În fiecare zi, e ziua cuiva, sau a ceva. Este bine să sărbătorim, asta ne face mai umani. Sincer, eu ştiam doar că azi e ziua lui Iliescu. Nu e vina lui însă, dacă s-a născut de ziua scriitorilor.
Nu am ambiţia şi curajul de a mă autointitula „scriitoare”, cu toate că am două cărţi publicate, una la editură şi una aproape gata, în sertar. Numai cititorii au dreptul de a ne da aceste titluri „nobiliare” şi n-o spun cu ironie, ci cu speranţa şi dorinţa unui om de a fi înnobilat de bucuria pe care o oferă semenilor săi, prin cuvintele care i-au ieşit din suflet, plecând pe drumul atât de bătătorit al literaturii.
Cel mai mare judecător este însă TIMPUL, el va hotărî dacă cineva este scriitor cu adevărat, sau doar autorul unor gânduri dezlânate, înşirate pe hârtie.
Deoarece trăim în ritmul alert al secolului al XXI-lea şi nu vreau să abuzez de bunăvoinţa dumneavoastră, doresc doar să spun din inimă: LA MULŢI ANI ŞI MULTE CREAŢII DE VALOARE!, tuturor celor care încearcă să spună ceva prin intermediul scrisului.
Este o veche expresie, ( nu ştiu dacă românească), care spune: „Ori la bal, ori la spital!” În contextul isteriei generale datorată coronavirusului, noi am preferat la BAL.
Organizat de Societatea Cultural Patriotică Avram Iancu, Balul Moţilor a fost concurat doar de Balul Operei, care a avut loc în aceeaşi zi, dar sunt sigură că noi ne-am distrat mult mai bine. Ceea ce scriu aici este percepţia mea, nu sunt plătită ca să laud pe nimeni, însă evenimentul a fost foarte bine pus la punct, de către oameni cu dragoste de semeni şi cu multă experienţă .
Când am ajuns noi, cei trei sute şi ceva de participanţi erau deja prezenţi, aşteptând cuminţi ca să primească startul, să se poată înfrupta din bucatele puse pe masă.
Au avut de aşteptat însă, luările de cuvânt de la începutul mesei (inclusiv dl. primar Emil Boc, prezent la eveniment a spus câteva cuvinte), apoi, după ce un reprezentant al bisericii a vorbit şi el, oamenii au crezut că e gata, se poate mânca.
În continuare, în zdrăngănit de pahare şi de furculiţe, s-au lansat cărţi, au mai vorbit alte personalităţi… Momentul hilar a fost când acelaşi reprezentant al bisericii s-a îndreptat spre microfon, pentru nelipsitul Tatăl Nostru. Oamenii se uitau unii la alţii miraţi, dar nimeni n-a comentat. În fond, poţi spune rugăciunea şi mai atipic, după ce ai mâncat primul fel.
Cea care a întâmpinat greutăţi cu meniul am fost eu, ca de obicei. Am anunţat cu o zi înainte că nu mănânc carne, dar, între timp ne-au mutat la altă masă, iar nimeni de la masa noastră nu figura ca nemâncător de carne (era să zic cadavre, vă cer scuze!).
Noroc cu chelneriţa, ( o doamnă adusă din pensie special pentru acest bal, împreună cu mai multe dintre colegele sale), care, după ce în prima fază m-a ameninţat că mie nu are ce să-mi dea de mâncare, a venit în cele din urmă cu o salată în loc de aperitivul standard şi anunţându-mă victorioasă că voi primi ciuperci, iar în loc de friptură, vânătă umplută. Iată că se poate, am fost şi eu „în rândul lumii”, cum s-ar zice.
Una peste alta, am avut parte de o după-masă şi seară frumoasă, cu muzică de pe vremea noastră, cântăreţi de muzică populară şi un maestru epigramist, de excepţie.
N-am făcut prea multe fotografii, fiind ocupată cu dansul, jocul şi celelalte ale petrecerii, care a fost una de bun gust, cu oameni plini de bun simţ şi de umor, aşa cum sunt moţii de felul lor.
E adevărat că a fost balul moţilor, dar eu am stat la masă între un oltean şi-un moldovean. Buni şi aceştia, pentru a reprezenta România Mare.
O solutie impotriva suferintei de a trai. Exista 64 de remedii impotriva suferintei. ” Luarea de cunostinta ” este primul remediu, adica constientizarea. Si daca incepi sa-l practici corect, consecvent si continuu vei fi scutit de celelalte 63 de remedii. ” Luarea de conoștinta ” este mutarea atentiei de la grijile tale spre corpul tau, de la grijile mari si insemnate, la neinsemnatul corp. Grijile sunt expresia ego-ului. Corpul este exprimarea vibratiei universale. ( ” Materia este un ritm, substanta este o frecventa ” ). Luarea de cunoștință se practica astfel: – Te asezi ferm si stabil pe un scaun ( sau mai bine pe un taburet, dar niciodata pe un fotoliu), caci coloana vertebrala trebuie sa fie dreapta, fara efort, iar genunchii sa fie ceva mai jos de osul iliac, sau cel mult la acelasi nivel – niciodata genunchii sa nu fie mai sus decat nivelul bazinului. – Mainile impreunate in poala, cu stanga peste dreapta, pentru ca stanga antreneaza, prin legare, emisfera din dreapta: emisfera cerebrala a tacerii, a rugaciunii, a intelegerii ” psi „. – Capul trebuie sa fie drept. Ochii deschisi, dar lasati oblic in jos, privind ca si launtric. In pozitia aceasta, ramai nemiscat cel putin doua minute si treizeci de secunde. In acest timp, te concentrezi pe ordinea corpului tau, adica fixezi mental, rand pe rand, coloana pe care o tii dreapta, si partile corpului, pazind stabilitatea lor. Alte doua minute si treizeci de secunde te concentrezi pe fluxul respiratiei, devii martor al respiratiei tale. Inca doua minute si treizeci de secunde pastrezi mintea pura, fara nici un gand. Apoi pendulezi usor bustul de cateva ori, spre stanga si spre dreapta, dupa care te ridici si faci cativa pasi prin camera. Acest exercitiu, atat de simplu, are putere de linistire si de incarcare energetica, activand pulsul vietii.
La început e mai greu, dar… cu răbdarea treci marea…
Ieri , când veneam de la Lupșa la Cluj, m-a sunat englezoaica mea prietenă pe numele ei Helen, spunându-mi că un cuplu de tineri aflat la ea în vizită (la Lupșa – Mănăstire), vrea să facă o excursie de câteva ore, cerându-mi părerea asupra traseului pe care ar putea să-l urmeze.
În primul moment, m-am gândit că ar fi frumos să meargă pe drumul marcat de mine, de la Mușca, până în Dealul Piciorului și înapoi, apoi, mi-a venit o idee și mai bună, i-am spus că pot merge până la Roșia Montană, dacă vor fi recuperați de acolo de către gazdele lor, cu mașina.
Cei doi tineri s-au aventurat până la Roșia Montană, a fost oarecum darul pentru ziua de naștere a fetei, iar fotografiile și cuvintele lor la superlativ despre acest traseu mi-au umplut inima de bucurie. Iată că nu numai mie îmi plac aceste locuri, sunt oameni care le văd pentru prima dată și sunt vrăjiți de ele.
Această întâmplare îmi dovedește că nu am muncit și nu voi munci degeaba pentru a marca acest drum de pelerinaj, Camino de Santiago în Apuseni, chiar dacă el nu va fi recunoscut în mod oficial de către mai marii din Spania. Va fi însă folosit de către toți iubitorii muntelui care vor dori să petreacă zile minunate în România.
E un sentiment minunat să-ți dai seama că n-ai trăit de pomană.
Las fotografiile să vorbească despre frumusețea locurilor:
Cred că toată lumea îl cunoaște pe simpaticul, genialul detectiv Monk, care rezolvă cazuri de crimă pe care nimeni altcineva nu e în stare să le dea de capăt. Tocmai se dă un episod în care orașul San Francisco e blocat de o grevă a gunoierilor, sacii cu resturi de toate felurile ajungând să ocupe toate străzile.
Situația mi se pare puțin similară cu ceea ce trăim noi acum, nu suntem blocați în case de gunoaie, ne ține înăuntru spaima de un alt fel de gunoi, unul care ar putea să ne îmbolnăvească și chiar să ne răpească viața.
Dar e clar că ne-am îmbolnăvit deja de boala lui Monk, care nu suportă să fie atins de alte persoane și se spală pe mâini de o sută de ori pe zi.
Zilnic suntem bombardați de vești cutremurătoare, împănate cu altele, care ne sfătuiesc ce să facem ca să nu ne infectăm sau în caz că am fost infectați.
Mi-aș dori ca domnul Monk să poată ieși din televizor și să ne scape de dușmanul care ne pândește după nu se știe care colț.
Până atunci însă, nu avem altceva mai bun de făcut decât să ne spălăm pe mâini asemeni lui și să stăm în casă, așteptând o minune.
manuelasandablog 