Într-o lume care se poate concentra din ce în ce mai puțin pe finalizarea unui proiect, o lume în care sunt persoane care nu-și pot păstra atenția trează mai mult de 30 de secunde (cam cât durează un filmuleț pe TIK TOC) mi se pare tot mai greu să pun gânduri pe ”hârtie”. Acum, la mare modă este să vorbești, fiindcă la fel ca ceasurile mecanice, în curând nici scrierea nu va mai fi înțeleasă de către rasa umană ”evoluată”.
Mai scriu doar în speranța că mai sunt oameni (cu siguranță mai sunt deocamdată) care mai știu citi și mai și înțeleg cele citite.
Spun acest lucru fiindcă printre prietenii de pe rețelele sociale sunt unii chiar deștepți, care postează lucruri interesante, dar comentariile care apar sunt în general ”Bună dimineața”, „Bună seara” sau acum, ”La mulți ani”. Ca persoană care-și așterne gândurile în fața unor oameni de la care aștepți un dialog, cum te simți când reacțiile sunt toate (sau aproape toate) la fel? Vorbesc acum și în numele meu, bineînțeles.
Dacă tratezi o temă, te-ai aștepta să primești reacții pe acea temă, să ai dovada că cei care au citit au și priceput ce-ai vrut să zici…
Nu generalizez acum, am văzut și dezbateri aprinse, până la ură și violență pe unele subiecte pe care nu le mai menționez acum, că le știe toată lumea.
Cu toate că rețelele sociale au apărut pentru a facilita dialogurile între oameni (asta fiind beneficiul nostru, al lor vânzarea de diverse produse), asist mai mult la monologuri, e ca un fel de Turn al Babilonului, în care fiecare vorbește, dar nimeni nu înțelege și nici măcar nu ascultă ce are de zis celălalt.
În încheiere vreau să vă salut pe voi, cei care aveți câte ceva de zis despre ceea ce scriu, chiar dacă negativ.
Aseară vorbeam cu o prietenă, iar la un moment dat ea mi-a zis că pentru mine scrisul e ca mersul pe bicicletă. În acea clipă mi-am amintit de o întâmplare cu biciclete, cred că ultima dată când am urcat în șaua uneia. Să tot fie vreo 18 ani de-atunci, nu-mi amintesc exact, știu doar că eram cu Ștefan la rudele din Moldova și era toamnă, tocmai la culesul porumbului.
Fiind noi oameni de treabă, am zis să o ajutăm pe una dintre surorile soțului meu la culesul porumbului. Asta era în seara sosirii noastre. A doua zi dimineața urma să mergem pe la ei și să plecăm împreună pe câmp. Mare mi-a fost mirarea, dar și groaza, când am văzut înșirate pe lângă gard vreo 5-6 biciclete. Dacă vă povestesc despre vasta mea experiență în ale mersului cu bicicleta, veți înțelege de ce.
Am început, ca toată lumea, cu tricicleta. Aveam cam 5-6 ani și o primisem de la verișoara mea, pentru care devenise prea mică. Eu eram foarte mândră cu ea, avea șaua din lemn și era verde. Orice venea de la verișoara mea era foarte bine primit. Chiar și rochițele pe care le purtase și ea mi se păreau mult mai frumoase decât rarele rochițe noi pe care mi le cumpărau părinții. Partea cea mai grozavă era când mergeam cu tricicleta pe șoseaua aflată în proces de asfaltare, iar vecina mea, cu o tricicletă albastră, nouă și mult mai fițoasă decât a mea, alerga după mine cu vehiculul în brațe, că altfel nu mă putea prinde.
Ei, asta a fost perioada mea de glorie. Când am trecut la biciclete, ea a primit un Pegas, iar eu, doar împrumut, bicicleta mamei mele, cu care făcea naveta la școala aflată la 2 km. Pot spune că niciodată n-am stăpânit ca lumea o bicicletă, nici prea des n-am avut ocazia să merg cu una.
De aceea, când am văzut bicicletele rezemate de gard, mi s-a făcut pielea de găină. Cum eram la începutul mariajului nu puteam să mă fac de rușine, așa că, vrând-nevrând, am urcat pe bicicleta care mi s-a oferit. Să nu credeți că erau cine știe ce biciclete, erau niște vechituri, bune doar de mers la câmp. Ei, mersul spre tarlaua de porumb s-a desfășurat în condiții cât de cât bune, am avut noroc că a început un urcuș, așa că de acolo am mers pe jos.
Distracția însă a avut loc la întoarcere. Când am terminat munca, Ștefan și toți ceilalți au urcat pe biciclete și…duși au fost. Parcă mă văd și acum, pe vârful dealului, singură printre păpușoi. Am zis, fie ce-o fi și am ”săltat” și eu în șa. Și zvrrr, pe deal în jos, pe o cărare de 30 de cm, apoi pe malul unui pârâu, cu inima cât un purice, făcând tot felul de acrobații ca să mă mențin în șa și pe cărare, prin pietricelele care făceau bicicleta să se zdruncine, a fost , cred, una dintre cele mai mari încercări din viața mea. Oricum, nu de multe ori mi-a mai fost atât de frică. Când am ajuns în sat, nu-mi venea să cred că am reușit să nu cad.
Bineînțeles că am ajuns ultima, dar nimeni nu-și făcuse vreo problemă, habar n-aveau prin ce trecusem eu. Cu fundul bătucit, m-am așezat și eu la masă, împreună cu ceilalți.
Oricum, la cină i-am spus lui Ștefan că mâine eu voi merge pe jos, cu toate că era pe alt deal, la altă soră, în cu totul altă direcție. Spre surprinderea mea, toată lumea a mers pe jos a doua zi. Le sunt și acum recunoscătoare.
Cam asta ar fi , deci pușchea pe limbă cui mai spune că pentru mine scrisul e ca mersul pe bicicletă, fiindcă asta ar fi grav.
Ieri a fost prima zi a lui 2025. De obicei, în prima zi din an obișnuiam să fac de toate: să mă trezesc cât mai devreme,să fac vreo terapie, să scriu, să fac mișcare, pentru ca tot anul să păstrez aceste obiceiuri. Dar, după mulți ani, (ceea ce spune ceva despre inteligența mea), mi-am dat seama că nu contează absolut deloc ce faci în prima zi a anului, ci ce faci în celelalte 364.
Iată așadar că ieri am hotărât să mă răsfăț. M-am trezit la ora 10, am făcut gimnastică (asta fac de plăcere), am luat un mic dejun copios, cu ouă umplute și cremeș la desert, apoi, cum nu mai aveam nimic în program musai de făcut, mi-a trecut prin minte că-mi doream de mult să merg pe Transapuseana. După Transursoaia, Transalpina și Transfăgărășan, era ultima șosea TRANS pe care n-o străbătusem. Dacă mai sunt și altele, vă rog să-mi spuneți.
Zis și făcut, am plecat de acasă aproape la ora 13, era cam târziu, dar cine nu se scoală devreme…s-ar părea că tot departe ajunge. Vremea era minunată, soarele strălucea vesel, îndemnându-ne la drum, iar noi eram pregătiți de o excursie pe cinste. Și chiar a fost.
Ștefan a ales să facem traseul de la Aiud spre Bucium, lucru care nu s-a dovedit foarte inteligent. deoarece o mare parte a drumului am avut soarele în ochi. Dacă pleci dimineața devreme e în regulă, dar după masa e mai bine să mergi invers, de la Bucium Cerbu, spre Ponor, Râmeț, Aiud. Dar acestea sunt amănunte, fiecare pornește de unde i se pare nimerit.
Până la Cheile Vălișoarei soarele ne-a tot zâmbit, dar apoi, dintr-o dată am intrat într-o ceață groasă, care era totuși bună cu noi fiindcă era mai sus, nu la nivelul șoselei, unde vizibilitatea era foarte bună. Dar după priveliștea însorită, parcă intrasem într-un tunel. Eu era gata-gata să mă întorc, mă gândeam că n-o să vedem nimic.
Totuși am fost norocoși, de la Aiud spre Râmeț e un peisaj de poveste, cu păduri de fagi ale căror frunze ruginii li s-au așternut la picioare, cu o groază de curbe care-ți încetinesc mersul și-ți încearcă măiestria de șofer… Apoi, dintr-o dată, am intrat în ceață și am ieșit deasupra ei. Eram pe Tărâmul Basmelor cu siguranță, o mare pufoasă se așternea la picioarele noastre, dealurile mai joase păreau insule sau peninsule, iar în depărtare se zăreau Munții Retezat, înveliți în plapuma albă a zăpezii.
Am accesat programul Wikilok care-ți arată harta exactă pe unde mergi și m-am transformat într-un copilot de mâna I: curbă în ac la dreapta, o curbă mai largă la stânga… până m-am plictisit. Oricum, indicațiile mele nu erau nu știu cât de prețioase, pe majoritatea drumului limita de viteză era de 30 km/h și nu prea puteai s-o depășești. Am mai întâlnit câteva mașini, alți nebuni ai muntelui care n-au stat acasă, dar, în general, drumul a fost foarte liber. Sunt porțiuni în care e destul de îngust, doar o bandă și jumătate, dar cu grijă mare, pot trece două mașini una pe lângă cealaltă. Am trecut prin mai multe sate care erau aproape părăsite, am admirat și cabane nou construite în zone de ”mirador” (așa erau semnalizate în Peru locurile cu priveliști deosebite).
După Geogel, sat care se află pe la jumătatea drumului de 75 km de la Aiud la Bucium Cerbu, priveliștea nu mai este atât de spectaculoasă, dar aici era mai frig, o spuză de zăpadă pe asfalt ne anunța că e totuși iarnă, chiar dacă pentru prezentatorii vremii de la TV asta pare să fie un lucru rău. Chiar azi am auzit cum ”din păcate”, temperatura scade drastic de la 11 la 6 grade și spunea asta cu tonul că e de-a dreptul gerul Bobotezei. Unde sunt iernile în care când ieșeam din casă și erau -10 grade ni se părea de-a dreptul călduț, după două săptămâni de -25? Cred că generațiile de acum nici n-ar mai suporta asemenea temperaturi.
Ah, da, câteva fotografii poate că ar fi interesante!
Când am ajuns la Mogoș, am văzut Gemenele din spate. Ce surpriză!
Înălțimea maximă la care am ajuns a fost de 1529 de m.
Mai mergem și la vară, cred că e și mai frumos.
Vă doresc să aveți un an 2025 bun, ușor și plin de evenimente fericite, indiferent ce ați făcut în prima lui zi.
PS Ca să combin ziua și cu un pic de muncă, la întoarcere am spălat mașina la o spălătorie Self Service.Eu.
manuelasandablog 