Arhive etichetă: Povesti adevărate

One hundred and fifty balloons

Azi mi s-a îndeplinit un vis vechi: am zburat cu balonul cu aer cald. Speram din toată inima ca acest lucru să se întâmple acum, dar era gata-gata ca șansa să -mi fie refuzată. Luni și marți n-au zburat baloanele din cauza vremii, azi fiind, aș putea spune, ”ultimul balon”.

Trezirea la ora 4,45, o cafea ”furată” în grabă de la restaurantul hotelului , îmbarcarea în microbuse și… plecarea spre marea aventură. Rezervările se fac cu câteva zile înainte, așa că, dacă nu te hotărăști din timp, s-ar putea să nu mai ai loc în nicio nacelă.

În vreo 20 de minute, eram deja pe câmp, unde în mod foarte misterios baloanele începeau să vină, ca niște mari păsări de noapte ce încă nu și-au deschis aripile, sunt cumva lipsite de vlagă. Dar asemeni calului lui Făt-Frumos, încep a se hrăni cu flăcări și prind contur, întâi se ridică într-o rână, apoi, le vezi în toată măreția lor. Spectacolul e foarte impresionant chiar și atunci când ești încă jos, e cumva ca un ritual ancestral, mă simt ca un Icar ale cărui aripi nu se vor topi la căldura soarelui.

Încet-încet se luminează de ziuă, urcăm în nacela pe jumătate ocupată de un grup de coreeni, adică eu sunt mai mult urcată, Ștefan mă împinge de fund, iar un coreean mă trage de o mână. Uf! Am urcat 32 de turiști, alături de un ”căpitan” și un ajutor. Balonul mai are nevpie de ceva ”jăratic”, de jos e susținut de încă două persoane cu niște frânghii groase, apoi ușurel, tocmai la momentul oportun, cei de jos scot frânghia, iar noi ne ridicăm fără cel mai mic balans, acum mă simt ca un fluture imens, dar incredibil de ușor.

Și…zburăm!

Senzația este una ce nu se poate descrie, suntem oameni-păsări, oameni fluturi, oameni -Icari. Binecuvântez clipa în care am găsit această excursie, e cel mai frumos dar pe care mi-l puteam face. Ștefan a venit și el, cu toate că la început nu prea voia. Dar când și-a dat seama că frica n-are nimic de-a face cu această experiență, a fost încântat că s-a lăsat convins.

Acum când scriu stau în pat la hotel , iar dacă închid ochii, am din nou senzația zborului. Cred că a zbura cu balonul este unul dintre lucrurile pe care fiecare om merită să-l încerce o dată-n viață.

Din păcate, după 45 de minute mirajul s-a sfârșit, am aterizat exact pe platforma cu care venise balonul la început, care fusese adusă de către cei ce rămăseseră la sol. Am fost primiți cu șampanie (pentru copii, că turcii nu beau alcool în mod oficial), apoi ne-am întors la hotel, pentru micul dejun. La 9,15 am pornit din nou spre Antalya, unde vom mai sta trei nopți.

Ziua de azi a fost de departe cea mai grozavă pentru mine, am bifat o dorință pe care nu eram sigură că mi-o voi îndeplini.

Aaa, era să uit!. Știți câte baloane se ridică în zilele fără vânt? O sută cincizeci.

150 X 32 X 190 euro =… vă las pe voi să calculați

Ei, acum la culcare, sunt foarte în urmă cu somnul.

Manuela Sanda Băcăoanu

Valea Călugărilor

Ziua de azi a început la o fabrică de covoare. La început, am strâmbat din nas. Cine cară covoare de aici? Dar experiența a fost dintre cele mai plăcute. Am toată admirația pentru munca migăloasă a acestor femei, care lucrează câteva luni la un covor, centimetru cu centimetru. Sunt covoare care au 400 de noduri pe centimetru pătrat, pentru care se lucrează 2-3 ani și costă 200 de mii de euro. Materia prima este lâna, bumbacul si mătasea. Am aflat în mare tot procesul tehnologic de la viermele de mătase până la covorul care-ți ia ochii cu frumusețea lui. Noi n-am cumpărat nimic, dar au fost persoane care au cumpărat câte un mic covoras cu 300 de euro, după negocierea obligatorie în Turcia.

Apoi, ne-am dus la Valea Călugărilor. I se spune așa, deoarece aici au fost mai multe mânâstiri. Am văzut capela în care Sf. Simion și-a petrecut ultimii 40 de ani de viață, departe de oamenii care-l asaltau ca să se roage pentru ei. ( Nu, nu e vorba de personajul cu același nume din vremurile noastre).

Ai spune că în Cappadocia toate formațiunile stâncoase sunt la fel și totuși, privind mai atent, fiecare loc are particularitățile lui.

După Valea Călugărilor, am ajuns la Muzeul în aer liber Nezve, un loc deosebit de interesant. Pe văile a trei râuri care în prezent sunt secate, s-au refugiat primii creștini, care erau vânați de către împăratul Iustinian. Erau mai multe mânăstiri și aici, dar în principal una de femei și una de bărbați. Cred că trăiau aici și oameni simpli, care nu erau călugări, deoarece ghidul turc ne-a spus că la un moment dat erau vreo 35.000 de oameni în această zonă.

La întoarcere, am făcut un mic popas pe Valea Cămilelor, lucru care se vede clar și din poze.

Gata pe ziua de azi…Pe mâine!

Manuela Sanda Băcăoanu

Cappadocia sau Kapadokia?

S-ar părea că ambele variante sunt corecte și acceptate. Ceea ce nu știam însă până azi despre acest ținut, este cât de minunat poate fi. Am văzut într-o singură zi atâtea locuri, încât aș putea povesti despre ele o săptămână întreagă. Din propria-mi experiență știu însă că dacă nu bat fierul cât e cald, după ce trece timpul e mai greu de modelat, iar mie mi-e mai greu să reiau un subiect.

Voi încerca să vorbesc succint despre fiecare loc pe care l-am vizitat, ca să nu cad iar în păcatul amânării ( mai nou i se zice procrastinare, nu știu care este etimologia cuvântului).

După un mic-dejun la care singurul regret ar fi că nu poți gusta nici a zecea parte din bunătățile care ți se oferă, am pornit spre ”Cele trei frumoase”, trei stânci care seamănă cu Babele noastre și care au o legendă ce sună cam așa: un băiat sărac s-a îndrăgostit de fiica regelui, s-au căsătorit în secret și au avut un fiu. Regele nu era deloc de acord cu acest lucru, iar tânărul cuplu, sătul să se tot ascundă, l-a rugat pe Allah să le scurteze chinul, așa că au fost transformați în cele trei pietre.

Prognoza pentru ziua de azi era foarte rea, mai mult ploaie, dar eu m-am gândit că ar fi bine să plouă doar când suntem în autocar, iar când coborâm, să fie timp frumos. Ei bine, chiar așa a fost! Când am coborât la ”Frumoase” picura, dar imediat a ieșit soarele. Și ca să nu mai repet, de fiecare dată când am vizitat câte un obiectiv, soarele ne zâmbea printre nori. A fost o zi foarte specială.

Apoi am mers la Valea Porumbeilor, o vale în care pe vremuri (acum 4000 de ani) ca în toată această zonă de fapt, locuiau hitiții, un popor foarte inventiv. Din cenușa unor vulcani care erupseseră cu 3 milioane de ani în urmă, combinată cu apă rezulta tuful vulcanic, din care aceștia și-au construit locuințe foarte confortabile pentru acele vremuri, în care iarna era cald, iar vara era răcoare. Zona era de asemenea plină de porumbei, care aveau diverse job-uri: unii erau mesageri (e-mailul de acum sute sau mii de ani), ouăle se foloseau pentru obținerea vopselelor pentru pictură, iar găinațul (sau porumbațul?) era folosit ca îngrășământ.

De la porumbei am plecat la castelul Uchisar, alcătuit din același tuf vulcanic. I se mai spune Castelul frigider, deoarece acolo își țineau locuitorii proviziile vara, până la apariția frigiderelor. Tot ce am văzut azi pare de domeniul fantasticului, parcă e butaforie pentru un film , nu realizări ale naturii și ale omului laolaltă.

Dacă încă nu v-ați plictisit mai am a vă povesti despre Valea Îndrăgostiților, care are o legendă asemănătoare cu Frumoasele. Ghidul nostru zicea că dacă te îndrăgostești aici, vei fi fericit toată viața. Dacă nu, nu înseamnă că nu poți fi fericit. Cristi e un glumeț.

Și uite-așa, am pornit spre Orașul Subteran, de fapt aceleași construcții de acum mii de ani, pe care turcii știu să le exploateze la maxim. Am aflat că la primul nivel se adăposteau animalele, iar oamenii mai jos, în adâncul pământului. Aveau și o ușă ce seamănă cu o piatră de moară cu care închideau gura galeriei în care se refugiau când veneau și peste ei năvălitorii din Asia. S-ar părea că turcii ne făceau nouă ce le făcuseră și lor alții. Nu-i nimic, că acum noi năvălim peste ei, le locuim hotelurile și le mâncăm mâncarea, incredibil de gustoasă, de multă și de variată.

Am uitat să vă zic, prin gaura ușii, îi ”gâdilau” la burtă pe năvălitori. Eu îmi și închipuiam cum veneau mongolii sau care or fi fost și se așezau cu burta pe gaură, ca să fie căsăpiți.

Am uitat să vă spun, simbolul Cappadociei este calul, de aceea atâția cai.

Dacă mai puteți, mai am o singură oprire, într-un loc cu o priveliște uimitoare, o cafenea unde se bea cafea cu fistic și se mănâncă înghețată cu rădăcină de orhidee.

Ei, iar după atâta umblat și scris merit și eu un pic de odihnă, că mâine o luăm de la capăt.

Manuela Sanda Băcăoanu

ANTALYA – pentru oameni curajoși

Antalya-pentru oameni curajoși sau iresponsabili, într-un cuvânt, pentru oameni ca noi. N-aș putea zice că suntem nici prea curajoși, nici prea iresponsabili, dar azi, când ne-am uitat în jur, am făcut ca Ion Creangă. Nu eram doar noi, mai erau incă vreo 130 de oameni asemenea nouă.

Găsisem o ofertă foarte bună în Altalya și Cappadocia încă din ianuarie, iar acum, cu războiul care-i adună pe toți românii acasă de prin Orient, noi ne-am gândit să plecăm. Firma cu care am venit e din București, așa că azi noapte am călătorit cu trenul de la Cluj la București, iar azi, cu avionul în Antalya. Cu toate că e vineri 13, toate au mers șnur. De fapt, 13 este ziua mea norocoasă. Prima zi a fost pe lângă obositoare și reușită, suntem cazați la un hotel de 4 stele (cel cu îngerul pe frontispiciu, în poză seamănă cu o biserică).

Săptămâna trecută, eram cu Ștefan în mașină, iar eu, cu un aer candid, l-am întrebat: Turcia e în Orientul Mijlociu? Nu, e în Orientul Apropiat mi-a răspuns el. Iar eu: Ce bine! Și am râs amândoi, ca proștii.

Da, e un fel de țara arde și baba se piaptănă, dar s-ar părea că trebuie să ne obișnuim să trăim într-o lume diferită de cea pe care o cunoșteam, o lume frământată de conflicte, o lume în care clima nu mai este predictibilă, o lume în care unora le e frică și de umbra lor. Cei ce se adaptează mai rapid, au mai multe șanse la supraviețuire.

Ei, haide, că n-o fi viitorul atât de negru. Atâta timp cât NATO prin persoana lui Trump ne face ochi dulci, Zelenski se îmbrățișează cu Dan, suntem din ce în ce mai aproape de a deveni buricul Europei

Vă cuprind și vă sărut, mă așteaptă cina! Mâine, spre Cappadocia. Abia aștept!

Manuela Sanda Băcăoanu

l

13 ani

Anii tac și trec, se perindă pe cerul vieții uneori precum norii albi și pufoși pe un cer senin de vară, iar alteori ne arată fața lor furtunoasă, cu tunete și fulgere, cu vijelii nemaivăzute, aducându-ne teama în suflete. Am trăit cam de toate în acești 13 ani .

De ce 13? Foarte simplu, pentru că, în 23 iulie 2012 porneam pentru prima dată în ceea ce consideram că va fi aventura vieții mele, plecam pe Camino de Santiago. Am vorbit despre această primă călătorie a mea de nenumărate ori, am scris și o carte care s-ar părea că încă mai are căutare. Tocmai azi, o prieternă bună ajunge la Santiago de Compostela, făcând un traseu pe care eu încă nu l-am parcurs și care mă tentează teribil, cine stie, poate anul viitor îi va veni rândul. Simt că am un mesager care mă duce din nou acolo, în locurile pe care dacă le-ai străbătut măcar o dată cu piciorul, nu le mai uiți nicicând, ba te cheamă mereu înapoi, pe alte și alte trasee, cu alte și alte peripeții și povești de istorisit în serile de iarnă, când soarele arzător al Spaniei ne mai încălzește doar sufletele și amintirile.

De atunci am trăit multe , am aflat cum e să rămân fără părinții care mă sunau în fiecare zi și trăiau fiecare pas alături de mine, cum e să simt neîncetat golul lăsat de plecarea lor din viața mea, cum e să nu-i pot suna ca să le aud glasul și ca să le dau vreo veste neînsemnată, dar pentru noi plină de sens.

Au trecut ani de când s-au dus, dar viața n-a mai fost la fel după aceea și probabil nu va mai fi niciodată la fel. Ia uite, voiam să mă laud că din 2012 și până în prezent am mai fost de 5 ori pe diverse trasee de pe camino, iar eu plâng ca proasta. Numai cine nu mai are părinți mă poate înțelege, iar ceilalți n-au nici cea mai mică idee cât de fericiți sunt.

S-ar părea că într-adevăr prima mea călătorie pe jos spre Santiago de Compostela a fost ”schimbătoare de destin”, deoarece de atunci am privit viața și tot ceea ce se întâmplă în jurul meu cu alți ochi, am reușit să-i ascult și să-i ajut mai mult pe cei din jurul meu, am devenit prietenă cu o mulțime de oameni care au venit spre mine cu gânduri bune, dar am și renunțat la relații toxice, care-mi secau energia.

Una peste alta, trebuie să dăm uneori cu capul în pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos, iar asta mie mi se întâmplă foarte des la propriu, atunci când intru în solar. Dacă luăm viața ca pe o curgere care nu ”ni se întâmplă” ci la care suntem în cea mai mare parte autori, dacă nu dăm tot timpul vina pe alții pentru evenimentele negative (era să zic nașpa) din viețile noastre, s-ar putea să avem surpriza ca multe să se schimbe, să nu mai avem nevoie de niște lecții, dacă tot le-am învățat. Din nefericire, acest lucru este la îndemâna unei mici părți dintre oameni, e mai ușor să învinuiești pe oricine altcineva decât propria persoană pentru ceea ce nu-ți place.

N-am mai scris tare demult, asta a fost de antrenament. Vă rog să fiți indulgenți!

Manuela Sanda Băcăoanu

Transapuseana în prima zi din an

Ieri a fost prima zi a lui 2025. De obicei, în prima zi din an obișnuiam să fac de toate: să mă trezesc cât mai devreme,să fac vreo terapie, să scriu, să fac mișcare, pentru ca tot anul să păstrez aceste obiceiuri. Dar, după mulți ani, (ceea ce spune ceva despre inteligența mea), mi-am dat seama că nu contează absolut deloc ce faci în prima zi a anului, ci ce faci în celelalte 364.

Iată așadar că ieri am hotărât să mă răsfăț. M-am trezit la ora 10, am făcut gimnastică (asta fac de plăcere), am luat un mic dejun copios, cu ouă umplute și cremeș la desert, apoi, cum nu mai aveam nimic în program musai de făcut, mi-a trecut prin minte că-mi doream de mult să merg pe Transapuseana. După Transursoaia, Transalpina și Transfăgărășan, era ultima șosea TRANS pe care n-o străbătusem. Dacă mai sunt și altele, vă rog să-mi spuneți.

Zis și făcut, am plecat de acasă aproape la ora 13, era cam târziu, dar cine nu se scoală devreme…s-ar părea că tot departe ajunge. Vremea era minunată, soarele strălucea vesel, îndemnându-ne la drum, iar noi eram pregătiți de o excursie pe cinste. Și chiar a fost.

Ștefan a ales să facem traseul de la Aiud spre Bucium, lucru care nu s-a dovedit foarte inteligent. deoarece o mare parte a drumului am avut soarele în ochi. Dacă pleci dimineața devreme e în regulă, dar după masa e mai bine să mergi invers, de la Bucium Cerbu, spre Ponor, Râmeț, Aiud. Dar acestea sunt amănunte, fiecare pornește de unde i se pare nimerit.

Până la Cheile Vălișoarei soarele ne-a tot zâmbit, dar apoi, dintr-o dată am intrat într-o ceață groasă, care era totuși bună cu noi fiindcă era mai sus, nu la nivelul șoselei, unde vizibilitatea era foarte bună. Dar după priveliștea însorită, parcă intrasem într-un tunel. Eu era gata-gata să mă întorc, mă gândeam că n-o să vedem nimic.

Totuși am fost norocoși, de la Aiud spre Râmeț e un peisaj de poveste, cu păduri de fagi ale căror frunze ruginii li s-au așternut la picioare, cu o groază de curbe care-ți încetinesc mersul și-ți încearcă măiestria de șofer… Apoi, dintr-o dată, am intrat în ceață și am ieșit deasupra ei. Eram pe Tărâmul Basmelor cu siguranță, o mare pufoasă se așternea la picioarele noastre, dealurile mai joase păreau insule sau peninsule, iar în depărtare se zăreau Munții Retezat, înveliți în plapuma albă a zăpezii.

Am accesat programul Wikilok care-ți arată harta exactă pe unde mergi și m-am transformat într-un copilot de mâna I: curbă în ac la dreapta, o curbă mai largă la stânga… până m-am plictisit. Oricum, indicațiile mele nu erau nu știu cât de prețioase, pe majoritatea drumului limita de viteză era de 30 km/h și nu prea puteai s-o depășești. Am mai întâlnit câteva mașini, alți nebuni ai muntelui care n-au stat acasă, dar, în general, drumul a fost foarte liber. Sunt porțiuni în care e destul de îngust, doar o bandă și jumătate, dar cu grijă mare, pot trece două mașini una pe lângă cealaltă. Am trecut prin mai multe sate care erau aproape părăsite, am admirat și cabane nou construite în zone de ”mirador” (așa erau semnalizate în Peru locurile cu priveliști deosebite).

După Geogel, sat care se află pe la jumătatea drumului de 75 km de la Aiud la Bucium Cerbu, priveliștea nu mai este atât de spectaculoasă, dar aici era mai frig, o spuză de zăpadă pe asfalt ne anunța că e totuși iarnă, chiar dacă pentru prezentatorii vremii de la TV asta pare să fie un lucru rău. Chiar azi am auzit cum ”din păcate”, temperatura scade drastic de la 11 la 6 grade și spunea asta cu tonul că e de-a dreptul gerul Bobotezei. Unde sunt iernile în care când ieșeam din casă și erau -10 grade ni se părea de-a dreptul călduț, după două săptămâni de -25? Cred că generațiile de acum nici n-ar mai suporta asemenea temperaturi.

Ah, da, câteva fotografii poate că ar fi interesante!

Când am ajuns la Mogoș, am văzut Gemenele din spate. Ce surpriză!

Înălțimea maximă la care am ajuns a fost de 1529 de m.

Mai mergem și la vară, cred că e și mai frumos.

Vă doresc să aveți un an 2025 bun, ușor și plin de evenimente fericite, indiferent ce ați făcut în prima lui zi.

PS Ca să combin ziua și cu un pic de muncă, la întoarcere am spălat mașina la o spălătorie Self Service.Eu.

Manuela Sanda Băcăoanu

De ce ne place Anul Nou?

Trăim cu toții pe o mare minge care plutește prin Univers, dar care din când în când se poziționează la fel față de suratele sale, plutitoare la rândul lor, iar atunci se întâmplă să fie Solstițiu, Echinocțiu ori chiar Anul Nou. Iar când e Anul Nou, e moment de mare bucurie, e un nou început, putem să uităm obiceiurile rele pe care le-am cultivat în anul ce ne părăsește, putem privi din nou cu speranță spre viitor… Oare așa o fi?

Eu zic că putem face acest lucru în oricare din cele 365 de zile ale unui an obișnuit, nu-i musai să vină Anul Nou ca să facem noi proiecte, ce probabil vor rămâne la acest stadiu din nou pentru un alt an. Așa cum nu-i musai ca doar de Crăciun să fii mai bun, ai 365 de zile într-un an ca să arăți că ești…cum ești.

Veți zice că totuși, astronomic și astrologic ne aflăm într-un punct din care să luăm totul de la capăt, să ne facem unii altora promisiuni și urări, lucru care nu-i rău deloc! Totuși, dacă un an n-ai avut timp să dai un telefon, iar acum începi să trimiți febril mesaje, nu cred că ți se vor ierta toate păcatele… poate doar acelea legate de comunicarea cu cei mai mult sau mai puțin dragi, mai mult sau mai puțin apropiați, cine știe cum merge cu iertările astea?

Of, voiam să spun niște chestii care-ți merg la inimă, ceva înălțător, dar uite ce-a ieșit!

Stai să-mi revin! Nu-i de mirare că bat câmpii, toată ziua am bucătărit. Acum, că bunătățile sunt la rece, mă simt în stare doar să ”înșir cuvinte goale” pe aici.

Ca un bilanț al anului ce stă să plece să spun și eu două vorbe, deoarece chiar merită. Pentru mine, acesta a fost unul dintre cei mai frumoși ani pe care i-am trăit vreodată, este anul care dacă aș putea l-aș repeta poate nu chiar la nesfârșit, dar măcar de vreo două ori. Am călătorit mult, am învățat lucruri uimitoare, pe care abia aștept să le pun în practică. Iar peste tot, în călătorii și la cursul de Roata Medicinei, am întâlnit oameni pentru care nici măcar nu găsesc un epitet destul de tare care să-i descrie: fantastici, incredibil de inteligenți, altfel. Da, altfel decât marea masă, iar dacă am nimerit printre ei, sper să fi meritat să fiu și eu acolo.

Ieri a fost Lună Nouă, iar pentru a respecta tradiția Inca, am făcut un foc, în care mi-am aruncat toate fricile și mi-am pus toate speranțele pentru… Noul An. Mda, acum par de-a dreptul fățarnică, dar să-mi fie cu iertare, sunt și eu doar o biată furnică ce călătorește pe uriașa minge, care este mama Pământ!

Pentru o încheiere în ton cu timpul și cu timpurile, vă doresc să aveți parte de un 2025 exact așa cum vi-l doriți! Surprizele să fie doar dintr cele plăcute, iar vacanțele, de vis!

Mulțumesc 2024 că ai fost atât de bun cu mine! (Nu mulțumesc cu recunoștință, că e pleonasm).

Manuela Sanda Băcăoanu

Cluj-București și retur

    N-am mai fost la București de 4 ani, de pe vremea lui 10 AUGUST. Aproape nimeni nu-și mai aduce aminte, poate nici eu nu-mi aminteam, dar am văzut recent niște poze.

   Acum vreo săptămână am făcut o călătorie la București, cu scopul unei întâlniri de lucru cu colegele de la noua terapie pe care o studiez, dar nu despre asta vreau să povestesc acum.

   Bucureștiul mi s-a părut întinerit, multe construcții noi, moderne, parcuri imense și străzi largi. Așa a fost cel puțin pe unde am umblat eu. Ce-i drept eram setată să văd doar lucrurile frumoase. Ceea ce totuși m-a șocat însă, a fost Gara de Nord, care arată, în comparație cu alte gări pe care le-am văzut în ultimii ani, ca lovită de bombe sau, mai precis, ca acum 40 de ani, doar că mai ponosită. Mi-e pur și simplu rușine că o gară dintr-o capitală ce se vrea europeană arată în asemenea hal. Parcă toți banii s-au scurs undeva, nu se știe unde, iar CFR-ul a rămas la nivelul anilor 80. Nu e de mirare că nu prea sunt nici călători; la asemenea ofertă, acesta este răspunsul. Când m-am întors, am aflat că există un proiect de renovare a Gării de Nord. Sunt curioasă câți ani vor trebui să treacă până să arate civilizat.

    Am călătorit cu așa-zisul Inter City, care oprește doar la Teiuș, Brașov, Ploiești și București. Condițiile de la clasa I sunt aproape jalnice, noroc că nu e aglomerat. Din Cluj pleacă 3 vagoane, în comparație cu cel puțin 10, pe vremuri.

    Mă rog, călătoria pentru mine n-a fost foarte grea, mi-am luat de acasă destule ”jucării”, ca să nu mă plictisesc.  Am citit, am ascultat lecții de limba spaniolă,am scris un pic la noua mea carte, am tricotat și am ”suportat” sfaturile unui bărbat date (la telefon) unei femei a cărei fiică se mărita.

   Una peste alta a fost o călătorie frumoasă, m-am întâlnit cu Ana cu care am mers  pe jos  din Drumul Taberei până la gară, depănând amintiri din ultimii 4 ani în care nu ne-am văzut, am locuit la Diana care e foarte drăguță și m-a primit cu drag în casa ei, așa că lumea n-a fost gri pentru mine, cu toată ploaia ce s-a pornit sâmbătă de dimineață.

   Dar cea mai frumoasă surpriză a fost pentru mine fiica Dianei, Adina Alexe, care este o poetă extrem de talentată și căreia i-am cerut voie să-i public aici una dintre poezii, căreia i-am făcut o poză.

Felicitări Adina Alexe, mă bucur că te-am cunoscut. Sunt sigură că viitorul îți va da ceea ce meriți.

Manuela Sanda Băcăoanu

Ipostaze

Gata, încep și eu să cred că vine toamna. E prima dimineață când am închis ușa de la bucătărie (toată vara stă deschisă, pentru ca Masha să circule fără restricții și fără slugi care să deschidă/închidă ușa după ea), prima dimineață când peste tricou mi-am luat un pulover și prima dimineață un pic tristă, de foarte multă vreme. Nu e tristă fiindcă se schimbă anotimpurile, toamna e ceva firesc. E tristă din pricina ploii mocănești pe care de fapt o așteptam de ceva vreme, în grădina mea mai sunt încă multe plante care au nevoie de apă. Deci nici măcar ploaia nu e cauza tristeții, ci poate lipsa luminii, a soarelui bine ascuns sub pătura groasă a norilor.

În timp ce-mi preparam micul dejun, un terci de ovăz cu fructe, semințe și scorțișoară, mi-am adus aminte de a doua zi petrecută anul acesta la Porto. În mod normal, n-am mai fi avut de ce să ajungem acolo, din Porto începusem drumul nostru pe Camino Portughez de Coastă, iar după ce ajungeam la Santiago de Compostela trebuia să ne îndreptăm spre Madrid, de unde luam avionul spre țară. Ei, dar socoteala de acasă nu se potrivește mai niciodată cu cea din târg, așa că , ce să vezi, am ajuns din nou la Porto pe drumul de întoarcere, printr-un concurs de împrejurări cu care nu vă mai plictisesc.

Eram deja pentru a treia oară aici și s-a dovedit că poți vedea aceleași locuri și lucruri în mod diferit, în funcție de starea sufletească sau pur și simplu, de starea vremii. Am ajuns în Porto pe la 16,30, dar pe o vreme total diferită de cea de la plecarea pe camino. Soarele strălucea vesel, iar noi aveam câteva ore la dispoziție până când luam autocarul spre Madrid, așa că am plecat la plimbare. Da, acum era plimbare, mai ales că vremea era atât de frumoasă. Nu era nici cald nici frig, numai bine de umblat și privit.

Era după câteva zile de ploaie și vreme mai închisă și aici, zile pe care noi le petrecuserăm la Finistere, dar despre asta voi vorbi, poate, cu altă ocazie. Treceam pe străzi pe care mai fusesem cu două săptămâni în urmă, dar atunci prin ceață și bură, iar acum luminate de soare. Incredibil cât de diferit ți se poate părea un oraș, văzut în ipostaze diferite. La fel ca atunci am urcat pe poduri, am urcat la mănăstire, dar am găsit și un parc minunat, foarte populat, plin de oameni de toate vârstele, care se bucurau de vremea bună. Copiii zburdau ca iezii primăvara, iar bunicii zâmbeau fericiți, privindu-i de pe bancă.

Parcul urca pe un delușor, iar de cealaltă parte surpriză, sute de oameni se așezau pe iarbă ascultând un bărbat ce cânta la chitară, în timp ce un mare ecran aștepta mai jos să-și dovedească utilitatea. Am stat și noi o vreme, în fond, n-aveam nicio grabă. Vânzători ambulanți treceau printre spectatori, îmbiindu-i cu bere rece, gustări și alte bunătăți. La început am crezut că e o petrecere locală, apoi ne-am dat seama că de fapt marele ecran găzduia campionatul de fotbal. Aha! Ia uite, o bună ocazie pentru capital electoral; și la ei erau alegeri.

Și apoi s-a făcut noapte și am plecat spre autogară.

Și-am încălecat pe-o șa… dar nu înainte de a vă arăta câteva poze.

Uite-așa, amintirile ”călduroase” ne ajută să trecem peste zilele mohorâte de început de toamnă.

Manuela Sanda Băcăoanu

Condu ca un portughez!

Astă vară, (uite, e doar 1 septembrie și deja vara e la trecut. A zburat ca toate celelalte veri, fără să ne dăm seama cu exactitate când a început și fără s-o savurăm cu adevărat) am ascultat la radio un reportaj în care se spunea că în Franța a apărut un nou slogan cu privire la conducerea vehiculelor de orice fel, și anume CONDU CA O FEMEIE! Toți bărbații vor zâmbi acum, într-adevăr femeile au creierul diferit configurat, nu pot face anumite manevre la fel de rapid ca un bărbat, dar statistic, 82 % dintre accidentele cu victime sunt provocate de către bărbați. Așadar, CONDU CA O FEMEIE nu înseamnă să conduci prost, ci să conduci prudent. femeile nu au EGO-ul imens al bărbaților, rareori intră în competiție pe șosea. Dacă văd că cineva e musai să depășească, chiar dacă nu e vizibilitate destul de bună, o femeie încetinește și-l lasă să treacă. Nu la fel se întâmplă cu mare parte din bărbați, de unde rezultă și numărul mare de accidente provocate de către aceștia.

Bineînțeles că există excepții și în cazul femeilor, cu puțin timp în urmă a avut loc un accident mortal provocat de o motociclistă din Italia, chiar la Lupșa. A intrat în depășire în curbă, pe linie continuă și a lovit o mașină care circula regulamentar. Din fericire, cei din mașină n-au pățit nimic, dar motociclista și-a pierdut viața. Întotdeauna am fost de părere că cei care conduc motociclete au un ADN diferit de al nostru, cei care n-o facem. Au un curaj dus până la prostie, care-i face de foarte multe ori victime ale unor accidente stupide.

Dar acum voiam să vorbesc despre alți șoferi, despre cei din Portugalia. Oameni mai potoliți la volan, eu n-am văzut! Era o plăcere să privești traficul în Portugalia. Țin minte că la un moment dat urcam pe o străduță destul de îngustă într-un orășel portughez, iar în spatele meu, o mașină mergea în ritmul meu, lăsându-mă să-mi dau seama singură că trebuie să mă dau la o parte, ceea ce am făcut urgent și mi-am cerut și scuze. Cam ce claxoane credeți că primeam în România? Cu înjurăturile aferente, desigur.

Spaniolii însă sunt după chipul și asemănarea românilor, nervoși în trafic, claxonează chiar când nu e necesar, și nu prea buni șoferi. Eram așezați pe o bancă în fața unui mic magazin, când a oprit în trombă o mașinoaie în fața noastră, dar nu oricum, ci cu botul în containerul de gunoi. Am râs bine, dar numai după ce șoferul a intrat în magazin, iar noi am pornit la drum.

Altă dată, tot în Spania, mergeam cât puteam de pe marginea unui drum îngust, pe care circulau și mașini bineînțeles, iar din urmă a venit un moș ce claxona de mama focului, de parcă am fi putut sări în șanț. Venea încet, din față nu venea nimic, dar voia să ne arate cine e cocoșul. I-am zis și noi vreo două, ca să ne țină minte.

Iar ultima întâmplare cu șoferi spanioli, de fapt o șoferiță, era la intrarea într-o localitate, noi eram mai în spate, dar am văzut/auzit cum claxona o pelerină ce nu mai făcuse vreo 10 m până la trecerea de pietoni și traversa o stradă secundară. Băi, să vezi femeia cu ditamai rucsacul în spate, pe o căldură sufocantă, să ai destul timp până ajungi în dreptul ei chiar fără să frânezi, dar să claxonezi ca să arăți cât ești de proastă…pur și simplu mă depășește.

Deci, ca o concluzie, CONDU CA UN PORTUGHEZ! calm, fără stres și respectând toți participanții la trafic.

Manuela Sanda Băcăoanu