Miracolul de a fi pelerin

1 răspuns

Duminică toată lumea a mers la vot. Sau aproape toată lumea. Pentru că eu sunt un pic diferită, m-am gândit să-mi ”încerc” rucsacul cu care merg pe Camino, să văd dacă-mi mai ”vine”. L-am luat în spate, am închis toate click-urile (parcă aud cum sunau, click, click!) și… miracol! Dintr-o dată, am devenit pelerin. Pașii erau automat mai mari și mai siguri, spatele uitase să mă mai doară, iar privirea…privirea parcă deja începea să-mi scânteieze. Uite-așa, doar fiindcă purtam rucsacul cu care am împărțit sute poate chiar peste o mie de kilometri făcuți cu propriile-mi picioare.

Hmm! Dacă tot sunt pelerin, ar trebui să-mi încerc oleacă puterile, că doar vara e aci, iar dacă e vară, e…camino! Zis și făcut, urc în autobuz și merg preț de 15 km, așa, ca să nu mă chiar târăsc la întoarcere. Șoferul e de treabă și mă lasă fix unde zic, iar coborând din autobuz sunt instantaneu îmbrățișată de o căldură moale și umedă, exact ca în Spania. Dar mirosul, mirosul nu se compară cu niciunul dintre mirosurile din alte țări, fiindcă e atât de minunat de suav, încărcat cu parfumul a mii de flori ce zâmbesc soarelui după ploaia ce a răpăit acum două ceasuri, încât numai românii pot înțelege despre ce vorbesc. Și în Spania sunt mirosuri specifice: de pildă, cum miroase meseta în iulie e absolut fantastic, a grâu copt și cumva a praf uscat. Dacă ai fost o dată acolo, e imposibil să-l mai uiți. ȘI cântecul holdei tot acolo l-am auzit. Ați auzit cum cântă grâul? E incredibil sunetul pe care-l scoate, la început nici nu știam de unde vine, părea un instrument muzical celest.

Nu cobor bine și-mi dau seama că drumul meu va fi totuși destul de lung ca timp, sunt cam zero antrenată și la prânz am mâncat doar supa, felul doi urma să-l mănânc mai târziu, dar între timp mi-a venit ideea să plec la drum, cu o banană, o sticlă de apă și un pic de cafea drept provizii. Dacă știu că n-am mâncare, parcă de acum mi se face foame. Lasă că mă opresc la Baia de Arieș, sunt doar șase km și un pic până acolo. Da, dacă ești cu mașina e cinci minute, dar pe jos, e mai bine de o oră. Mă gândesc cu drag la înghețata de ciocolată pe care o voi savura când ajung la benzinărie și o iau la picior, trebuie să mențin un ritm cât de cât acceptabil, doar sunt la antrenament pentru camino, nu la plimbare prin parc.

Primul kilometru îl fac destul de repede, mă abțin să mă uit la ceas, de fapt am venit ca să mă bucur, nu să cronometrez. Mașinile mă ocolesc de departe, noroc că-i an electoral și s-au tăiat și buruienile de pe marginea drumului, pot merge înafara carosabilului. Tocmai când trimiteam un gând bun șoferilor care mă ocoleau, vâjj! aproape că-mi ia cotul o mașină ce vine din spate și o depășea pe alta. Noroc că eram înafara carosabilului. Nu știu ce e în capul șoferilor care depășesc când au pieton pe partea stângă, dacă face un pas spre șosea, dacă se dezechilibrează? Merită să ai un om pe conștiință doar pentru a face o depășire în trombă? Eu n-am făcut niciodată așa ceva și nici n-am de gând.

Fac vreo două poze, ajung la cascadă, unde niște copii se aleargă și râd. Stați acolo, să-mi faceți și mie o poză le strig în gând, dar n-am noroc, brusc se îmbarcă în mașină (acum mă gândesc că la mașină ar trebui să se spună se înmașinează, că îmbarcarea e în alte mijloace de transport) și pleacă, fără a mă mai aștepta. Nu-i bai, îmi fac un selfie nereușit, în timp ce mă bucur că lipsesc câinii care-și duc veacul pe aici.

Dar Cineva acolo sus mă iubește, fiindcă ajunsă în Sartăș la banca pe care mă odihnesc de obicei, tocmai când era să plec, oprește o mașină cu două doamne, care m-au pozat și pe mine. De fapt scriu aceste rânduri fiindcă am pus o poză pe Facebook și majoritatea celor care au văzut-o au crezut că sunt pe camino.

Cumva am ajuns la Baia de Arieș unde mi-am burdușit rucsacul cu carbohidrați (bine zice cine zice să nu mergi flămând la cumpărături). Am mâncat o superînghețată cu ciocolată și vișine și m-am ținut de drum, că nu-l făcusem nici jumătate.

O vacă ce ieșea din tufișuri și trecea impasibilă șoseaua m-a făcut să zâmbesc, oare cum ar suna un slogan de felul: ”Fii calmă ca o vacă!” Cred că toate femeile s-ar simți jignite, dar n-ar avea de ce. Vaca e un animal frumos și folositor, de un calm desăvârșit.

Am trecut și de Fagul Împăratului, care anul acesta are frunzele verzi și cu o ultimă sforțare, am urcat la crucea din curba de la Valea Lupșii. De aici am făcut poze astă iarnă, când ziceam că În Apuseni, chiar și atunci când e urât, e frumos! Vă arăt cum e acum, ca să vedeți că într-adevăr e frumos.

Ei, cred că ar trebui să mă opresc, observ că scriu rar, dar când mă prinde valul, nu pot pune punct. Așa că pun punct și virgulă, ca să ne reîntâlnim curând.

Manuela Sanda Băcăoanu

Giardini di Zoe

Lasă un răspuns

Se pare că primăvara aceasta este pentru îndeplinirea dorințelor. Îmi doream să merg la Râpa Roșie, am fost acolo. Îmi doream să merg la Giardini di Zoe, ieri am făcut-o și pe asta.

Povestea acestei minunate grădini o știe multă lume, a început ca un hobby pentru un italian, iar astăzi aduce mii de vizitatori, de la sute de kilometri. Se află lângă Simeria, nu există niciun indicator care să te informeze de existența ei și totuși, trei sau patru parcări, cu sute de mașini, sunt dovada că oamenii au auzit despre acest loc și vin să-l vadă cu ochii lor. Zoe este nepoata fondatorului, de aici și numele. Am auzit o știre la televizor, cum că s-ar numi Grădinile Aristocrate, dar mie îmi place mai mult Giardini di Zoe și probabil așa va rămâne în mintea oamenilor. Cu mulți ani în urmă, magazinul Sora din Cluj a primit o altă denumire. Nici nu-mi mai amintesc care. Dar oamenii tot la Sora ziceau că merg, așa că, după o vreme, i-au redat numele. La fel a fost și cu hotelul Belvedere.

Dar să revenim la minunata grădină pe care am bătut-o în lung și-n lat, cu răbdare și bună cuviință. Spun asta deoarece aleile sunt destul de strâmte, iar dacă cineva se oprește să facă o poză, toți cei din spate trebuie să aștepte. Se vede că atunci când au fost construite nu se așteptau la afluența unui public atât de numeros.

Ce mai pot spune, este că e minunat că un singur om a putut să ne dea atâta bucurie, un om a făcut ceea ce nicio municipalitate din România n-a fost în stare să facă.

Să fii, să faci, să ai!

Primăriile probabil se gândesc direct la ”să ai”, dar nu poți avea până nu ”ești” și nu ”faci”.

Vă recomand să vizitați această grădină, te face să simți un pic din parfumul Italiei, adus de un om de inimă tocmai în România. Cu toate că am nimerit între înflorirea lalelelor și cea a trandafirilor, a fost minunat să ne plimbăm pe aleile frumos îngrijite și să admirăm plantele aranjate cu un desăvârșit bun gust.

Manuela Sanda Băcăoanu

La Amsterdam nu se mai construiesc hoteluri

Lasă un răspuns

S-ar părea că e adevărat, au dat o lege ca un hotel nou să fie construit doar dacă un altul se închide și asta din dorința de a limita afluxul uriaș de turiști. Dacă aș fi auzit această știre în urmă cu două luni aș fi trecut-o cu vederea, dar cum tocmai ne întorsesem de acolo, mi-a captat atenția. Încă eram sub influența celor văzute în orașul atât de diferit de tot ceea ce știam până acum, iar faptul că olandezii vor să limiteze la 20 de milioane numărul turiștilor ce se cazează anual în Amsterdam, capitala lor brăzdată în lung și-n lat de canale ( 200 de km de canale) mi s-a părut un pic ciudat. Însă făcând câteva calcule aritmetice, îți dai seama că într-adevăr e prea mult.

Olanda are 17 milioane de locuitori iar dacă anual vin zeci de milioane de vizitatori, viața localnicilor devine mai agitată decât pot suporta. Măcar așa, cei care vin ca turiști se vor caza și în alte orașe, nu neapărat la Amsterdam.

Am făcut o plimbare (de fapt două) lungă și frumoasă cu barca pe canale, iar barcagiul ne-a povestit o mulțime de lucruri interesante și hazoase totodată. De exemplu, după cum am mai menționat, orașul este brăzdat de 200 de km de canale făcute de mâna omului, în care se pompează apă dulce în fiecare noapte, prin niște sisteme foarte inteligente. De asemenea, 30 la sută din suprafața orașului este construită artificial, prin îndiguiri succesive, ”furându-se” din mare. Cei 17 milioane de olandezi dețin 22 de milioane de biciclete, multe dintre ele sfârșind în mod accidental în canale. Se scot anual cam 11 mii de biciclete din apă, ajunse acolo din pricina celor care le-au condus ”puțin afumați” cu alcool sau marihuana. Se spune că e în regulă dacă deții nu mai mult de 5 grame de droguri. Vreau să spun că în zona din centru mirosul era atât de puternic, încât cred că fiecare trecător era cu cele 5 grame la purtător.. Sunt magazine de unde-ți poți cumpăra diverse produse ce conțin și ”iarbă”, de exemplu ciocolată, dar n-am fost curioasă și n-am intrat, ca să vă pot da mai multe amănunte.

Muzeul Van Gogh și Muzeul Național de Artă le-am văzut doar pe dinafară, timpul era prea scurt pentru a sta la cozile uriașe de la intrare. Am mai vizitat și o fabrică de diamante, dar asta chiar m-a lăsat rece, uitasem acasă carnetul de cecuri, ca să cumpărăm măcar un diamant de 100 de mii de euro.

Am văzut în schimb o fascinantă parcare pentru biciclete, mult mai mare decât orice parcare pentru mașini din Cluj. A, să nu uit, tot barcagiul ne-a spun că apa canalelor ar trebui să aibă 3 metri, dar de fapt 1 metru este mâl, 1 metru biciclete și abia 1 metru este apă navigabilă. Nu e ca la Veneția, nu cântă nimeni canțonete mergând cu gondola, dar e frumos și diferit. Nici nu trebuie să fie la fel, că ne-am plictisi. Cel puțin, eu.

A, da, să nu uit, aud șoapte care întreabă despre faimosul Cartier Roșu, am fost și pe acolo. Sincer, nici ăsta nu m-a dat pe spate. Iaca, la parterul clădirilor niște vitrine cu draperii roșii și cu un neon roșu deasupra, iar dacă ai noroc, vezi și-o ”fată” aproape decent îmbrăcată. Eu am văzut doar 3, celelalte încă nu-și începuseră ”tura” la ora la care am trecut noi pe acolo. Ghida ne-a zis că este și un Cartier Verde, cu bărbați, totul pentru menținerea echilibrului. Când doamnele din grup au aplaudat, ghida le-a ”dezumflat”: Cartierul Verde este tot pentru bărbați.

Una peste alta, cu toată mulțimea turiștilor ce se vânzolesc pe străzi și pe canale, Amsterdam mi s-a părut un oraș primitor, ai cărui locuitori nu par a fi stresați. Probabil datorită metodelor de relaxare ce le stau la dispoziție. Vă las și câteva poze, nu sunt grozave, realitatea e mult peste, dar în ziua aceea nu m-am simțit prea bine, așa că… să ne mulțumim cu ce avem.

Hristos a înviat!

Haha, recitind ce=am scris, am băgat de seamă că sunt o mulțime de cifre. Nu e musai să le țineți minte, la mine e un fel de defect profesional, îmi plac numerele. Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu

Satul tradițional olandez

Lasă un răspuns

Nu-mi vine să cred că acum vreo 10 zile mă plimbam prin Olanda, iar acum am o durere de spate care mă ține în pat. Dar dacă tot stau, m-am gândit să vă arăt câteva imagini din excursia noastră, fiindcă tare a fost frumos!

Nu departe de Amsterdam este un sat tradițional olandez, care a fost amenajat exclusiv pentru turiști. Și are turiști cu grămada, zeci de autocare umpleau parcarea când am sosit noi. Am înțeles că cineva cu bani (nu spui cine, persoană importantă, dar de fapt nu știu și nici nu are importanță) a adus aici mori de vânt care urmau a fi demolate de prin toată țara, salvându-le de la distrugere și totodată reușind să arate lumii cum arăta un sat olandez acum 100 de ani. S-au adus sau construit și case, care adăpostesc diverse magazine, o fabrică de brânzeturi, și cine mai știe ce.

Vremea era molcomă, lucru neobișnuit pentru Olanda în aprilie, lumea se plimba fără griji de colo-colo, prețurile erau pe măsură, dar soarele zâmbea de sus cu îngăduință pentru noi toți, întreprinzători și turiști, în egală măsură.

Olanda e o țară foarte diferită de România, dar probabil tocmai în aceasta constă farmecul ei. A fost o experiență unică, de care merită să ai parte măcar o dată-n viață. Vă las să vă întoarceți la poze.

Manuela Sanda Băcăoanu

Râpa Roșie

Lasă un răspuns

Am pus întâi pozele, fiindcă sunt oameni cărora nu le mai place să citească, doar se uită la poze, unii n-au ochelarii la ei, alții se grăbesc, iar alții nu pricep ce citesc.

De vreo doi ani am aflat de Râpa Roșie și mi-am dorit s-o vizitez. Azi dimineață m-am trezit cu sentimentul că trebuie să fac ceva important, așa că i-am propus lui Ștefan să facem o excursie, iar destinația era, bineînțeles, cea despre care vă vorbeam mai sus. Vremea a fost minunată. soare, niciun pic de vânt și 16 grade la soare. Numai bună de hălăduit pe munte.

Nu știam exact pe unde trebuie s-o luăm, pe hartă apărea undeva pe lângă Lancrăm. Așa a și fost, dar dacă nu întrebam un localnic, nu cred că nimeream. A, da, s-a inventat GPS-ul care-ți zice ia-o la stânga, ba la dreapta, ba întoarce-te înapoi… iar tu ești atent să nu ratezi ieșirea de pe autostradă, ieșirea din sensul giratoriu sau mai știu eu ce altă ieșire, nu-ți mai pui mintea la contribuție, drept pentru care circumvoluțiunile încep să se netezească și cu timpul constați că ai nevoie de GPS ca să mergi până la alimentara din colț.

Bun, după această divagație de la care nu m-am putut abține, pot să vă spun că spre Râpa Roșie ajungi după sensul giratoriu de la ieșirea din Lancrăm spre Sebeș, unde imediat la stânga se face un drum de țară, pe lângă podul peste care trece autostrada. Mergi cam 3-4 km, timp în care vezi pe partea stângă un deal nu prea spectaculos de la distanță, de culoare roșcată. Ei, dar cu cât te apropii, peisajul devine tot mai interesant și pot spune cu mâna pe inimă că m-am simți de parcă am fi traversat Grand Canion. Nu, acolo n-am fost (încă), dar dacă am văzut Râpa Roșie, mi-am făcut măcar o idee. E un loc care merită vizitat, e mult mai spectaculos decât apare în fotografii, parcă mai mulți uriași și-ar fi clădit castelele acolo, fiecare furând din arhitectura vecinului.

O turistă amabilă ne-a arătat pe unde putem urca, prin partea dreaptă, am fost până în vârf și am coborât prin stânga, apoi am urcat din nou, până la poalele ”castelelor”. Vreau să spun că nu este absolut niciun indicator care să te îndrume cât de cât, parcă ai fi la casă pustie. Ce-i tot dăm cu turismul care ne va face să trăim bine, când avem asemenea minunății, dar nu le știm nici promova, nici prezenta. Turiștii se informau unii de la alții pe unde ar trebui să meargă. Traseul n-a fost ușor deloc, m-am simți ca anul trecut pe Camino Primitivo, noroc că acum aveam un rucsac ușor. Când ne-am întors, deja se adunaseră mai multe mașini, unii se pregăteau să ia masa, mă așteptam să aud și ceva manele, dar m-am gândit că totuși maneliștii sunt oameni de club, nu de munte.

Niște gunoaie părăsite de turiștii zilelor trecute mi-au lăsat un gust amar (nu că le-aș fi gustat). De ce oare trebuie să lăsăm în urmă amprenta necivilizației noastre?

Dacă ați ajuns cu cititul până aici vă felicit, vă puteți întoarce din nou la poze.

Manuela Sanda Băcăoanu

Azi am fost în Rai

Lasă un răspuns

Parcul Keukenhof din Olanda este unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut în viața mea. E atâta frumusețe, gingășie și organizare ireproșabilă, încât chiar nu ai ce să-i bagi de vină. În momentele în care se potolea și vântul, totul era perfect. Cred că zeci de mii de oameni vin zilnic pentru a admira frumusețea efemera a florilor, în principal lalele, a căror perioadă scurtă de înflorire face ca și perioada în care parcul este deschis spre vizitare să fie foarte redusă. Întrarea costă 20 de euro, dar îi merită cu prisosință. Fotografiile nu pot surprinde nici pe departe toată minunăția acestui parc, dar sper ca totuși să vă puteți face o idee. Anul acesta se împlinesc 75 de ani de când această grădină a fost dată spre vizitare publicului larg.

Manuela Sanda Bacaoanu

Peisaj ”de vis” la cimitirul din Lupșa

Lasă un răspuns

Azi am fost la cimitir, așa ca toți cei care-și mai aduc aminte de înaintași și vor să-i onoreze, plantându-le o floare pe mormânt. Până aici, nimic neobișnuit. Dar ajungând acolo, am fost șocată de maldărul de gunoaie ce se lăfăie lângă mormintele părinților și bunicilor mei, mi se părea o adevărată ofensă adusă celor înmormântați acolo și celor care mai vin să-i viziteze, cu o floare, o lacrimă sau o rugăciune.

Nu numai rudele mele sunt înmormântate în acea zonă a cimitirului, nu vorbesc doar în numele meu, mă gândesc doar cu tristețe cât de puțin civilizată este această comunitate și nu știu cum ar putea fi obligată să se civilizeze, fiindcă nu cred că acest lucru poate fi făcut cu vorba bună.

Îmi amintesc că astă toamnă, când am rugat-o pe o ”doamnă” să nu mai arunce acolo resturile de candele și alte plastice, aproape că m-a luat la bătaie. Acum, pe lângă candele, iarbă uscată, jardiniere, ghivece și alte alea, mai este și ditamai copacul, care aproape se sprijină pe crucea părinților mei.

Când le spuneam oamenilor să nu mai arunce gunoaie în Arieș, îmi replicau că vin din aval, nu lupșenii sunt de vină. Ei, acum mă întreb cine o fi aruncat gunoaiele în cimitir? Sunt sigură că bistrenii, nu?

Eu întotdeauna merg acolo cu un sac de gunoi și iau resturile cu mine, în afară de cele vegetale, dar cred că nimeni nu mai face așa. Poate un container pentru deșeuri din plastic ar fi soluția, să plătim fiecare 1 leu în plus la taxa de gunoi și s-ar rezolva problema. Dar ar trebui să fie un container care se ridică periodic, nu care dă pe dinafară. Oare e greu?

Poate pentru Lupșa da, oricum, n-am mai văzut nicăieri un cimitir atât de murdar. Și nici maluri ale unui râu atât de infestate de materiale plastice ce le vor supraviețui și nepoților noștri. Sunt curioasă, cât ne mai rabdă Pământul?

N-am cuvinte! Noroc că n-am scris chiar când m-am întors de la cimitir, că ar fi fost mult mai acid.

Manuela Sanda Băcăoanu

Flori pentru Măriuca

Lasă un răspuns

N-o cunoșteam prea bine pe Măriuca. Ne știam de mulți ani, dar eram doar rude prin alianță, locuind în orașe diferite, aflate la sute de kilometri. Ce știam despre ea era că avea o minte ascuțită, o inteligență vie, care pe undeva trebuia să compenseze handicapul fizic pe care-l avea din adolescență. Gata oricând să-i ajute pe cei care apelau la ea, întotdeauna cu un ton liniștit al vocii, ducea o viață modestă, cu toate că-și putea permite mai mult, toată viața avusese job-uri bine plătite, fusese în funcții de conducere, chiar și acum, la 68 de ani, încă lucra la o mare firmă de nivel național, fiind unul dintre pilonii de bază.

Și totuși…M-am tot întrebat, de ce oare mai lucra? Poate că era felul ei de a socializa, de a nu rămâne închisă în casă, de a vedea oameni…Bineînțeles că poți face multe alte lucruri când ai o vârstă și niște venituri care-ți permit, dar… așa a fost Măriuca. Până în 13 martie 2024, viața ei era împărțită între familie și serviciu. Fără a ști că e ultima dimineață în care o primește la cafea, așa cum făcea de zeci de ani, verișoara ei sporovăiește liniștită de una, de alta, își dau întâlnire pe mâine, iar Măriuca pleacă la serviciu, așa ca în toate zilele de dinainte. Dar aceasta era o zi diferită, era ULTIMA ZI în care Măriuca a mai fost cu adevărat vie. Pe la ora 14, verișoara ei primește un telefon și este anunțată că Măriuca a avut un atac cerebral și că trebuie transportată la Cluj sau la Târgu Mureș.

Din acea clipă a fost în comă, operată la Cluj cu mare întârziere, avusese un anevrism care-i inundase creierul de sânge, iar stricăciunile s-ar părea că au fost ireversibile. Mă rog, amănuntele nu mai contează, cert este că a mai supraviețuit două săptămâni, timp în care nimeni nu știe dacă a mai simțit sau auzit ceva. Vă imaginați groaza ei dacă-i mai auzea pe cei din jur, dar nu putea reacționa nicicum?

Rămas bun Măriuca, acolo unde ești acum sper să-ți fie bine, să fi scăpat de spaima și de durerile ultimelor zile. Nu meritai să ți se întâmple asta, nimeni nu merită, dar fiecare dintre noi avem propriul drum, pe care pășim până în ultima clipă, fără a avea foarte multe alegeri și fără a ști dacă le-am făcut pe cele bune.

N-am vrut să vă întristez povestindu-vă această întâmplare, mai mult să vă ajut să vă treziți conștiința, să faceți un mic bilanț a ceea ce e musai de făcut și a ceea ce se mai poate amâna pentru mâine sau pentru totdeauna. Oricăruia dintre noi i se poate întâmpla ca firul vieții să i se rupă brusc într-o zi pe care o dorim cât mai îndepărtată, dar care știm cu siguranță că va veni. Ce facem până atunci, cum trăim clipele rămase, depinde doar de noi.

Aseară am văzut un film cu o crainică TV căreia un profet i-a spus că mai are de trăit o săptămână. Ce ați face dacă ați primi o astfel de veste? Cu cine ați dori să petreceți acea săptămână?

Gata cu gândurile triste! În fond, fiecare trăiește cum crede de cuviință, majoritatea nedorind să facă schimbări în viața lor, ceea ce nu-i treaba mea.

Cu un gând curat îndreptat spre Măriuca, vă doresc toate cele bune.

8 Martie…întârziat

Lasă un răspuns

Atâtea s-au spus zilele trecute despre măreața zi de 8 Martie, încât ar părea că nu mai e nimic de adăugat. De la imnuri înălțate femeii, până la schelălăieli misogine, am văzut (auzit) toată gama de sentimente expusă pe panoplia primăverii, Unele m-au făcut să-mi dea lacrimile, altele mi-au adus zâmbetul pe buze, dar au fost și dintre cele care mi-au provocat greață, venite probabil de la frustrați care nu-și găsesc locul în lume și consideră că a împroșca veninul în toate părțile e de bun gust și denotă un oarecare talent.

Ca să fiu și eu în rândul lumii, nu pot să nu-mi dau cu părerea, așa că, ”cugetând în sinea mea cu glas încet” după cum îi plăcea mamei mele să spună, am ajuns la niște concluzii nu prea îmbucurătoare. Cert este că dacă te-ai născut fetiță e bine pentru o vreme, până ajungi adolescentă, apoi iubita cuiva, apoi soția unuia, mama mai multora și bunica unui clan întreg. Iar timpul trece atât de repede, toate evenimentele se precipită, încât atunci când ajungi străbunică și privești în urmă, ți se pare că doar acum câteva luni erai fata frumoasă cu părul în vânt, care avea toată viața în față și care va duce la bun sfârșit toate planurile tinereții.

Privind în urmă, îți dai seama că jumătate din visuri au rămas la același stadiu, că fetele și nepoatele tale îți repetă greșelile, adică cred că tinerețea și frumusețea sunt veșnice.

Crescând copii și fiind soție ți-a trecut cea mai frumoasă perioadă din viață fără să-ți dai măcar seama, iar când ajungi în vârful dealului sau chiar după culme, vezi că te așteaptă coborârea, care poate fi abruptă sau mai lină, dar asta depinde de felul în care ai trăit și ai avut grijă de tine până în acest moment al conștientizării.

Pentru o coborâre cât mai lină, e necesar să duci o viață care să te împlinească, să nu muncești niciodată până la extenuare, să faci mișcare într-un mod sănătos (munca e muncă, nu sport), să nu te transformi într-un coș de gunoi, golind toate farfuriile copiilor pe care aceștia au mai lăsat mâncare. Obișnuiește-i mai bine cu porții mai mici, pentru a evita risipa,

Fă în fiecare zi ceva pentru tine, ceva care-ți place și te relaxează, fie că e vorba să citești o carte sau să stai pur și simplu pe o bancă în parc, bucurându-te de primii muguri sau de frunzele ruginii ale toamnei. Admiră răsăriturile și apusurile, dansează chiar dacă ești singură sau cu atât mai mult dacă ești singură, fiindcă nu e nimeni în jur care să te judece. Dacă ai chef de o mâncare bună, nu sta pe gânduri, răsfață-te! Dacă ai chef să înveți ceva nou, dă-i bătaie! Creierul tău abia așteaptă să-și facă noi căi neuronale!

Tot ce vreau să spun este că fiecare zi ne-a fost dată și pentru a ne bucura de ea, nu numai pentru a face CEEA CE TREBUIE.

Să fim așadar femei împlinite, indiferent dacă ne mai jucăm în parcul copiilor sau ne plimbăm nostalgice admirându-i pe cei mai tineri cu un pic de invidie, știind că timpul lor este mai lung decât al nostru. Depinde de fiecare ce face cu timpul său, dacă-l irosește sau îl folosește cât mai eficient.

Dragi femei, să aveți o primăvară minunată, așa cum minunată este fiecare dintre voi!

Manuela Sanda Băcăoanu

Sibiel – un loc pe harta României

Lasă un răspuns

Întâmplarea face să mă aflu la Sibiel, un loc despre până în urmă cu o lună nici nu știam că există, dar care azi, când l-am văzut cu ochii mei, m-a făcut să mă îndrăgostesc pe loc. E un sat mic, cu case nici mari și nici opulente, dar de o curățenie impecabilă, cu fântâni vopsite în alb la tot pasul, multe pensiuni și un aer de vechi îmbinat cu nou, care-l face foarte special.

Înconjurat de munți stă ca-ntr-o căldare, iar soarele îl scaldă întreaga zi, în drumul lui de la răsărit la apus. Biserica, cimitirul, muzeul de icoane pictate pe sticlă, oamenii care montează un contor de gaz sau cei care renovează o casă, sunt cu toții politicoși și binevoitori. Fac un ocol mai mare, ajung până în vârful dealului de unde drumul spre Săliște coboară șerpuitor, apoi o iau pe o străduță ce coboară destul de abrupt, dar care mă aduce mai repede la pensiunea la care voi sta câteva zile.

Nu întâlnesc prea mulți localnici, nici nu știu dacă toate casele sunt locuite sau așa ca în multe sate românești, au rămas pustii. Tot ce știu este că aici e o energie bună, că multă lume vine pentru o gură de aer curat și pentru liniștea rareori întreruptă de trecerea vreunei mașini.

Un cățel flocos a venit la mine și ca să mă asigure de deplina lui încredere, mi-a arătat burtica.

Vă salut din Sibiel

Manuela Sanda Băcăoanu