În weekend-ul trecut am făcut o excursie foarte faină, despre care am tot vrut să scriu, dar am amânat de la o zi la alta. S-ar părea că acum a venit momentul, așa că… a fost odată ca niciodată…

  Era vineri dimineața și era ora 7. În Piața Mihai Viteazul, puhoi de excursioniști cu trolere și voie bună, așteptau autocarul. Apoi, am aflat că de fapt erau autocarele, fiindcă prea eram mulți acolo și prea n-am fi încăput într-un singur autocar. Grupul nostru pleca la Timișoara, iar celălalt am aflat că pleca la Tășnad. Acum, doar să nu greșim autocarul, glumește Ștefan. Bineînțeles că nu-l greșim, doar scrie ”Brian Travel ” pe el, îi răspund eu. Mi se părea imposibil ca cineva să urce în autocarul greșit, dar asta a durat numai câteva minute.

  Urcăm în autocar, iar fix lângă noi se desfășura deja un conflict. Doi domni (destul de aroganți după mine), ocupau locurile care le fuseseră repartizate altor persoane și nu voiau să se clintească de acolo. Noi ne cotim și-i șoptesc lui Ștefan că ăștia precis merg la Tășnad, dar el îmi face semn să nu mă bag. Când doamna noastră Viorica solicitată la fața locului a venit să dezamorseze conflictul și i-a întrebat cum îi cheamă, unde merg și ce locuri au, răspunsul unuia dintre ei, după ce și-au declinat numele, a fost ”Dar ce importanță are?” ”Păi are, dragă domnule, că nu sunteți pe lista mea, iar noi mergem la Timișoara. Precis mergeți la Tășnad, nu-i așa? ” ” Dar ce vă interesează?” Noi nu ne mai puteam ține de râs, iar cei doi au coborât într-un final, nedumeriți încă.

  Iaca așa, am pornit cu voie bună și elan spre Timișoara, pentru a vizita expoziția lui Brîncuși, unde am făcut multe poze. Nefiind critic de artă n-o să-mi dau cu părerea, las pozele să vorbească.

Pe drum am oprit la castelul de la Săvârșin, dar cum majestățile Lor erau acasă, am putut vedea doar colecția de mașini a Regelui Mihai I. Într-adevăr, cui i-ar conveni ca prin sufrageria sau chiar curtea lui să treacă zeci de turiști, în fiecare zi?

  Am plecat din Cluj pe o vreme primăvăratică, dar am ajuns la Timișoara odată cu o câinoasă vreme de iarnă, cu vânt, lapoviță și-un frig subțire. Aveam bilete la expoziție la trei ore diferite, așa că fiecare a luat și porția lui personală de frig. La Timișoara ne-a așteptat ghidușa Roberta, care ne-a povestit o mulțime de lucruri interesante despre ”orașul de pe malul Begăi, cum zic comentatorii de fotbal.

  Pe la ora 18, rebegiți de frig, dar cu sufletele înălțate de cele văzute la muzeu, am pornit spre Gyula, unde ni se promitea o cină copioasă și odihnă pe măsură, după o zi plină. Dar e bine să nu zici HOPA până n-ai sărit gardul! Să nu uitam că Gyula e în Schengen, iar România, nu!

 Probabil le-am părut dubioși vameșilor de la Turnu, fiindcă ne-au ținut în vamă o oră. Ba ne adunau cărțile de identitate, ba ni le dădeau înapoi, ba ne ziceau să coborâm, ca să ne verifice la ghișeu, ba că suntem prea mulți, să coboare doar grupuri de câte 5. Oricum, noi nu i-am prea băgat în seamă, muzica bubuia, voia bună era la cote maxime, iar într-un final totuși ne-au coborât pe toți ca să ne verifice. S-au uitat și la bagaje și pe sub autocar, ce mai, eram un grup subversiv de pensionari ce trebuia verificat la sânge! Poate dacă le dădeam de la început ”vama” nu s-ar fi întâmplat toate astea, dar chiar n-aveam niciun motiv. În afară de slipuri și costume de baie, nu aveau ce găsi în bagajele noastre.

 Le mulțumim pe această cale vameșilor unguri de la Turnu și le promitem să nu-i mai deranjăm. Niciodată!

 Ei, în continuare totul a decurs conform programului, două zile de baie întrerupte de obișnuitul party din seara a doua la care am dansat de ne-au mers fulgii, așa cum ne-a obișnuit domnul Marius Lazăr și căruia îi mulțumesc pe bune, nu ca vameșilor.

  Duminică ne-am întors acasă, cu sentimentul că a fost prea puțin, că mai vrem și cu promisiunea că vom mai repeta experiența, în alte locuri și mai spre primăvară…

 Și-am încălecat pe-o șa…

Manuela Sanda Băcăoanu