Arhive pe autori: manuelasanda

Avatarul lui Necunoscut

Despre manuelasanda

Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Jurnal de vacanță – Italia, mai 2016 – pe drum

Lasă un răspuns

Iată că în sfârșit a venit ziua cea mare, plecăm în Italia, yeee.!!! Toată noaptea, (adică cele vreo trei ore am dormit cu moațe în păr (era să zic în cap), doar mergem la nuntă, trebuie să fiu cât de cât prezentabilă… Ce-i drept, nunta e lângă Veneția, iar noi vom ajunge abia mâine dimineață, timp în care părul meu cu siguranță va arăta ca vai de lume, dar măcar am încercat…

Părăsim Clujul sâmbătă dimineața pe o vreme destul de capricioasă, dar cu mari speranțe într-o vacanță reușită, care începe cum nu se poate mai bine, adică tocmai cu o nuntă.

În drumul până la Budapesta prin fața noastră s-au perindat sute și mii de nori, totuși noi știm că acolo, deasupra, soarele strălucește vesel și ne trimite bezele prin spărturile ce anume apar în masa nu prea compactă a sus amintiților nori.

Repede, repede, la Budapesta abia avem timp să ne mutăm în trenul ce merge la Viena, un Rail Jet mult mai firoscos și fioros decât timidul tren cu care abia sosisem din România.

Cu toate că nu avem rezervare, reușim să găsim locuri, trenul este chiar plin. Sutele de mori de vânt  producătoare de electricitate ce se întind de o parte și de alta a căii ferate ne fac parcă semne cu mâna, sunt vesele și se învârtesc toate în același ritm, ca într-un dans al uriașilor. Vremea se limpezește, cerul albastru câștigă bătălia cu norii, așa că la Viena ajungem cu soarele și pe cer, nu numai în suflet.

Avem vreo 5 ore până la trenul spre Veneția, așa că purcedem la drum, ca să mai vedem eventual locuri ce până acum ne-au rămas necunoscute din vechiul și maiestuosul oraș. Pornim la întâmplare din gara Wien Hb., dar s-ar părea că direcția aleasă a fost una bună, am ajuns într-un minunat parc, străjuit de clădiri imense, unde am luat și masa, adică am stat pe bancă și am mâncat din sandviș-urile puse de acasă.

Mergem în continuare, și ajungem fix la faimoasa Opera din Viena, aceea unde la Anul Nou se țin faimoasele concerte, la care trebuie să te înscrii cu mult timp înainte pentru a putea fi printre fericiții melomani acceptați în sală.

O interminabilă stradă cu magazine și plină de oameni de toate felurile, localnici și turiști deopotrivă, o lume pestriță ce se foiește de ici colo, călușei ce arată exact ca în copilărie, o biserică imensă…

E aproape timpul să ne întoarcem la gară. Ștefan cară cu stoicism hainele de nuntă, cam astea sunt singurele care ne încurcă, dar la Pompei avem rezervare pentru 5 nopți, așa că extra bagajele nu vor mai trebui cărate… Ei, dar până la Pompei mai este cale lungă, de acum urcăm în trenul de Veneția, la cușetă.

Suntem doar noi și doi tineri din Florida, mirați și impresionați de tot ceea ce văd, parcă ei ar fi băieții de la țară. Mi-au spus că acolo e foarte scump să călătorești cu trenul, mai ales la cușetă, așa că pentru ei era o premieră. Păcat că a fost o premieră rece, nu am putut regla aerul condiționat, așa că pe dimineața eram un sloi de gheață, nedormită și înțepenită. (Sau trebuia să spun ”o sloaie”?

Mai jos, postez câteva poze de la Viena, pentru cei ce vor să-și reamintească, sau pentru cei ce încă nu au ajuns acolo.

Întoarcerea la gară a fost mult mai rapidă, pe un drum cunoscut pășești mai repede și cu mai mult curaj.

 

Vă  aștept mâine, la o nuntă românească lângă Veneția.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

O dimineață cu ghinion

1 răspuns

Azi dimineață am plecat de acasă ca de obicei, în pas alert, cu gândul la câte am de rezolvat în cursul zilei. Totul mergea ”ca pe roate”, sau mai bine zis ca pe picioare bune, acelea ale mele, care mă coborau pe Victor Babeș, în pas alergăreț.

Mândră de viteza ce reușisem să mi-o imprim, depășind rând pe rând șirurile de elevi și studenți ce mergeau la școală, când mă simțeam mai plină de mine (adică de sine), iată că o mică denivelare în trotuar m-a făcut să mă dezechilibrez și să mă întind cât sunt de lungă (nu prea lungă, un metru șaizecișidoi) peste susnumitul (trotuar), cu un ”Vaaai!” din rărunchi, ce l-a făcut pe un domn ce mergea în fața mea să se întoarcă mirat, iar văzându-mă întinsă pe jos în toată splendoarea, să mă întrebe nu prea convins dacă vreau să mă ajute.

Așa cum cine întreabă nu dă bucuros, așa și cel ce te întreabă dacă dorești să fii ajutat când ești pe jos (la propriu sau la figurat), nu cred că prea are chef să te ajute, așa că l-am refuzat politicos, ridicându-mă cât am putut de repede, sub privirile amuzate (bănuiesc) ale șoferilor ce stăteau la semafor.

Un scurt inventar al durerilor, îmi atrage atenția asupra anumitor părți anatomice, pe care de obicei, când sunt funcționale, nici nu le băgăm în seamă: genunchi – două bucăți, nu prea dureroși(noroc cu pantalonii, destul de groși); Palmele –  strivite, dreapta mai rău, iar din degetul mic îmi curge sânge; cel mai dureros este montul ce a crescut dragul de el la piciorul drept și n-am nici cea mai mică idee cum l-am lovit în asemenea hal.

Acum nu vreau să fac reclamă la terapia Bowen, dar, acolo în stradă mi-am făcut mișcările de urgență, care sunt extrem de utile atunci când corpul este în stare de șoc și mi-am revenit mult mai  repede decât în lipsa lor..

”Întâmplarea” (am scris între ghilimele deoarece nimic nu este întâmplător, a făcut să fiu nevoită sa mai merg pe jos azi vreo 5 kilometri, și încă în ritm rapid. Am fost o șchioapă rapidă, sper să nu mă țină mult, duminică vreau să joc la nuntă,în Italia

Nu mă plâng, primul meu gând când încă eram pe jos, a fost ”Oare ce am făcut?” Poate eram prea mândră de mine și de viteza mea supersonică? Poate a fost doar un ceas rău? Încă nu m-am lămurit, dar de acum înainte promit să fiu mai atentă, la ce vorbesc, ce gândesc și cum umblu prin lume.

Acum, după o baie cu sare, stau cu o frunză de varză pe picior, sperând ca în două zile să fiu iarăși ca nouă. Uite așa, într-o secundă, te poți nenoroci tu singur, fără să-ți cadă vreum meteorit în cap, sau să te împuște un terorist. (Doamne ferește!)

Vă doresc să fiți sănătoși și să aveți grijă de voi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Agricultura de weekend

2 răspunsuri

Se spune că în agricultură trebuie să fii non-stop acolo, pe tarla, să smulgi azi o buruiană, iar mâine să sapi un strat… Da, aşa ar fi ideal, dar, dacă timpul nu-ţi permite, merge şi agricultura de weekend.

În ultimii 6 ani, Ştefan şi cu mine suntem ţărani cu normă întreagă la Lupşa, chiar dacă suntem acolo doar la sfârşit de săptămână. Ce-i drept că muncim de ne merg fulgii câte 10-12 ore pe zi, însă rezultatele ne fac să ne mândrim cu munca noastră şi ne impulsionează să mergem mai departe.

Am reuşit să diversific gama de fructe, încerc să semăn doar ceea ce se face foarte bine, ca să  nu muncim de pomană.

Am o mică plantaţie de goji, aronia, mur fără ţepi, coacăz negru, roşu şi alb, căpşuni, (unele cresc de voie, iar pe altele le-am plantat pe strat), cireş, vişin, prun , măr, piersic, zmeur… Cam tot ce ţi-ai putea dori şi ce creşte pe la noi.

Bineînţeles că ceapa, salata, usturoiul, cartofii, roşiile, spanacul, morcovii şi pătrunjeii nu lipsesc, dar sunt ceva obisnuit în grădina oricărui ţăran.

Am şi plante aromatice: salvie, roiniţă, dafin şi oregano, pe lângă banalele  dar foarte preţioasele cimbru şi mărar.

Deocamdată sunt doar la începutul perioadei de vegetaţie, dar în curând se vor maturiza, iar grădina va fi plină.

Cred că în afară de creşterea unui copil, doar creşterea plantelor îţi mai poate da atâta bucurie şi mulţumire. Diferenţa este că, copilul creşte şi pleacă, dar ciclul de creştere a plantelor reîncepe anual.

Dacă aveţi ca şi pasiune grădinăritul, vă doresc spor la muncă şi vreme bună.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni.

Depresia şi Terapia Bowen

Lasă un răspuns

Ca o continuare la articolul meu precedent privind Terapia Bowen, astăzi voi vorbi despre depresie, bineînţeles că nu din punctul de vedere al medicului psihiatru, ci având în vedere experienţa mea ca terapeut Bowen.

Ştim cu toţii că depresia este o boală destul de greu de diagnosticat, iar în momentul în care pleci de la medicul specialist cu un astfel de diagnostic, primul impuls este acela de a-l nega. Ştii că ceva nu este în regulă cu tine, ai stări dintre cele mai diverse, viaţa ta e plină de frici, stări de anxietate, dorinţa de a fi singur, chiar „răceli” ce nu mai trec, toate astea la început nebăgate în seamă, dar, la un moment dat, dacă nu tu, cineva din preajmă îşi va da seama că te-ai schimbat şi îşi va asuma responsabilitatea readucerii tale pe linia de plutire.

Scriu aceste rânduri nu pentru persoanele depresive în primul rând (din simplul motiv că sunt puţine care recunosc că au această problemă, iar dacă recunosc, nu sunt în stare să facă nimic pentru a ieşi din acest impas), ci pentru cei ce le stau alături, ei sunt în măsură să-i ajute şi să le fie aproape în drumul spre vindecare.

Am avut câteva cazuri de depresie severă, la unele rezultatele au fost deosebit de bune, dar, din păcate, altele s-au soldat cu un eşec, nu din cauză că această terapie nu funcţionează, ci pentru că cei ce trebuiau ajutaţi nu au avut destulă voinţă ca să vină la numărul necesar de şedinţe.

O femeie de 65 de ani, adusă de o prietenă a ei şi care venea apoi împreună cu soţul, a fost doar la trei şedinţe, în urma cărora se vedea o îmbunătăţire majoră a stării ei de spirit. După ce la prima şedinţă mă întreba din 5 în 5 minute cât mai durează, la a doua a stat cuminte şi chiar s-a relaxat, iar la a treia mi-a adus bomboane şi am putut vorbi cu ea. Din păcate, venea cu autobuzul din altă localitate, iar soţul ei nu era genul care să o încurajeze să continue, chiar dacă şi el a observat îmbunătăţirile obţinute doar după trei şedinţe.

O altă persoană, căreia eu îi spuneam să vină fiindcă o pot ajuta, nu s-a hotărât să înceapă tratamentul decât în momentul în care i-am spus că nu cred că va avea vreun rezultat. De la o femeie căreia îi era frică să urce în autobuz ca să vină la tratament, a ajuns să conducă din nou maşina şi să-şi dezvolte propria afacere, după 10 şedinţe de bowtech.

Nu există o reţetă care să spună pentru fiecare de câte şedinţe are nevoie, sau care va fi rezultatul final, cert este că toate persoanele suferind de depresie au avut rezultate bune, dacă au făcut un număr corespunzător de şedinţe consecutive. Mai sunt şi unele persoane care se mobilizează şi vin 2-3 şedinţe, apoi fac o pauză, mai vin peste o lună, mirându-se că nu răspund la tratament la fel ca altele, care au făcut şedinţele fără pauze.

Dacă aveţi în familie pe cineva care suferă de depresie, este bine să-i fiţi alături şi să fiţi voinţa care lui/ei îi lipseşte, ajutându-i să ducă la bun sfârşit numărul necesar de şedinţe. De asemenea, de multe ori eu recomand şi o anumită dietă, care să fie bazată mai mult pe fructe şi legume, vă rog să-i ajutaţi să o respecte.

Ajutaţi-i să străbată tunelul, astfel încât să poată vedea luminiţa de la capătul lui, izbânda fiind a voastră, împreună, ca o echipă ce a mai trecut printr-o încercare şi a dus-o la bun sfârşit.

Pentru întrebări sau completări la cele spuse mai sus, mă puteţi contacta la tel. 0741243651.

Manuela Sanda Băcăoanu, terapeut Bowen nivel master şi…

o moaţă din Munţii Apuseni

 

Oul Roz, de Paşti

Lasă un răspuns

 

Livada cu 100 de nuci

3 răspunsuri

21 aprilie 2016 va fi data nașterii unei livezi de nuci, ai cărei părinți suntem noi, adică Mălina, Ștefan și cu mine. Din păcate Mălina a făcut pozele, așa că nu apare în nicio imagine. Aveam acest teren de mulți ani, în fiecare an îl dădeam cuiva pentru a-l cosi, dar mie nu mi s-a părut deajuns., așa că de ceva vreme visam să-l transform într-o livadă de nuci.

Ca să plantăm puieți era foarte complicat, terenul fiind departe de o sursă de apă, pe de altă parte era și mult mai scump. Am optat atunci pentru soluția cea mai simplă, probabil nu cea mai avantajoasă din punct de vedere economic, dar să lăsăm natura să-și spună cuvântul.

Ce am făcut? Foarte simplu, astă toamnă am pus cam 100 de nuci în nisip, pe care l-am umezit din când în când. Ba la un moment dat chiar l-am certat pe Ștefan, fiindcă udase din greu nisipul, mă temeam ca nucile să nu putrezească… Din fericire au ajuns cu bine în primăvară, majoritatea au crăpat, iar unele chiar au făcut rădăcină. Îmi pare rău că nu am fotografiat o nucă „gata de naştere”, arată foarte interesant, cu o rădăcină deja foarte puternică şi o tulpiniţă cu două frunzuliţe minuscule.

După cum spuneam, în 21 aprilie a fost Ziua Z, în care am deşertat vasul în care se aflau nucile, căutându-le prin nisipul umed. Spre bucuria mea, aproape toate dădeau semne că vor deveni nişte nuci viguroşi, aşa că am pornit la drum, spre locul în care livada noastră (sau pădurea, fiindcă nucul este ceva între pom şi copac) se va materializa…

După un urcuş nu tocmai uşor, iată că am ajuns la „Nucul Morăriţii”, care e deja legendar, are mai bine de 100 de ani şi e chiar pe proprietatea noastră. Morăriţa a fost  străbunica mea, iar în timp denumirea s-a încetăţenit, toată lumea ştie de acest nuc.

6

După ce ne-am tras sufletul, am început activitatea, dornici să vedem cât mai repede livada plină. Aici va fi livada de nuci, abia aştept să văd câţi vor răsări, aşa, doar cu ajutorul naturii.

2

Ne-am împărţit munca,  Mălina făcea gropile (mai bine zis gropiţele, fiindcă ne-am gândit să dăm mai multe şanse nucilor ca să răsară, aşa că nu le-am îngropat adânc). Eu le plantam, astupam groapa şi le botezam. Da, sunt naşa a 100 de nuci, singura mea părere de rău este că nu m-am gândit la asta de acasă, ca să iau o foaie de hârtie şi să fac o hartă, aşa am fi ştiut care nuc a răsărit şi care nu. Am pus mai multe nume de fetiţe, fiindcă băieţi (în rândul nucilor) trebuie să fie mai puţini. Pe la sfârşitul botezului, adică pe la ultimii nuci, când lista mea de nume din minte se rarefiase, ştiu că am botezat unul chiar Ptolemeu, sper să răsară, să fie deştept şi  rodnic.

Ştefan le punea câte un băţ cu rol de tutore, aşa că vom şti exact unde trebuie să răsară nucii.

După ce am terminat munca, avem timp să ne tragem sufletul şi să admirăm priveliştile ce ne înconjoară.

Mulţumiţi şi obosiţi, am ajuns acasă, unde mama ne aştepta cu plăcinte, iar noi am finalizat petrecerea botezului celor 100 de nuci deschizând şi o sticlă de şampanie.

Cam asta e povestea, sper să aibă şi continuare…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Amazing Trudi 1 – in English

4 răspunsuri
Yesterday, I received an email from an extraordinary woman I had met last year on
Camino del Norte, so now I want to share the happenings of the day that has
brought us together.
I was leaving Luarca before dawn, in gloomy and quite cold weather with the hope
that the rain might still elude us. I say us talking about us -the dozens of  
pilgrims who had stayed in the shelter (albergue) of the above-mentioned
settlement- because I was starting on the road by myself, as I usually did.
Luarca is a very nice little town, perched on a hill surrounding the bay. I will
put up resentative pictures another time, right now I want to talk about
something else. As I said, the weather was not favorable and around 9 a.m. it
began to rain earnestly, mocãneascã rain even if we were in Spain. 
Alone on a mountain road, with the rain that was coming from all sides, I was
feelig like I wanted to cry, but the only way was forward. My sandals were
making a fleoºc, fleoºc sound at every step, I was wet up above knee. I only  
then truly understood the meaning of the phrase wet turkey . 
I was looking forward to get to a certain, bar which was advertised to be
somewhere in the forest, to drink some coffee and eat something warm. Behold the
small village finally appears. I entered the bar, where patrons greeted me with
the warmth with which you greet a known and beloved guest. I ordered a coffee
and tortillas de patatas , a variety of food with potatoes, which I think has  
more than one recipe because each time it has a different but alway pleasant
taste.
While I was enjoying my coffee and some biscuits that i had on me, a group of
soaking wet but high spirited pilgrims entered the bar.
I check the weather to see if the rain had intensified and if the wind was
blowing harder, which would be bad even if it would blow from behind while on
the road. I encourage myself to go out again on a wheather unfit to leave a dog
outside. It was August in Spain but it looked like October in Romania.
I had not gotten very far with the rain whipping at my face before I got the
feeling that I just wanted to sit by the road side and cry until my tears ended.
But my moata spirit did not abandon me, so I thought singing would be better  
than crying, better for morale.
Said and done, I start singing out loud all the songs I remember, in all
languages of the world. It was really working, I was starting to feel less
oppressed by fate, when suddenly on the edge of a bridge, another wet turkey ,  
even wetter than me, Peregrina (a pilgrim) with no cape only a small raincoat, 
seeming to have the same mindset as me a few minutes ago.
Hola!
Hola, Buen Camino!
We greet and I continue my march singing, as if the sun was high in the sky and
the whole world were mine.
Upon taking a look back I noticed I had a companion, Trudi, a petite woman with
a big smile on her face. She was walking behind me with a stain on her cream-
colored pants left from a fall in the mud. We had met before, so I knew she was
German but she had moved to Spain about 20 years ago with her whole family.
We start talking and the next 8 kilometers seem to fly by, all laughter and
singing. I put up pictures with us below from the day we met and the next day
when the weather was kinder with us.
In the following days I will post Trudi s letter and how we spent two and a half
days together.
I wish you a sunny day!
Manuela Sanda Bacaoanu a „moata” in the Apuseni Mountains (Romania)
PS Trudi is 72 years old. I think she s wonderful!

 

 

IMG_1544IMG_1547IMG_1548

IMG_1554IMG_1571IMG_1030IMG_1551

 

De ce dăm bani cerşetorilor?

Lasă un răspuns

Nu cred că este cineva care să nu fi dat măcar o dată bani unui cerşetor. Motivele sunt multiple, dar de cele mai multe ori cred că un fel de sentiment de vinovăţie ne împinge să băgăm mâna în buzunar (portmoneu) pentru a scoate de acolo ceva mărunţiş şi a-l plasa în mâna nespălată şi întinsă într-un gest rugător spre noi. Ne simţim vinovaţi pentru faptul că noi suntem în maşină iar amărâtul e desculţ, în ploaie, că noi avem burta plină iar lui îi chiorăie maţele, că suntem îmbrăcaţi decent, iar lui (ei) îi curg zdrenţele.

Facem gestul de a da, chiar dacă am auzit (văzut) de zeci de ori reportaje despre industria cerşitului, despre modul în care aceşti oameni sunt ţinuţi captivi într-un soi de sclavie, la limita subzistenţei, de către o adevărată mafie a cerşetorilor. Nu poate cerşi nimeni unde şi când are chef, e nevoie de aprobări şi de un  adevărat noroc, pentru a fi acceptat de către ceilalţi, stabiliţi în zonă de mai mult timp.

Am aflat că printre ei sunt adevărate vedete, care ajung chiar la un câştig de zeci de mii de euro pe lună,  merg în vacanţe exotice şi-şi bat joc de noi, cei ce avem un job şi ne permitem doar o vacanţă la mama la ţară.

Într-adevăr, mai vezi câte un bătrân ce tremură şi te apucă mila, gândindu-te instantaneu la proprii bunici şi mulţumind Cerului că nu sunt nevoiţi să recurgă la asemenea mijloace pentru a supravieţui.

Mai nou, au apărut cerşetorii violenţi verbal şi fizic. Pe Eroilor, am întâlnit de mai multe ori o tânără ţigancă, căreia, dacă nu-i dădeai nimic, te blestema. Acum câteva zile, o prietenă mi-a povestit că nu a dat nimic unui ţigan de vreo 20 de ani, iar acesta i-a pus piedică, mai-mai să cadă. Posibil să nu mai fie mult până când va trebui să avem tot timpul mărunţişul pregătit, dacă vrem să trecem cu bine prin centrul Clujului.

Oare nu ar fi mai bine să ne înfrângem primul impuls, acela de a da, poate astfel s-ar stopa această adevărată pacoste, cu numele de cerşetorie? Ca să nu mai vorbim despre copiii cărora li se dau alcool şi droguri pentru a dormi non-stop ore în şir, ca să nu „deranjeze” cerşetoarea ce-l ţine în braţe şi care rareori îi este mamă…

Înainte de a scoate banul din buzunar, mai meditaţi…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Îmbrăţişează un copac!

4 răspunsuri

De câte ori nu ne-am simţit învigoraţi şi plini de energie după o plimbare prin pădure! De cele mai multe ori, punem acest lucru pe seama faptului că am făcut mişcare, că am respirat aer curat, că, pur şi simplu, am ieşit din casă.

Bineînţeles că toate acestea  sunt adevărate, dar uităm ceva esenţial, şi anume energia benefică a copacilor, pe care ne-o dăruiesc şi nouă, fără măcar să le-o cerem.

E bine să fim cât mai des în preajma copacilor, s-au făcut chiar studii care arată care copac este mai bun pentru cutare boală. Eu sunt de părere că dacă stăm cât mai mult în apropierea lor, ba chiar îi îmbrăţişăm pentru câteva minute, viaţa noastră se îmbunătăţeşte nu numai din punct de vedere al sănătăţii. Ei ne dau ceva din energia şi înţelepciunea lor,  sunt adevărate laboratoare în care se sintetizează substanţe vindecătoare.

Cu ceva timp în urmă, am aflat povestea unui om ce avea tuberculoză pulmonară, medicii nedându-i mai mult de o lună de trăit. Fiindcă era vară, iar omul nu voia să-şi necăjească familia cu nevoile lui, a plecat în pădurea de pin, unde şi-a înjghebat un adăpost, aşteptând să moară. Tot aşteptând, a venit toamna, aşa că omul s-a hotărât să se întoarcă acasă, dacă tot n-a murit. S-a dus şi la doctor, doar aşa, ca să vadă că e încă în viaţă. Uimiţi că omul nostru trăieşte, ba chiar arată perfect sănătos, i-au făcut analize, în urma cărora au constatat ceea ce se vedea şi cu ochiul liber: nici urmă de boală nu mai era în trupul lui, plămânii se regeneraseră complet, datorită uleiurilor esenţiale ce le emană pădurea de pin.

După ce ne-am despărţit de d-l Emil Roşca, am plecat în continuare la drum, am ajuns până aproape în vârful Curmăturii, unde am luat-o pe un drum la stânga. Câteva case mai stau dovadă a faptului că pe aici au locuit sau mai locuiesc foarte puţini oameni. Peisajul e de-a dreptul dumnezeiesc, păcat că oamenii au fost alungaţi de exploatarea de la Cupru Min.

Am ajuns pe culme. Nu am mai fost pe aici de anul trecut, timp în care mestecenii au luat destul de mult în înălţime. Cu ani în urmă, în aceste locuri erau păşuni şi fâneţe, în curând va fi pădure peste tot. Nu e rău că se împădureşte, şi aşa toţi se plâng de lipsa pădurilor din Munţii Apuseni, păcat este că oamenii au fost nevoiţi să se mute în alte zone ale ţării, din cauza unei politici nedrepte şi total lipsită de inteligenţă.

Mă gândeam că, dacă ar fi ca într-o bună zi Camino de Santiago să treacă pe Valea Arieşului, prin aceste locuri ar trebui neapărat să treacă, sunt prea frumoase pentru a nu fi arătate lumii întregi.

Dragi caminanţi, spuneţi şi voi, e mai frumos în Spania decât aici?

Am trecut prin spatele Mărgăii (stânca din prima imagine) şi am coborât pe o cărare abruptă, printre Mărgăi ( una e Mărgaia, iar cealaltă Mărgăiţa). Suntem obosiţi, dar plini de energiile tuturor copacilor pe care i-am îmbraţişat de-a binelea, sau numai cu privirea.

Dragii mei, vă aştept la Lupşa, pentru excursii de neuitat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Emil Roşca – un artist desăvârşit

2 răspunsuri

Sâmbătă,  timp frumos şi sărbătoarea Sfântului Gheorghe, nimic mai potrivit pentru o excursie prin împrejurimile comunei Lupşa, ca să vedem dacă primăvara şi-a intrat cu adevărat în drepturi.

Am şi un scop pe care vreau să-l ating astăzi, şi anume o vizită în casa artistului popular Emil Roşca ce locuieşte într-o modestă căsuţă pe drumul spre Curmătură, într-o perfectă comuniune cu vulpile, căprioarele şi iepurii ce nu-i vede la televizor ci direct pe geamul ce dă spre o privelişte pe care orice orăşean ar invidia-o. Doar cu mistreţii nu se prea împacă, din pricina lor nu mai poate planta cartofi, ar trebui să stea zi şi noapte ca să-i păzească.

Dumnezeu i-a dat multe daruri acestui om, dar, din păcate, în lumea în care trăim, nu prea poate să le fructifice. Principala lui ocupaţie este „Artizanatul din lemn, meşterit în sticlă”, după cum singur şi-a intitulat meşteşugul.

IMG_3054

Din mâna lui ies adevărate minunăţii, „meşterite” după o metodă doar de el ştiută în sticle de diferite dimensiuni, care apoi sunt umplute cu ţuică, pentru ca mica operă de artă să nu se usuce.

Vin oameni şi din străinătate pentru a-i admira şi cumpăra sticlele, care de care mai frumos realizate.

Când eram copil, ştiu că d-l Emil Roşca ,tânăr flăcău, era deja vedetă locală, cânta cu „cetera” şi cu gura, de răsuna Căminul Cultural, sau horile, acolo unde de fiecare dată era oaspete de onoare.

Din păcate şcoala lui oficială  s-a rezumat la 8 clase, dar are destulă înţelepciune pentru a mai da şi altora, oameni „mari” cu facultăţi făcute pe hârtie.

Fiind iubit de către săteni, bătrânii satului lui i-au încredinţat cele mai frumoase şi de taină obiceiuri şi mituri locale, pe care nemaistând la îndoială, le-a transformat în mai multe cărţi, publicate prin efortul financiar propriu.

IMG_3061

Avea musafiri când am ajuns noi în micuţa casă, aşa că nu ne-am putut întinde la poveşti ca altădată, despre vremuri demult apuse.

Totuşi, cu părere de rău, ceva tot am aflat, şi anume că i s-a interzis încă de acum doi ani să-şi mai vândă obiectele artizanale prin târguri, pentru simplul motiv că-i lipseşte atestatul de MEŞTER POPULAR.

I s-a spus că pentru a-l obţine, este necesar să facă un curs de doi ani, trei zile pe saptămână. Mă întreb şi vă întreb, oare cine şi ce l-ar mai putea învăţa pe acest om, aş vrea să ştiu câţi „profesori” ştiu să facă ceea ce face el? Oare nu ar fi mai normală constituirea unei comisii, care, da, să ateste că este producătorul minunăţiilor din sticle? Dar într-o ţară în care în curând vom plăti şi  impozit pe fumărit (nu râdeţi, s-a mai practicat asta, plăteai acest impozit în funcţie de câte coşuri de fum aveai la casă), de ce să nu luăm ultimul bănuţ de la cei ce chiar dacă au fost dăruiţi de Dumnezeu, nu pot face mai nimic cu darul lor? Talanţii nu se înmulţesc nicicum, în unele case…

Ieri am fost la Iulius Mall în Cluj la Târgul de antichităţi şi obiecte populare,  unde am întrebat pe unul şi pe altul, dacă au atestat de meşter popular. Cum nimeni nu avea, am ajuns la concluzia că şi d-l Emil Roşca ar putea veni cu produsele d-lui la acest fel de târg, care nu este unul neapărat al meşterilor populari. Habar nu aveam că este o mafie şi în această branşă.

Am speranţe că în curând sticlele frumos meşterite vor ajunge pe mesele şi în casele noastre, poate că şi această perioadă fastă de aşteptare a Învierii Domnului va fi de ajutor. Cred încă în oameni, cred că aceştia pot fi solidari şi frumoşi la suflet!

Şi-am scris această „carte” eu, Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni