mă așteptam să aud și ceva manele, dar m-am gândit că totuși maneliștii sunt oameni de club, nu de munte.

Niște gunoaie părăsite de turiștii zilelor trecute mi-au lăsat un gust amar (nu că le-aș fi gustat). De ce oare trebuie să lăsăm în urmă amprenta necivilizației noastre?

Dacă ați ajuns cu cititul până aici vă felicit, vă puteți întoarce din nou la poze.

Manuela Sanda Băcăoanu

 Ieri a fost o zi de adevărată primăvară. Soarele strălucea pe un cer adânc și perfect senin, un vânticel adia doar atât cât să ne aducă aminte că există și el pe aici, dar oricine ar fi zis că e o zi de sfârșit de martie sau chiar de aprilie, nu una de iarnă adevărată a lunii februarie, atât de urâtă de cei fără lemne în șopron.

 O prietenă avea ceva de făcut la Poșaga și m-a întrebat dacă aș vrea s-o însoțesc. Nici că se putea o invitație care să pice mai bine. Valea Poșăgii îmi este familiară, în ultimii ani am fost de multe ori pe acolo, dar de fiecare dată mă uimesc munții golași ce adună între ei o apă zglobie, care coboară la vale fără nicio grijă. Drumul este cam strâmt, așa că trebuie să fii foarte atent ca șofer, fiindcă în multe locuri nu prea încap două mașini una pe lângă cealaltă.

 Pădurea e încă adormită, dar alunii au înflorit deja, ca o bucurie venită așa, în miez de iarnă. Mânăstirea este închisă ca o fortăreață, se poate intra doar la sfârșit de săptămână. Toată împrejurimea e plină de mister, iar izvorul tămăduitor aflat la 100 de metri de mănăstire, închis într-o căsuță a lui, întregește peisajul în mod armonios.

Din păcate, n-am putut explora prea mult, deoarece prietena mea a terminat repede ce avea de făcut, așa că am rugat-o să mă lase la Muncel, ca să mai fac câțiva pași până la Lupșa. Am trecut iar pe la crucea de la Valea Lupșii, care a devenit un obiectiv musai de atins pentru mine, am socializat cu un mieluț prietenos și m-am întors acasă plină de energia primăverii ce va veni în curând.

 Arieșul era mare și destul de învolburat, semn că ploile de zilele trecute au început să topească zăpada de la Arieșeni.

 

Ei, s-auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu

În weekend-ul trecut am făcut o excursie foarte faină, despre care am tot vrut să scriu, dar am amânat de la o zi la alta. S-ar părea că acum a venit momentul, așa că… a fost odată ca niciodată…

  Era vineri dimineața și era ora 7. În Piața Mihai Viteazul, puhoi de excursioniști cu trolere și voie bună, așteptau autocarul. Apoi, am aflat că de fapt erau autocarele, fiindcă prea eram mulți acolo și prea n-am fi încăput într-un singur autocar. Grupul nostru pleca la Timișoara, iar celălalt am aflat că pleca la Tășnad. Acum, doar să nu greșim autocarul, glumește Ștefan. Bineînțeles că nu-l greșim, doar scrie ”Brian Travel ” pe el, îi răspund eu. Mi se părea imposibil ca cineva să urce în autocarul greșit, dar asta a durat numai câteva minute.

  Urcăm în autocar, iar fix lângă noi se desfășura deja un conflict. Doi domni (destul de aroganți după mine), ocupau locurile care le fuseseră repartizate altor persoane și nu voiau să se clintească de acolo. Noi ne cotim și-i șoptesc lui Ștefan că ăștia precis merg la Tășnad, dar el îmi face semn să nu mă bag. Când doamna noastră Viorica solicitată la fața locului a venit să dezamorseze conflictul și i-a întrebat cum îi cheamă, unde merg și ce locuri au, răspunsul unuia dintre ei, după ce și-au declinat numele, a fost ”Dar ce importanță are?” ”Păi are, dragă domnule, că nu sunteți pe lista mea, iar noi mergem la Timișoara. Precis mergeți la Tășnad, nu-i așa? ” ” Dar ce vă interesează?” Noi nu ne mai puteam ține de râs, iar cei doi au coborât într-un final, nedumeriți încă.

  Iaca așa, am pornit cu voie bună și elan spre Timișoara, pentru a vizita expoziția lui Brîncuși, unde am făcut multe poze. Nefiind critic de artă n-o să-mi dau cu părerea, las pozele să vorbească.

Pe drum am oprit la castelul de la Săvârșin, dar cum majestățile Lor erau acasă, am putut vedea doar colecția de mașini a Regelui Mihai I. Într-adevăr, cui i-ar conveni ca prin sufrageria sau chiar curtea lui să treacă zeci de turiști, în fiecare zi?

  Am plecat din Cluj pe o vreme primăvăratică, dar am ajuns la Timișoara odată cu o câinoasă vreme de iarnă, cu vânt, lapoviță și-un frig subțire. Aveam bilete la expoziție la trei ore diferite, așa că fiecare a luat și porția lui personală de frig. La Timișoara ne-a așteptat ghidușa Roberta, care ne-a povestit o mulțime de lucruri interesante despre ”orașul de pe malul Begăi, cum zic comentatorii de fotbal.

  Pe la ora 18, rebegiți de frig, dar cu sufletele înălțate de cele văzute la muzeu, am pornit spre Gyula, unde ni se promitea o cină copioasă și odihnă pe măsură, după o zi plină. Dar e bine să nu zici HOPA până n-ai sărit gardul! Să nu uitam că Gyula e în Schengen, iar România, nu!

 Probabil le-am părut dubioși vameșilor de la Turnu, fiindcă ne-au ținut în vamă o oră. Ba ne adunau cărțile de identitate, ba ni le dădeau înapoi, ba ne ziceau să coborâm, ca să ne verifice la ghișeu, ba că suntem prea mulți, să coboare doar grupuri de câte 5. Oricum, noi nu i-am prea băgat în seamă, muzica bubuia, voia bună era la cote maxime, iar într-un final totuși ne-au coborât pe toți ca să ne verifice. S-au uitat și la bagaje și pe sub autocar, ce mai, eram un grup subversiv de pensionari ce trebuia verificat la sânge! Poate dacă le dădeam de la început ”vama” nu s-ar fi întâmplat toate astea, dar chiar n-aveam niciun motiv. În afară de slipuri și costume de baie, nu aveau ce găsi în bagajele noastre.

 Le mulțumim pe această cale vameșilor unguri de la Turnu și le promitem să nu-i mai deranjăm. Niciodată!

 Ei, în continuare totul a decurs conform programului, două zile de baie întrerupte de obișnuitul party din seara a doua la care am dansat de ne-au mers fulgii, așa cum ne-a obișnuit domnul Marius Lazăr și căruia îi mulțumesc pe bune, nu ca vameșilor.

  Duminică ne-am întors acasă, cu sentimentul că a fost prea puțin, că mai vrem și cu promisiunea că vom mai repeta experiența, în alte locuri și mai spre primăvară…

 Și-am încălecat pe-o șa…

Manuela Sanda Băcăoanu

 

Azi am fost în excursie la Pozar. Știam doar că e o stațiune cu ape termale și… cam atât. Prima impresie când am ajuns acolo după mai bine de două ore de când plecasem de la Paralia a fost că… mai bine rămâneam la plajă, că ne-am pierdut o zi pentru un fel de Herculane.

Dar apoi am intrat în apa de 37 de grade, în piscina cea mai mare, că românii nu se mulțumesc cu puțin (mai erau două mai mici, dar biletul de 3 euro era valabil doar pentru una dintre ele, la alegere) și am început să ne schimbăm percepția. Apoi, după prima rundă de baie și uscare cât de cât, am plecat să facem o excursie pe munte, ghida noastră ne povestise că putem face o plimbare pe poteca în trepte ce urca până la o peșteră. N-am știut că vom da de o peșteră fiindcă n-am plecat pe poteca ”oficială”, cu indicatoare, ci pe una laterală, care se închidea brusc și abia apoi am revenit la aleea pietruită inscripționată cu anul nașterii sale, adică 1999.

Ei și urcând acea potecă, ne-am schimbat radical părerea despre acest loc, peisaje de poveste ni se înfățișau, iar când am ajuns la peștera care din păcate nu se vizitează ne-a părut rău că poteca s-a sfârșit.

Pozele cu cascada și cu leagănul sunt făcute într-o apă rece, de-ți îngheța și măduva în oase, iar zâmbetele sunt însoțite și de chiuituri, păcat că nu se aud. O apă rece și limpede, care curge alături de ape termale, adevărate minuni ale naturii. Iar ca să faci o plimbare pe munte nici nu trebuie să plătești bilet, e liber. După excursia pe munte și ”baia” în apă rece ne-am întors la piscina cu apă termală, pe care am prețuit-o mult mai mult de astă dată.

Chiar i-am zis lui Ștefan că stațiunea Pozar e ca o femeie nu foarte frumoasă pe care n-o remarci de la început, abia apoi, când îți dai seama că e foarte deșteaptă începi s-o privești cu alți ochi.

Masa pe o terasă și o trecere fugară printr-un târg cu produse autohtone din care n-am cumpărat nimic, fiindcă am ajuns foarte târziu, la ora plecării autocarului.

Ei, cam asta a fost.

Manuela Sanda Băcăoanu