Anul acesta a fost cel mai împlinitor și mai fructuos an din toți anii de care-mi aduc aminte. Am călătorit mult și am parcurs ROATA MEDICINEI ȘAMANICE, un curs absolut uimitor, care-ți dă o perspectivă minunată asupra vieții, care te scoate din rutina de zi cu zi și te obligă să privești viața prin alți ochi.
La început, aveam ceva rețineri în a povesti despre acest curs, dar acum, când am terminat pentru prima dată ( fiindcă se poate face de mai multe ori, de fiecare dată simțind diferit și mult mai profund toate procesele), nu pot să nu spun, deoarece am învățat lucruri absolut minunate, care pot ajuta o mulțime de oameni. Vestea bună este că am început să scriu o carte pe care promit s-o duc la bun sfârșit, din care vă las mai jos un fragment.
”CAPITOLUL al III-lea – CE CAUT EU AICI?
Vai, e două fără 5! Cum a trecut vremea atât de repede? Da, știu, timpul stă, noi suntem cei care trecem…Mă grăbesc spre sala de curs, voi afla acolo cine este colega mea de cameră, probabil ea o fi ajuns deja. Sala e aproape plină, mai sunt doar vreo două locuri neocupate. Salut timid și mă așez pe scaun. Profesorii sunt pe lateralul sălii, 4 femei și un bărbat, scaunele sunt așezate în cerc (de fapt oval, că așa e sala), plus câteva în fața celor ce formează ovalul, ca să încapă toată lumea.
Privesc în jur, doar femei. A, uite, sunt și 3 bărbați! Ca la orice curs de dezvoltare personală sau de diverse terapii, numărul bărbaților este cam 10 la sută din cel al femeilor. Se respectă procentul și aici.
Brusc, mă cuprinde o senzație de frică, acompaniată de un mic tremur. Oare ce caut eu aici? Poate a fost doar o toană de moment, m-am înscris la un curs despre care nu am destule informații, doar fiindcă sună frumos: MEDICINĂ ENERGETICĂ INCA sau mai exact, ROATA MEDICINEI ȘAMANICE. Multă lume, când aude de șamani, crede că e un fel de bu-hu-huu, ceva de care trebuie să te ferești și să te temi. Aceia sunt oamenii care de fapt nu știu nimic și încearcă să-și închipuie cam ce ar însemna acest concept.
Lasă că dacă nu-mi place, nu mai vin! Încerc să mă îmbărbătez. E doar primul modul, mai sunt încă 3, iar unii le mai repetă și în anii următori, (or fi știind ei de ce) deci e totuși la latitudinea mea dacă voi face acest curs până la capăt sau nu. Mă mai liniștesc un pic, dar când Radu, singurul bărbat profesor începe să vorbească, mă simt ca vrăjită. Timbrul vocii lui e atât de liniștitor, privirea lui ne cuprinde pe toți ca-ntr-o mare îmbrățișare, iar ceea ce spune nici măcar nu mai are atât de mare importanță. Gata, mi-am venit în fire, pot măcar să stau pe scaun și să-i urmăresc firul vorbelor.
S-ar părea că n-am ajuns degeaba aici, faptul că am mai făcut o groază de alte cursuri și terapii nu mă încurcă, ba chiar ar putea fi de folos. Prima zi a decurs liniștit și frumos, am făcut cunoștință unii cu ceilalți, suntem un grup eterogen, oameni în diferite stadii de dezvoltare proprie, mulți terapeuți de diverse feluri, alții care vor doar să învețe lucruri noi despre și pentru ei. Ne privim cu curiozitate și interes, eu încerc să rețin cât mai multe nume, dar rezultatul este cu totul nemulțumitor. După prima zi abia știu numele profesorilor și al câtorva colege. Nu-i rău, probabil nici alții nu stau mai bine.
Am aflat despre această terapie în urmă cu vreo 15 ani, atunci mi s-a părut prea scump cursul, între timp am făcut cursuri al căror preț adunat este de câteva ori prețul acestuia, iar în final, tot aici am ajuns. Mda, vorba ceea: ”Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus!” s-ar părea că n-a apărut degeaba. O cunosc în sfârșit și pe colega de cameră, foarte amabilă și foarte ”nemțoaică”, după cei 20 de ani petrecuți în Germania. Încă din prima noapte avem probleme cu temperatura, ea vrea ca în Germania așa că a închis caloriferul, eu vreau ca în România, mai călduț. Ajungem la un oarecare compromis, dar niciuna nu suntem mulțumite de rezultat. Strâng din dinți și nu zic nimic, nu știu unde s-a ascuns Manuela care nu se lasă călcată pe bătătură.
Următoarele zile de curs au fost foarte intense, am aflat despre noi lucruri pe care le țineam ascunse undeva într-un sertăraș, iar acum au dat pe dinafară. Îmi dau seama cu uimire că aceasta nu este doar o terapie energetică, nu ajunge să ții mâinile pe client și gata, este combinată cu psihoterapie și cu un fel de spovedanie. Aflu despre colegii (mai mult colegele mele) lucruri pe care probabil nu le-au spus niciodată, nimănui, iar eu mă destăinui la rândul meu. Devine din ce în ce mai interesant. Învățăm să ne punem toate amintirile urâte și toate neîmplinirile într-un desen realizat din crenguțe, care după ce au stat o vreme pe pământ ajung în foc, iar noi ne eliberăm de acele amintiri ce stăteau în subconștientul nostru. Nu neapărat de amintiri, mai mult de toxicitatea lor, de starea pe care ne-o dădeau, atunci când ”dormeau” în noi.
Acest modul este dedicat Sudului și Mamei Șarpe. Sachamama este arhetipul pe care tradiția Inca îl plasează în prima chakră. Învățăm să privim prin ochii șarpelui și să vedem lumea așa cum este, nu cum ne-o închipuiam. Pentru cultura europeană și creștină este destul de greu să asocieze șarpelui lucruri pozitive, când e bine-știut care este rolul lui în creștinism. Totuși, Amarou, mama apelor, ne învață că nicicând n-am părăsit Grădina, adică n-am plecat niciodată din Rai, el este aici pe Pământ, iar acest lucru îmi place foarte mult. N-am priceput niciodată de ce trebuia să mă simt eu vinovată pentru așa-zisul Păcat al Evei, de care nimeni nu-și mai aduce aminte cum sau dacă a avut loc cu adevărat. Faptul că n-am părăsit Grădina mi se pare eliberator, adică pot să-mi trăiesc viața așa cum simt, mi s-a luat o piatră de pe inimă.
E greu, tot mai greu, multe colege eliberează amintiri probabil și din alte vieți. Se plânge, se țipă, dar la sfârșitul fiecărei zile ne simțim cu toții mai uniți, mai ”din povestea aceasta”. Devin foarte apropiată de colegii cu care lucrez, ne deschidem unii spre ceilalți și ne dăm seama că avem cu toții multe răni de vindecat. Deocamdată abia am făcut primul pas, dar sunt încântată că mi-am dat voie să ajung aici, este cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla în această viață.
E duminică. Avem foc sacru. Sacralitatea unui foc este necunoscută în creștinism. Dar aici, totul este posibil, totul este real, fiindcă suntem încă în Șarpe. Ne-am târât pe jos, am țipat, însă acum, când flăcările focului au înghițit o parte din rănile noastre ne simțim mult mai bine și cumva, mai purificați și mai aproape de Dumnezeu. Nu un Dumnezeu care ”ne duce în ispită”, ci unul care ne iubește pe toți așa cum suntem, cu durerile și neîmplinirile noastre din acest moment.”
Manuela Sanda Băcăoanu
manuelasandablog 