Arhive pe autori: manuelasanda

Avatarul lui Necunoscut

Despre manuelasanda

Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Satul tradițional olandez

Lasă un răspuns

Nu-mi vine să cred că acum vreo 10 zile mă plimbam prin Olanda, iar acum am o durere de spate care mă ține în pat. Dar dacă tot stau, m-am gândit să vă arăt câteva imagini din excursia noastră, fiindcă tare a fost frumos!

Nu departe de Amsterdam este un sat tradițional olandez, care a fost amenajat exclusiv pentru turiști. Și are turiști cu grămada, zeci de autocare umpleau parcarea când am sosit noi. Am înțeles că cineva cu bani (nu spui cine, persoană importantă, dar de fapt nu știu și nici nu are importanță) a adus aici mori de vânt care urmau a fi demolate de prin toată țara, salvându-le de la distrugere și totodată reușind să arate lumii cum arăta un sat olandez acum 100 de ani. S-au adus sau construit și case, care adăpostesc diverse magazine, o fabrică de brânzeturi, și cine mai știe ce.

Vremea era molcomă, lucru neobișnuit pentru Olanda în aprilie, lumea se plimba fără griji de colo-colo, prețurile erau pe măsură, dar soarele zâmbea de sus cu îngăduință pentru noi toți, întreprinzători și turiști, în egală măsură.

Olanda e o țară foarte diferită de România, dar probabil tocmai în aceasta constă farmecul ei. A fost o experiență unică, de care merită să ai parte măcar o dată-n viață. Vă las să vă întoarceți la poze.

Manuela Sanda Băcăoanu

Râpa Roșie

Lasă un răspuns

Am pus întâi pozele, fiindcă sunt oameni cărora nu le mai place să citească, doar se uită la poze, unii n-au ochelarii la ei, alții se grăbesc, iar alții nu pricep ce citesc.

De vreo doi ani am aflat de Râpa Roșie și mi-am dorit s-o vizitez. Azi dimineață m-am trezit cu sentimentul că trebuie să fac ceva important, așa că i-am propus lui Ștefan să facem o excursie, iar destinația era, bineînțeles, cea despre care vă vorbeam mai sus. Vremea a fost minunată. soare, niciun pic de vânt și 16 grade la soare. Numai bună de hălăduit pe munte.

Nu știam exact pe unde trebuie s-o luăm, pe hartă apărea undeva pe lângă Lancrăm. Așa a și fost, dar dacă nu întrebam un localnic, nu cred că nimeream. A, da, s-a inventat GPS-ul care-ți zice ia-o la stânga, ba la dreapta, ba întoarce-te înapoi… iar tu ești atent să nu ratezi ieșirea de pe autostradă, ieșirea din sensul giratoriu sau mai știu eu ce altă ieșire, nu-ți mai pui mintea la contribuție, drept pentru care circumvoluțiunile încep să se netezească și cu timpul constați că ai nevoie de GPS ca să mergi până la alimentara din colț.

Bun, după această divagație de la care nu m-am putut abține, pot să vă spun că spre Râpa Roșie ajungi după sensul giratoriu de la ieșirea din Lancrăm spre Sebeș, unde imediat la stânga se face un drum de țară, pe lângă podul peste care trece autostrada. Mergi cam 3-4 km, timp în care vezi pe partea stângă un deal nu prea spectaculos de la distanță, de culoare roșcată. Ei, dar cu cât te apropii, peisajul devine tot mai interesant și pot spune cu mâna pe inimă că m-am simți de parcă am fi traversat Grand Canion. Nu, acolo n-am fost (încă), dar dacă am văzut Râpa Roșie, mi-am făcut măcar o idee. E un loc care merită vizitat, e mult mai spectaculos decât apare în fotografii, parcă mai mulți uriași și-ar fi clădit castelele acolo, fiecare furând din arhitectura vecinului.

O turistă amabilă ne-a arătat pe unde putem urca, prin partea dreaptă, am fost până în vârf și am coborât prin stânga, apoi am urcat din nou, până la poalele ”castelelor”. Vreau să spun că nu este absolut niciun indicator care să te îndrume cât de cât, parcă ai fi la casă pustie. Ce-i tot dăm cu turismul care ne va face să trăim bine, când avem asemenea minunății, dar nu le știm nici promova, nici prezenta. Turiștii se informau unii de la alții pe unde ar trebui să meargă. Traseul n-a fost ușor deloc, m-am simți ca anul trecut pe Camino Primitivo, noroc că acum aveam un rucsac ușor. Când ne-am întors, deja se adunaseră mai multe mașini, unii se pregăteau să ia masa, mă așteptam să aud și ceva manele, dar m-am gândit că totuși maneliștii sunt oameni de club, nu de munte.

Niște gunoaie părăsite de turiștii zilelor trecute mi-au lăsat un gust amar (nu că le-aș fi gustat). De ce oare trebuie să lăsăm în urmă amprenta necivilizației noastre?

Dacă ați ajuns cu cititul până aici vă felicit, vă puteți întoarce din nou la poze.

Manuela Sanda Băcăoanu

Azi am fost în Rai

Lasă un răspuns

Parcul Keukenhof din Olanda este unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut în viața mea. E atâta frumusețe, gingășie și organizare ireproșabilă, încât chiar nu ai ce să-i bagi de vină. În momentele în care se potolea și vântul, totul era perfect. Cred că zeci de mii de oameni vin zilnic pentru a admira frumusețea efemera a florilor, în principal lalele, a căror perioadă scurtă de înflorire face ca și perioada în care parcul este deschis spre vizitare să fie foarte redusă. Întrarea costă 20 de euro, dar îi merită cu prisosință. Fotografiile nu pot surprinde nici pe departe toată minunăția acestui parc, dar sper ca totuși să vă puteți face o idee. Anul acesta se împlinesc 75 de ani de când această grădină a fost dată spre vizitare publicului larg.

Manuela Sanda Bacaoanu

Peisaj ”de vis” la cimitirul din Lupșa

Lasă un răspuns

Azi am fost la cimitir, așa ca toți cei care-și mai aduc aminte de înaintași și vor să-i onoreze, plantându-le o floare pe mormânt. Până aici, nimic neobișnuit. Dar ajungând acolo, am fost șocată de maldărul de gunoaie ce se lăfăie lângă mormintele părinților și bunicilor mei, mi se părea o adevărată ofensă adusă celor înmormântați acolo și celor care mai vin să-i viziteze, cu o floare, o lacrimă sau o rugăciune.

Nu numai rudele mele sunt înmormântate în acea zonă a cimitirului, nu vorbesc doar în numele meu, mă gândesc doar cu tristețe cât de puțin civilizată este această comunitate și nu știu cum ar putea fi obligată să se civilizeze, fiindcă nu cred că acest lucru poate fi făcut cu vorba bună.

Îmi amintesc că astă toamnă, când am rugat-o pe o ”doamnă” să nu mai arunce acolo resturile de candele și alte plastice, aproape că m-a luat la bătaie. Acum, pe lângă candele, iarbă uscată, jardiniere, ghivece și alte alea, mai este și ditamai copacul, care aproape se sprijină pe crucea părinților mei.

Când le spuneam oamenilor să nu mai arunce gunoaie în Arieș, îmi replicau că vin din aval, nu lupșenii sunt de vină. Ei, acum mă întreb cine o fi aruncat gunoaiele în cimitir? Sunt sigură că bistrenii, nu?

Eu întotdeauna merg acolo cu un sac de gunoi și iau resturile cu mine, în afară de cele vegetale, dar cred că nimeni nu mai face așa. Poate un container pentru deșeuri din plastic ar fi soluția, să plătim fiecare 1 leu în plus la taxa de gunoi și s-ar rezolva problema. Dar ar trebui să fie un container care se ridică periodic, nu care dă pe dinafară. Oare e greu?

Poate pentru Lupșa da, oricum, n-am mai văzut nicăieri un cimitir atât de murdar. Și nici maluri ale unui râu atât de infestate de materiale plastice ce le vor supraviețui și nepoților noștri. Sunt curioasă, cât ne mai rabdă Pământul?

N-am cuvinte! Noroc că n-am scris chiar când m-am întors de la cimitir, că ar fi fost mult mai acid.

Manuela Sanda Băcăoanu

Flori pentru Măriuca

Lasă un răspuns

N-o cunoșteam prea bine pe Măriuca. Ne știam de mulți ani, dar eram doar rude prin alianță, locuind în orașe diferite, aflate la sute de kilometri. Ce știam despre ea era că avea o minte ascuțită, o inteligență vie, care pe undeva trebuia să compenseze handicapul fizic pe care-l avea din adolescență. Gata oricând să-i ajute pe cei care apelau la ea, întotdeauna cu un ton liniștit al vocii, ducea o viață modestă, cu toate că-și putea permite mai mult, toată viața avusese job-uri bine plătite, fusese în funcții de conducere, chiar și acum, la 68 de ani, încă lucra la o mare firmă de nivel național, fiind unul dintre pilonii de bază.

Și totuși…M-am tot întrebat, de ce oare mai lucra? Poate că era felul ei de a socializa, de a nu rămâne închisă în casă, de a vedea oameni…Bineînțeles că poți face multe alte lucruri când ai o vârstă și niște venituri care-ți permit, dar… așa a fost Măriuca. Până în 13 martie 2024, viața ei era împărțită între familie și serviciu. Fără a ști că e ultima dimineață în care o primește la cafea, așa cum făcea de zeci de ani, verișoara ei sporovăiește liniștită de una, de alta, își dau întâlnire pe mâine, iar Măriuca pleacă la serviciu, așa ca în toate zilele de dinainte. Dar aceasta era o zi diferită, era ULTIMA ZI în care Măriuca a mai fost cu adevărat vie. Pe la ora 14, verișoara ei primește un telefon și este anunțată că Măriuca a avut un atac cerebral și că trebuie transportată la Cluj sau la Târgu Mureș.

Din acea clipă a fost în comă, operată la Cluj cu mare întârziere, avusese un anevrism care-i inundase creierul de sânge, iar stricăciunile s-ar părea că au fost ireversibile. Mă rog, amănuntele nu mai contează, cert este că a mai supraviețuit două săptămâni, timp în care nimeni nu știe dacă a mai simțit sau auzit ceva. Vă imaginați groaza ei dacă-i mai auzea pe cei din jur, dar nu putea reacționa nicicum?

Rămas bun Măriuca, acolo unde ești acum sper să-ți fie bine, să fi scăpat de spaima și de durerile ultimelor zile. Nu meritai să ți se întâmple asta, nimeni nu merită, dar fiecare dintre noi avem propriul drum, pe care pășim până în ultima clipă, fără a avea foarte multe alegeri și fără a ști dacă le-am făcut pe cele bune.

N-am vrut să vă întristez povestindu-vă această întâmplare, mai mult să vă ajut să vă treziți conștiința, să faceți un mic bilanț a ceea ce e musai de făcut și a ceea ce se mai poate amâna pentru mâine sau pentru totdeauna. Oricăruia dintre noi i se poate întâmpla ca firul vieții să i se rupă brusc într-o zi pe care o dorim cât mai îndepărtată, dar care știm cu siguranță că va veni. Ce facem până atunci, cum trăim clipele rămase, depinde doar de noi.

Aseară am văzut un film cu o crainică TV căreia un profet i-a spus că mai are de trăit o săptămână. Ce ați face dacă ați primi o astfel de veste? Cu cine ați dori să petreceți acea săptămână?

Gata cu gândurile triste! În fond, fiecare trăiește cum crede de cuviință, majoritatea nedorind să facă schimbări în viața lor, ceea ce nu-i treaba mea.

Cu un gând curat îndreptat spre Măriuca, vă doresc toate cele bune.

8 Martie…întârziat

Lasă un răspuns

Atâtea s-au spus zilele trecute despre măreața zi de 8 Martie, încât ar părea că nu mai e nimic de adăugat. De la imnuri înălțate femeii, până la schelălăieli misogine, am văzut (auzit) toată gama de sentimente expusă pe panoplia primăverii, Unele m-au făcut să-mi dea lacrimile, altele mi-au adus zâmbetul pe buze, dar au fost și dintre cele care mi-au provocat greață, venite probabil de la frustrați care nu-și găsesc locul în lume și consideră că a împroșca veninul în toate părțile e de bun gust și denotă un oarecare talent.

Ca să fiu și eu în rândul lumii, nu pot să nu-mi dau cu părerea, așa că, ”cugetând în sinea mea cu glas încet” după cum îi plăcea mamei mele să spună, am ajuns la niște concluzii nu prea îmbucurătoare. Cert este că dacă te-ai născut fetiță e bine pentru o vreme, până ajungi adolescentă, apoi iubita cuiva, apoi soția unuia, mama mai multora și bunica unui clan întreg. Iar timpul trece atât de repede, toate evenimentele se precipită, încât atunci când ajungi străbunică și privești în urmă, ți se pare că doar acum câteva luni erai fata frumoasă cu părul în vânt, care avea toată viața în față și care va duce la bun sfârșit toate planurile tinereții.

Privind în urmă, îți dai seama că jumătate din visuri au rămas la același stadiu, că fetele și nepoatele tale îți repetă greșelile, adică cred că tinerețea și frumusețea sunt veșnice.

Crescând copii și fiind soție ți-a trecut cea mai frumoasă perioadă din viață fără să-ți dai măcar seama, iar când ajungi în vârful dealului sau chiar după culme, vezi că te așteaptă coborârea, care poate fi abruptă sau mai lină, dar asta depinde de felul în care ai trăit și ai avut grijă de tine până în acest moment al conștientizării.

Pentru o coborâre cât mai lină, e necesar să duci o viață care să te împlinească, să nu muncești niciodată până la extenuare, să faci mișcare într-un mod sănătos (munca e muncă, nu sport), să nu te transformi într-un coș de gunoi, golind toate farfuriile copiilor pe care aceștia au mai lăsat mâncare. Obișnuiește-i mai bine cu porții mai mici, pentru a evita risipa,

Fă în fiecare zi ceva pentru tine, ceva care-ți place și te relaxează, fie că e vorba să citești o carte sau să stai pur și simplu pe o bancă în parc, bucurându-te de primii muguri sau de frunzele ruginii ale toamnei. Admiră răsăriturile și apusurile, dansează chiar dacă ești singură sau cu atât mai mult dacă ești singură, fiindcă nu e nimeni în jur care să te judece. Dacă ai chef de o mâncare bună, nu sta pe gânduri, răsfață-te! Dacă ai chef să înveți ceva nou, dă-i bătaie! Creierul tău abia așteaptă să-și facă noi căi neuronale!

Tot ce vreau să spun este că fiecare zi ne-a fost dată și pentru a ne bucura de ea, nu numai pentru a face CEEA CE TREBUIE.

Să fim așadar femei împlinite, indiferent dacă ne mai jucăm în parcul copiilor sau ne plimbăm nostalgice admirându-i pe cei mai tineri cu un pic de invidie, știind că timpul lor este mai lung decât al nostru. Depinde de fiecare ce face cu timpul său, dacă-l irosește sau îl folosește cât mai eficient.

Dragi femei, să aveți o primăvară minunată, așa cum minunată este fiecare dintre voi!

Manuela Sanda Băcăoanu

Sibiel – un loc pe harta României

Lasă un răspuns

Întâmplarea face să mă aflu la Sibiel, un loc despre până în urmă cu o lună nici nu știam că există, dar care azi, când l-am văzut cu ochii mei, m-a făcut să mă îndrăgostesc pe loc. E un sat mic, cu case nici mari și nici opulente, dar de o curățenie impecabilă, cu fântâni vopsite în alb la tot pasul, multe pensiuni și un aer de vechi îmbinat cu nou, care-l face foarte special.

Înconjurat de munți stă ca-ntr-o căldare, iar soarele îl scaldă întreaga zi, în drumul lui de la răsărit la apus. Biserica, cimitirul, muzeul de icoane pictate pe sticlă, oamenii care montează un contor de gaz sau cei care renovează o casă, sunt cu toții politicoși și binevoitori. Fac un ocol mai mare, ajung până în vârful dealului de unde drumul spre Săliște coboară șerpuitor, apoi o iau pe o străduță ce coboară destul de abrupt, dar care mă aduce mai repede la pensiunea la care voi sta câteva zile.

Nu întâlnesc prea mulți localnici, nici nu știu dacă toate casele sunt locuite sau așa ca în multe sate românești, au rămas pustii. Tot ce știu este că aici e o energie bună, că multă lume vine pentru o gură de aer curat și pentru liniștea rareori întreruptă de trecerea vreunei mașini.

Un cățel flocos a venit la mine și ca să mă asigure de deplina lui încredere, mi-a arătat burtica.

Vă salut din Sibiel

Manuela Sanda Băcăoanu

Ce-am mai citit

Lasă un răspuns

Am citit și eu ”cărțile la modă” ale acestui an, publicate la ”editura celebrităților”, cum zice un prieten. Nu spui cine, persoană importantă! Și dacă tot le-am citit, mă gândesc să-mi dau și cu părerea, poate vă fac poftă de lectură.

Astea două, cu siguranță sunt despre creier, că așa le și zice. Nimic de zis, cărți interesante, pentru cititorul nespecialist se precizează, dar cu multe date de specialitate, care-ți intră pe-o ureche și-ți ies pe cealaltă, la fel de repede cum au intrat.

Totuși, pentru cei care nu le-au citit, pot sintetiza ideile principale.

1, Una dintre proprietățile creierului nostru este neuroplasticitatea, adică neuronii se pot regenera și la vârste mai înaintate, nu cum se credea până nu demult, că după o vreme tot pierdem neuroni și nu mai reușim să producem alții, noi.

Ce-i drept, ca să ne mai regenerăm neuronii, este nevoie să respectăm anumite condiții.

1.1 Somnul – este extrem de important, fiindcă în timpul lui, niște celule specializate, cu numele de celule gliale, fac curat în creier. Nu intru în amănunte, dar faptul că după o noapte nedormită ne trezim obosiți, explicația este că celulele gliale nu au reușit să-și facă job-ul.

1,2 Hrana este și ea importantă (asta știe toată lumea, la nivel teoretic)

1.3 Consumul de alcool și droguri (chiar în cantitate mică, este nefast).

1.4 Foarte importantă este mișcarea: mersul pe jos, gimnastica, exercițiile cardio, toate aduc un flux de sânge mai bogat la creier.

1.5 Odihna activă – cititul unei cărți, vizionarea unui film sau a unei piese de teatru, ascultarea muzicii.

1.6 Învățarea unui instrument muzical la orice vârstă conduce la formarea de noi sinapse și căi neuronale, care pur și simplu întineresc creierul.

Ei, cam asta ar fi despre cele două cărți. Într-o frază, dacă ai grijă de tine în general, beneficiază și creierul tău de acest lucru, iar demența senilă și alte ”bucurii” ale vârstei a treia pot fi ținute departe. Am mai citit încă vreo 3-4 cărți recent, dar nu am timp acum să vorbesc despre ele.

Să aveți o seară minunată!

Manuela Sanda Băcăoanu

Drum bun în ceruri, Lelia

Lasă un răspuns

s-au scurs câțiva ani de când am scris ”Când soarele răsare la apus”, inspirându-mă din întâmplări reale, care au avut un mare impact afectiv asupra mea și care m-au marcat încă de când aveam nu mai mult de 5 ani.

În carte n-am dezvăluit adevărata identitate a personajelor, mai ales că am îmbrăcat povestea și cu multă ficțiune, dar azi am petrecut-o pe ultimul drum pe Lelia, mama Cătălinei, care a trăit aproape 87 de ani cu durerea sfâșietoare de a-și fi pierdut cei trei copii pe rând, în condiții dintre cele mai bizare.

N-am întâlnit-o de foarte mulți ani, însă mă simțeam cumva legată de suferința ei, prin intermediul cărții. Acum, ultima verigă ce lega cartea de realitate s-a frânt, oamenii care mai știu povestea adevărată sunt de-acum împovărați de ani, așa că a mai rămas doar cartea să mai amintească despre o viață trăită în lacrimi și durere.

Tot ce mai pot spune este: ”Drum bun spre ceruri, Lelia! Sper ca acum tu și copiii tăi să fiți împreună, iar dorul care te-a mistuit o viață întreagă a încetat.”

Manuela Sanda Băcăoanu

Cum te poți rătăci pe o stradă perfect dreaptă – Camino Primitivo

Lasă un răspuns

 Era anul trecut, pe Camino Primitivo. Ajunsesem la Castroverde, o localitate nu prea mare dar nici prea mică, unde era un albergue modern și vreo trei supermercado, printre case mai noi și mai puțin noi, ca peste tot în lumea asta.

  Eram după 36 de kilometri, dintre care vreo 12 pe asfalt, dar după ce ne-am cazat și am făcut un duș, parcă-mi revenise pofta de viață și de a mai face o mică plimbare, așa că am pornit (era să zic pe jos, dar cum altfel?) să explorez micul orășel.

Albergue era pe partea dreaptă cum intrai în localitate, un pic retras față de strada principală. Am pornit veselă spre supermercado, aveam de gând să-mi cumpăr o înghețată. Am luat-o spre dreapta și m-am bucurat că am găsit un izvor, de unde mâine dimineață ne vom umple sticlele cu apă proaspătă. Era cam 5-6 după masă, nu prea multă lume pe stradă, eu tot traversez de pe o parte pe alta, ca să văd mai bine cine știe ce. Trec pe lângă un supermercado dar văd unul la 50 de metri mai departe și hotărăsc să merg acolo. MMM! Ies cu o superînghețată de ciocolată, drept că scumpă rău, dar știu că marca asta e scumpă și în România. O savurez în liniște pe banca din fața magazinului, apoi mă gândesc să mai merg puțin înainte, pe drumul ce-l vom face mâine, spre Lugo.

 Merg ce merg și, foarte ciudat, întâlnesc iarăși un izvor și o săgeată de camino, care și mai ciudat, era în sens invers decât ar fi trebuit să fie. Am uitat să vă spun că eram pe o stradă perfect dreaptă, cu case asemănătoare de o parte și de alta. Oare au greșit oamenii marcajul? Nu se poate! În acel moment, o femeie de pe partea cealaltă a străzii, văzându-mă că ezit, mă întreabă dacă nu caut albergue. În prima secundă-mi trece prin cap că poate e vreun albergue privat pe acolo, așa că dau hotărâtă din cap: NUU! În același moment mă întorc din drum și fac cale întoarsă, ca să mă întorc la albergue municipal, credeam eu. Și merg și merg, ajung la ieșirea din localitate, iar abia aici îmi bubuie creierul, când văd un indicator de Lugo. Băi fato, numai tu te puteai rătăci pe o stradă dreaptă! Misterul era rezolvat. Când ieșisem din magazin, în loc s-o iau spre Lugo, o luasem invers, spre albergue și de aici toată confuzia. Dacă de le izvor mai făceam trei pași, vedeam că sunt acasă, nu în partea opusă a orașului.

Eram de-a dreptul rușinată de întâmplare, nici lui Ștefan nu i-am povestit decât de curând, iar acum mi-am făcut curaj să vă spun și vouă. De obicei mă orientez ușor, îmi iau repere, dar acum, pe o stradă dreaptă, nici nu m-am gândit să fac asta.

Ei, s-aveți o duminică frumoasă și aveți grijă să nu vă rătăciți!

Manuela Sanda Băcăoanu