Cântată de poeți, slăvită de cei ce te iubesc, nedreptățită pe piața muncii, mamă, fiică, soră, soție, amantă, bunică și ce oi mai fi fiind, albă, neagră, galbenă, mov, gri, grasă ori numai durdulie, slabă, dar uimitor de frumoasă acolo în suflețelul tău, draga mea femeie de pretutindeni și de nicăieri, îți doresc să-ți găsești în primul rând liniștea și locul ce ți-e menit în această viață, să ai parte de bucurii nenumărate, iar peste supărări să poți trece și să nu le lași să-ți lase urme în suflet.

Uuuf! Am scris cea mai lungă și neinteligibilă frază posibilă, dar e din inimă și sper să ajungă a inimioarele voastre! Să fiți sănătoase, dragi femei, fiindcă, chiar dacă bărbații  nu o recunosc, voi sunteți stâlpii casei, națiunii, planetei. Vă puteți închipui cum ar arăta o lume în care ar fi numai bărbați? Eu pot, la început ar fi de râs, iar apoi de plâns amarnic, așa că mai bine nu ne mai gândim la asta.

Cu cadouri sau fără, cu o floare din partea celor cu care ne ducem viața, sau fără, noi mergem mereu mai departe, cu zâmbetul pe buze și cu iubire în suflet.

Vă doresc o primăvară cu soare mult, presărată de florile dragostei!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Voiam demult să vorbesc despre acest subiect, dar de fiecare dată se ivea altceva, mai important. Astăzi, fiind 1 Martie, este, cred,momentul cel mai potrivit, aşa că, să-i dăm bătaie…

Cum adică, „Viaţa fără aşteptări”? mă şi vă veţi întreba, citind titlul articolului. Dacă nu mai ai aşteptări de la viaţă, la ce bun să mai trăieşti?

Da, recunosc, titlul îţi poate produce o confuzie, dar poate asta a fost şi dorinţa mea. Se ştie că „ambalajul vinde marfa”, aşa că, un titlu mai buimac, ar putea atrage mai mulţi cititori.

Despre ce vreau să vorbesc, de fapt? Foarte simplu, despre aşteptările pe care tot timpul le avem de la cei ce ne înconjoară: soţi, iubiţi, amanţi, colegi de serviciu, copii, părinţi, bunici… lista probabil mai poate fi continuată, dar sunt sigură că aţi prins ideea, aşa că ar trebui să o şi dezvolt.

În aceste zile, „festive” pentru femei şi de amarnică luptă  pentru unii dintre bărbaţi, fiecare dintre reprezentantele sexului frumos are nişte aşteptări, vis-a-vis de bărbaţii din cercul ei, nu mai repet lista.

Pe vremuri aveam şi eu aşteptări, nu numai cu această ocazie, ci cu multe altele, dar de obicei rămâneam decepţionată. Adică eu îmi doream una, dar primeam cu totul altceva. Acum am devenit însă înţeleaptă, iar  dacă-mi doresc ceva cu ardoare şi ar pica tocmai bine pentru a puncta un astfel de eveniment, pur şi simplu spun ce-mi doresc. De ce să nu destram ceaţa. dacă se poate ; asta în ceea ce priveşte familia mea, bineînţeles. Am şi un exemplu, foarte recent. De ziua mea, am dat sfoară în ţară, că vreau o pijama. Când fiica mea m-a întrebat ce ar fi mai bun decât o pijama, eu i-am răspuns :” două pijamale”, şi uite-aşa, m-am ales cu trei pijamale. Încă de acum mă gândesc ce ar trebui să cer pentru anul viitor…

Cât despre cei dimprejur, nu mai am nicio aşteptare, aşa că orice mică atenţie e binevenită, mă face fericită şi-mi luminează ziua.

Cu ani în urmă, am suferit din pricină că nu am primit mărţişor de la un coleg, la care fusesem zi de zi la spital, timp de trei luni. Celelalte colege fuseseră mai norocoase… Chiar n-am înţeles niciodată de ce s-a întâmplat acest lucru, poate nu a cumpărat destule mărţişoare şi şi-a spus că eu sunt cea mai puţin importantă în viaţa lui…

De atunci nu mai am aşteptări, iar fiecare mică atenţie din partea cuiva, e o surpriză deosebit de plăcută.

Vă doresc o primăvară de vis, alături de oamenii ce doriţi să vă fie aproape!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Acum 30 de ani, erai o bebelușă roz, înfășată în scutece roz, ce mă privea cu ochii mari (sau cel puțin așa mi se părea mie) de pe masa unde te puseseră după ce ai venit pe lume.

Atunci nu știam de Valentine s Day, nici de Dragobete, era o zi ca oricare alta, până să o faci tu specială, prin venirea ta în această lume și în familia noastră.

La mulți ani, Arina! Să ai parte de tot ce-i mai bun în viață și să știi că întotdeauna noi vom fi lângă tine.

Familia Ta!

În fiecare zi, viața e cumva.

Astăzi, viața a fost tristă. Fără vreun motiv oarecare, sau din cauza mai multor motive… Era să scriu datorită (asta trebuia să fie între ghilimele, dar cum laptop-ul meu a intrat la menopauză și tot are diverse simptome, iar prietenii mei îl tot resuscitează și-i reinstalează programele, constat cu uimire că ghilimelele au dispărut de pe tastatura mea). Probabil e unul dintre motivele pentru care viața… dar am mai spus asta de câteva ori și nu vreau să vă plictisesc prea tare, probabil deja sunteți sictiriți și închideți articolul, ca să nu visați urât la noapte.

Eu cu siguranță voi visa urât, în familia noastră nu mai prea sunt carduri de sănătate. Arina l-a pierdut, Mălinei nu i l-a adus poșta, iar eu l-am predat frumos, în plicul original, imediat după sosirea lui de la Casa de Asigurări de Sănătate și a mea de pe Camino de Santiago. Ce frumos, amândoi soseam de undeva!

După cum spuneam, azi a fost o zi… aproape ca toate celelalte, doar că mai tristă. Mi-am făcut buletin nou.  Ei și? Ce mare scofală, să-ți faci buletin? Păi e tare mare scofală, fiindcă va fi ULTIMUL MEU BULETIN (sau carte de identitate, whatever!). Nuuu nu vreau să mă sinucid, nici vorbă de asta, dar cum împlinesc o frumoasă vârstă (asta tot în ghilimele este, bata-le să le bată! Gabi, unde mi-ai ascuns ghilimelele, maică?) bla, bla… voi avea buletin pe următorii 40-50 de ani, depinde ce mână are funcționarul ce-l va completa.

Dar să trecem peste asta, azi a mai fost o zi tristă și din pricină că, cu toate că nu are card de sănătate, Mălina a îndrăznit să facă o viroză. Mă rog, leacuri băbești și tot tacâmul, dar concediu medical nu primești fără drăguțul de card…Când să intrăm în anticamera doctoriței de familie, o mare de ochi ne priveau din toate părțile, parcă jumătate Clujul se adunase la o șuetă. Mi-a mai venit inima la loc doar când am întrebat  cine așteaptă la doamna doctor de după masă, iar aceștia erau doar doi sau trei. Toată masa aia de oameni erau din tura de dimineață, fiindcă nu a funcționat sistemul (puneți voi ghilimelele, cum vă taie capul).

Acuma să vedem ce ne facem noi, care nici măcar nu avem ce vârâ în nenorocitul de sistem, mânca-l-ar gaia.

Ca s-o scurtez, fără card ești un om mort, sau, mă rog, pe jumătate mort, mai dai dintr-un picior! Doctorița a verificat în baza de date, iar acolo Mălina figura ca și asigurat căruia i s-a emis card de sănătate, care s-o fi întâlnit cu al meu și or fi plecat împreună în Bahamas…

Stau, mă mir, și întreb: dacă ai o bază de date care zice că asiguratul x e în regulă, la ce-ți mai trebuie, mamă dragă bătaia aia de cap cu cardurile, oamenii stăteau de patru ore să aștepte ca să iasă sistemul vieții din colaps și să-și poată lua rețetele. Eu zic că ăia care au inventat sistemul ăsta ar trebui puși să-l folosească zilnic, să vadă cum e să fii doctor, sau pacient, sau gură cască, așa ca mine.

După cum vă spuneam, azi a fost o zi tristă, așa că merg la culcare, poate mâine va fi mai bine.

Noapte bună!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

P.S. Am pus o poză veselă, ca să păcălesc viața. (hahaha)

Perioada Sărbătorilor de iarnă este una în care se vorbeşte cel mai mult despre FERICIRE. După sănătate, este primul lucru la care ne gândim să-l urăm cuiva, iar acum, când orice conversaţie începe sau se termină cu o urare, acest cuvânt a devenit indispensabil şi aproape tocit de atâta folosire.

De fapt, ce o mai fi şi FERICIREA asta, după care alergăm o viaţă întreagă, iar de multe ori nici nu suntem siguri că am cunoscut-o vreodată. O fi ea un fel de Fata Morgana, sau e de fapt ceva ce poate fi trăit cu adevărat şi în fiecare zi?

Părerea mea, este că depinde numai şi numai de fiecare dintre noi dacă suntem sau nu fericiţi. Nu e nevoie să o cauţi la capătul Pământului, sau să aştepţi să-ţi găseşti perechea perfectă, sau să-ţi cumperi maşina, casa, etc. visurilor tale. Fericirea nu are nimic de-a face cu partea materială din lumea asta, nici măcar cu reuşitele noastre sau ale celor dragi.

Poţi merge prin ploaie şi zloată, poţi fi la malul mării, poţi privi un ghiocel ce tocmai a răzbătut la lumină prin plapuma de zăpadă, iar fericirea să te cuprindă instantaneu, aşa cum o poate face chiar dacă faci clătite sau amesteci în cratiţă, nu are nicio legătură cu ceea ce ne înconjoară.

Da, bineînţeles, suntem fericiţi sau „mai fericiţi” atunci când toate ne merg din plin, dar am văzut oameni cărora nu le lipseşte nimic, dar sunt veşnic nemulţumiţi şi se zbat în braţele depresiei.

Oameni buni, noi am venit în această lume pentru a fi fericiţi! Dacă nu mă credeţi, faceţi următorul experiment: Dimineaţa priviţi-vă în oglinda din baie fără pic de spirit critic, vedeţi doar părţile ce vă plac ale feţei voastre (fiecare dintre noi avem mici imperfecţiuni, pe care am dori să le acoperim, pentru ca nimeni să nu le observe), zâmbiţi şi acorda-ţi-vă câteva secunde de … fericire. Simţiţi cum tot corpul pulsează, fiţi recunoscători pentru că sunteţi vii şi sănătoşi, şi spuneţi această frază (mai jos vă dau fraza mea), sau una asemănătoare, fiecare cum îi place să o compună: ” Sunt o femeie tânără, frumoasă, perfect sănătoasă de … ani (de obicei cam cu 15 mai puţin decât în buletin), plină de succes şi de prosperitate. Tot ceea ce doresc să fac astăzi se realizează cu uşurinţă şi bucurie. Viaţa este frumoasă, iar eu sunt foarte fericită” O puteţi repeta de mai multe ori în drum spre serviciu sau spre piaţă, fiecare acolo unde are ceva de făcut în ziua respectivă.

Poate la început va fi mai greu, mai ales pentru persoanele mai negativiste, care pleacă la Alimentara cu ideea preconcepută că nu vor găsi ceea ce caută, şi, ia ghiciţi, chiar aşa va fi.

Uneori merg pe stradă, nu mă gândesc neapărat la ceva foarte plăcut, dar simt cum un val de fericire mă inundă, chiar dacă afară e ceaţă şi mi-e frig la mâna cu care car o plasă plină cu de toate. Simt că aş putea să zbor, să mă ridic suuus deasupra Pământului, iar de acolo să strig, ca să mă audă toată suflarea : SUNT FERICITĂĂĂ! şi asta chiar fără niciun motiv aparent. Un motiv totuşi ar fi, sunt aici şi acum în acest prezent care pentru unii e negru, dar eu reuşesc să mă detaşez de mizeria care vine spre noi de pe toate canalele media, să-mi păstrez lumea imaculată şi caldă. Nu-i prea greu, dacă doreşti cu adevărat să faci asta.

Când eram în pelerinaj pe Camino de Santiago, uneori mă dureau picioarele îngrozitor, în condiţii normale n-aş mai fi făcut un pas, dar pe de altă parte simţeam că aş putea să zbor, că sunt binecuvântată să fiu acolo, iar în acel moment simţeam cum fericirea curge în mine ca o lavă fierbinte, dătătoare de viaţă.

Nu e nevoie să pleci nicăieri pentru a fi fericit, trebuie să-ţi         „dai voie” să simţi că tot ceea ce e înauntrul şi înafara ta formează o unitate, tot ceea ce eşti te  întâmpină şi înafară, aşa că starea ta interioară îţi construieşte lumea în care trăieşti.

Cum 2015 e aproape de sfârşit, vă doresc ca atunci când faceţi retrospectiva lui să vă amintiţi doar de lucrurile frumoase,de momentele FERICITE, pe care să le înmiiţi în 2016.

Un sfârşit de An limpede şi luminos vă doresc!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Na, că vine Valentinul şi Dragobetele, iar eu scriu despre despărţiri. Tot timpul sunt defazată…

O întâmplare  care nu mai e de dată recentă,  mă face să scriu despre despre IUBIRE, iubirea aceea mistuitoare faţă de un „el „sau de o „ea”, care o lungă perioadă de timp ai crezut că e jumătatea ta, sufletul tău pereche, fără de care „viaţa nu are niciun rost”.

Şi totuşi, la un moment dat totul se năruie, „brusc” zici tu, care nu ai vrut să accepţi semnele pe care ţi le trimitea partenerul de multă vreme, dar le-ai ignorat cu bună ştiinţă, poate dacă te faci că nu le vezi, vor dispărea în neantul cel negru, acolo de unde au apărut. La început, mici semnale care arată că nu-i mai eşti atât de dragă (drag), n-ar mai pupa pământul pe care tocmai ai călcat, nu-ţi mai oferă mâna la coborârea din autobuz (asta dacă a făcut-o vreodată…), nu se grăbeşte să-ţi aducă un pahar cu apă dacă tu doar spui că ţi-e sete…

Hmm….! Ne prefacem că nu vedem toate astea, cu toate că ne doare fiecare gest cu care ne anunţă că s-a îndepărtat de noi. Ne spargem mintea ca să găsim motivul pentru care lumea noastră începe să se răstoarne, facem lucruri pe care nu le-am fi făcut în ruptul capului în condiţii normale, ne umilim şi aşteptăm un miracol, care să aducă lucrurile aşa cum erau înainte.

Vă dau o veste, totul este degeaba. Atunci când o relaţie se răceşte, e ca o haină veche, pe care degeaba vrei să o mai cârpeşti, oricât de frumos petic i-ai pune, tot se vede şi parcă te jenezi să o mai porţi în public, o mai îmbraci o perioadă pe acasă, apoi, brusc, îţi dai seama că e numai bună de cârpă de şters pe jos. Fără prea mare părere de rău, doar cu nostalgia timpului când era o haină nouă, o arunci sub chiuvetă, următorul pas fiind să ajungă la coşul de gunoi.

După perioada în care lumea părea să se clatine, în mod inevitabil vine acea zi în care-ţi dai seama că e chiar cu susul în jos, nu mai ai ce face, e momentul să renunţi.  Dacă eşti bărbat e mai uşor, oricând se găsesc femei disperate care să-ţi aline durerea, chiar dacă ţie nu-ţi pasă de ele nici cât negru sub unghie.

Dacă însă eşti femeie, totul se complică. După perioada de deznădejde apare furia, apoi nevoia de a-l ponegri pe cel care te-a părăsit. Spui tuturor că nu era de tine, că ai fost o fraieră să-l dădăceşti aţâţia ani, uite, nici măcar acum nu s-a maturizat, etc., etc.

Nimeni, dar absolut nimeni nu se gândeşte că fiecare dintre noi avem un plan divin pe care trebuie să-l îndeplinim în această viaţă, plan care poate nu-l include pe fostul/fosta, s-ar putea ca prezenţa lui în viaţa noastră să nu ne ajute să facem ceea ce ne este menit. Sau poate nu ne-a fost dat să fim împreună, cu toate că fiecare dintre noi ne-am străduit o perioadă, dar întotdeauna unul dintre parteneri îşi dă seama că nu va merge, că e nevoie să caute în continuare. Bineînţeles că nici căutatul la nesfârşit nu este o soluţie, iubirea nu trebuie confundată cu atracţia sexuală, care mai devreme sau mai târziu dispare, lăsându-ţi un gol în suflet şi veşnica întrebare: ” Ce caut eu, lângă acest om?”

Dacă pot să-mi permit să dau un sfat, acesta ar fi ca atunci când te găseşti într-o situaţie asemănătoare cu cea descrisă mai sus, să nu disperi şi să nu tragi concluzii greşite. Fiecare dintre noi avem un drum în această viaţă, drum ce are diverse cotituri şi răspântii. E greu de ştiut încotro trebuie să o luăm uneori, dar dacă ne ascultăm inima, ea ne va îndruma întotdeauna pe calea cea bună. Şi, cel mai important lucru, să nu facem o tragedie dintr-o despărţire, vom vedea că peste ani vom privi acea perioadă de viaţă cu totul alţi ochi, ca pe o experienţă peste care era necesar să trecem. Tot ce a fost neplăcut se va estompa, iar privirile, gesturile şi clipele frumoase ne vor rămâne în amintire. Să fim aşadar recunoscători pentru tot ceea ce viaţa ne-a dat frumos alături de  un om.

Dacă v-am întristat un pic îmi cer iertare, vă doresc să aveţi parte doar de sentimente bune şi frumoase, în această perioadă binecuvântată!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni