iată că a venit 2021, iar cartea mea încă nu a prins viață… probabil că nu era momentul, sau nu eram eu pregătită, sau…

„Dragă Sorana,
Sunt bine, dar un mic incident m-a făcut să nu-ţi pot scrie ieri. Azi am ajuns la Santander, un oraş minunat, prin care am avut timp să fac o plimbare lungă. Nu mă întreba încă despre întâmplarea de ieri, fiindcă nu pot vorbi deocamdată despre ea.
Am întâlnit aici încă doi români, Manuela şi Ştefan, care, de câte ori ne vedem şi avem timp, povestesc amintiri din celelalte Camino-uri ale lor. Sunt grozavi, mai ales Manuela, poveştile ei sunt încântătoare şi reuşesc să te scoată din orice butoi cu melancolie, indiferent cât de adânc ai fi intrat.
Ce mai faceţi voi, adică tu şi Petrică, observ că vorbesc doar despre mine, de parcă numai eu aş conta. Sper că sunteţi bine şi că aţi trecut peste depresia despărţirii… Glumesc, nu sunt eu atât de importantă, încât despărţirea de mine să-i provoace depresii cuiva.
Mai ştii ceva despre Ciprian? După declaraţia de dragoste n-a mai dat niciun semn, poate a fost un vis pe care l-am trăit cu ochii deschişi, iar acum, ca o adolescentă, aştept urmarea a ceva ce n-a existat.
Pe Takahito nu l-am mai văzut, iar de acum, nu mai am nicio speranţă de a-l mai întâlni, spunea că are o cunoştinţă la Santander, la care va locui o săptămână. Voia să se odihnească şi, de ce nu, să-şi caute un job. N-am idee cum lega în mintea lui stabilirea în Spania de persoana mea, dar simt că întâmplarea cu el devine tot mai ştearsă, probabil într-o zi mă vei întreba de Takahito, iar eu te voi întreba, la rândul meu: „Cine?”
Cam astea sunt noutăţile, nici prea bune, nici prea rele, călduţe, aş putea spune.
Pupici şi îmbrăţişări,
Dafina”

Încă mă simt binecuvântată fiindcă am avut prilejul să văd pe viu aceste imagini minunate, din nordul Spaniei. Dacă vă doriți cu adevărat, sunt sigură că și voi veți ajunge acolo.

Manuela Sanda Băcăoanu