Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.
Duminică a fost probabil ultima zi cu adevărat caldă din această toamnă, așa că ne-am gândit să ieșim un pic, să vedem ce mai e prin împrejurimi. Vorba ceea, am fost destul pe afară, să mai vedem ce este și-n propria ogradă.
N-am mers prea mult, după surpriza pe care ne-au făcut-o mistreții care au scurmat pământul la doi pași de case, nu ne ardea să ne afundăm în pădure. Am găsit un loc cu o perspectivă minunată, era cald, foarte cald, puteai face plajă, ceea ce am și făcut. Mă simțeam cufundată într-o mare de liniște, Masha tot nu-mi dădea pace, dar la un moment dat s-a potolit și ea, fermecată de locul în care ne aflam.
Foșnetul ușor al frunzelor ce încet-încet își iau adio de la copacii pe care i-au slujit o vară, norii ștrengari ce se aleargă pe cerul de un albastru curat, o cioară ce cârâie la câțiva metri, m-au făcut să uit că trăim într-o lume în care oamenii se omoară unii pe alții, că suflete nevinovate sunt smulse din micile trupuri în care nu apucaseră să viețuiască decât o clipă, că marea ar trebui să se înroșească de atâta sânge, iar cerul să fie negru de toate tristețile care se adună în el….și totuși, aici e atâta pace, atâta siguranță, de parcă toate acele lucruri oribile nu s-ar întâmpla.
Este ciudat cum în zilele noastre poți afla despre evenimente ce au loc la mii de kilometri, dar, în același timp, poți avea oaza ta de liniște. Iar celor ce n-o pot avea, fiind în mijlocul războaielor provocate de descreierați fără inimă, aș vrea să le trimit, din căușul palmelor, un strop din liniștea mea.
Dragile mele Eve, povestea voastră m-a uimit, m-a captivat și m-a transformat în fana voastră numărul 1. De la foarte inspirata denumire a echipei voastre ( a cărei ”naștere” poate ar fi trebuit s-o zugrăviți în carte) și până la ultima pagină, mi-a plăcut tot. Nu, nu vă culcați pe lauri, imperfecțiuni bineînțeles că există, dar privind în ansamblu, cartea voastră este una foarte motivantă, plină de energie și de dorința ca și cei care o citesc să vă semene, măcar un pic.
Eu am citit-o oarecum ”din interior”, deoarece am fost de 5 ori pe camino și am participat o dată, prin 2018, la Walking Month, dar fără rezultatele voastre uimitoare.
Mi-a plăcut foarte mult că v-ați scris fiecare partea, așa am putut afla despre trăirile fiecăreia, dar, de asemenea, am umblat pe jos alături de voi prin trei mari orașe ale țării, le-am cunoscut mai bine și am început să le îndrăgesc. V-am cunoscut pe rând și pe voi, cele patru luptătoare pentru o cauză umanitară și am fost încântată să vă descopăr pe fiecare în parte. Dacă despre primele trei: Elisabeta, Veronica și Albinuța știam câte ceva mai mult din scrierile voastre decât din scurtele interacțiuni ”face to face” ( am pus între ghilimele, ca să nu se supere luptătorii împotriva englezismelor, printre care uneori mă număr și eu) Smaranda a fost o surpriză pentru mine, dar una foarte plăcută. Înclinam să cred că este o persoană mai rece, mai profesoară, până am văzut poza cu ea pe ”Champs Elysses” din Galați. Atunci mi-am dat seama că e exact ca voi, dar un pic mai ”umblată”, datorită excursiilor săptămânale care sunt hrană pentru suflet și antrenament pentru picioare. Smaranda, ești o luptătoare, dar și o fină observatoare a celor ce te înconjoară. Cu alte cuvinte, nu treci degeaba prin viață. Cu ajutorul tău, am prins drag de Galați, oraș pe care l-am vizitat doar pe fugă, în urmă cu foarte mulți ani. Mi-ar face plăcere să vin să ne plimbăm împreună pe faleză și să admirăm sculpturile ce o împodobesc.
Elisabeta, tu ești o lideră înnăscută, iar faptul că ți-ai asumat conducerea echipei este o dovadă de curaj, pe care celelalte Eve știu că o apreciază pe deplin. Știu de asemenea ce înseamnă să faci zeci de mii de pași zilnic, iar să-i faci aproximativ prin aceleași locuri și pe asfalt, e și mai greu. Îmi place cum ai istorisit întâmplările tale, pot spune că stilul tău se îmbunătățește cu fiecare carte. Iar a descrie Timișoara, unul dintre cele mai frumoase orașe din România, este până la urmă și un act de patriotism.
Veronica, te-am ”ghicit” și din cărțile tale, ești persoana care face lucruri mari cu modestie, ca pe ceva firesc și de la sine înțeles. Performanțele tale sunt extraordinare, m-ai făcut un pic geloasă, dar în sens pozitiv. Sinceritatea pe care o pui în rândurile scrise se îmbină foarte plăcut cu stilul tău. Iași-ul descris de tine m-a purtat prin locuri cunoscute și mai puțin cunoscute, am fost acolo când, înghețată de frigul lui noiembrie te bucurai de aroma unui pahar de vin fiert sau când treceai pe lângă Podul Roș, loc prin care am trecut și eu și care-mi era familiar.
Iar nu în cele din urmă Albinuța Lore, după mine, cireașa de pe tort. Abia așteptam scrierile tale, fiindcă povestea ta e văzută prin ochi de copil, un copil mare care scrie minunat, pentru copiii de toate vârstele. Ai un talent minunat și ar fi păcat să-l irosești, dacă încă nu te-ai gândit să scrii cărți pentru copii, te implor eu s-o faci. Ești proaspătă ca roua dimineții, ai puterea să duci pe oricine în Țara Basmelor, doar cu câteva fraze. Dacă eu nu sunt la curent și ai început deja să scrii sau chiar ai publicat ceva, te felicit, ai toată admirația mea. Dacă n-ar fi fost partea scrisă de tine, cărții i-ar fi lipsit ceva foarte important și anume sufletul de copil. Le rog pe celelalte Eve să nu se supere, dar pentru mine tu ai fost revelația.
Poate cu asta trebuia să încep, dar e pentru cei care citesc până la sfârșit. ”POVESTEA PAȘILOR” e o carte scrisă de patru femei minunate, din trei orașe ale țării și descrie o lună foarte grea din viața lor, aceea în care, în 2022 au participat la Walking Month, o competiție de mers pe jos, pentru un scop caritabil. Dincolo de milioanele de pași pe care le-a adunat echipa lor, transpare tenacitatea, altruismul și talentul celor patru . Au reușit să țină echipa unită, să aibă rezultate remarcabile și să descrie toate aceste lucruri foarte spontan și cu lux de amănunte. Felicitări, GO, ”EVA S STEPS”!
ELISABETA
VERONICA
ALBINUȚA LORE
SMARANDA
Vă urez să faceți încă mulți pași, împreună sau separat și să scrieți despre ei.
Închei cu o mare îmbrățișare, care pleacă din Cluj (de fapt Lupșa, dar Cluj suna mai bine și mai cunoscut) și ajunge la Timișoara, Iași și Galați.
Azi am fost în excursie la Pozar. Știam doar că e o stațiune cu ape termale și… cam atât. Prima impresie când am ajuns acolo după mai bine de două ore de când plecasem de la Paralia a fost că… mai bine rămâneam la plajă, că ne-am pierdut o zi pentru un fel de Herculane.
Dar apoi am intrat în apa de 37 de grade, în piscina cea mai mare, că românii nu se mulțumesc cu puțin (mai erau două mai mici, dar biletul de 3 euro era valabil doar pentru una dintre ele, la alegere) și am început să ne schimbăm percepția. Apoi, după prima rundă de baie și uscare cât de cât, am plecat să facem o excursie pe munte, ghida noastră ne povestise că putem face o plimbare pe poteca în trepte ce urca până la o peșteră. N-am știut că vom da de o peșteră fiindcă n-am plecat pe poteca ”oficială”, cu indicatoare, ci pe una laterală, care se închidea brusc și abia apoi am revenit la aleea pietruită inscripționată cu anul nașterii sale, adică 1999.
Ei și urcând acea potecă, ne-am schimbat radical părerea despre acest loc, peisaje de poveste ni se înfățișau, iar când am ajuns la peștera care din păcate nu se vizitează ne-a părut rău că poteca s-a sfârșit.
Pozele cu cascada și cu leagănul sunt făcute într-o apă rece, de-ți îngheța și măduva în oase, iar zâmbetele sunt însoțite și de chiuituri, păcat că nu se aud. O apă rece și limpede, care curge alături de ape termale, adevărate minuni ale naturii. Iar ca să faci o plimbare pe munte nici nu trebuie să plătești bilet, e liber. După excursia pe munte și ”baia” în apă rece ne-am întors la piscina cu apă termală, pe care am prețuit-o mult mai mult de astă dată.
Chiar i-am zis lui Ștefan că stațiunea Pozar e ca o femeie nu foarte frumoasă pe care n-o remarci de la început, abia apoi, când îți dai seama că e foarte deșteaptă începi s-o privești cu alți ochi.
Masa pe o terasă și o trecere fugară printr-un târg cu produse autohtone din care n-am cumpărat nimic, fiindcă am ajuns foarte târziu, la ora plecării autocarului.
Miercuri seara am plecat din Cluj spre o destinație de vacanță binecunoscută de români, Grecia, Paralia Katerini. Cred că nu este român care să n știe despre ce vorbesc.
Vremea se anunța bună, starea de spirit era la fel. Atâta doar că ne aștepta o noapte în autocar. Sunt sigură că și această experiență este cunoscută majorității românilor.Cu opriri destul de dese, cu cafele și genuflexiuni în pauze, iată-ne în Grecia. Am ajuns pe nesimțite, fără a sta prin vămi și fără alte peripeții. Ce să vezi, era prea devreme ca să mergem la hotel, fiindcă încă nu se dădeau camerele ( era să zic nu se făcea chek-in, dar n-am vrut să mă folosesc de englezismele atât de urâte de o parte dintre români. Cei drept nici mie nu-mi plac, acolo unde poți folosi un cuvânt neaoș românesc și pui unul ”englezit”, care sună ca nuca în perete).
Pe scurt, am primit doar 40 de minute ca să ne plimbăm pe faleză în Salonic, timp prea scurt pentru a face orice, fiindcă erau multe de văzut. După Turnul Alb, care de-a lungul vremurilor a aparținut mai multor nații și a avut mai multe destinații, de la turn de apărare la închisoare, ne-am îndreptat pașii spre statuia lui Aristotel, al cărui deget mare de la piciorul stâng este îndelung mângâiată de către turiști, în speranța că se vor reîntoarce în aceste locuri. Toată chestia era că autocarul oprise la vreun kilometru de sus-amintitul obiectiv, așa că aproape am luat-o la trap, ca să nu întârziem. Cu toată graba, am întârziat 6 minute, dar perdaful l-au luat alții (altele) după care am mai stat încă vreo 15.
Ei și așa, plini de nervi și obosiți, am ajuns la Paralia, unde într-un final ne-am cazat, după alte dispute, fiindcă unii voiau în hotelul ”celălalt”. Suntem cazați în două hoteluri.
Abia așteptam să vedem marea, plaja, soarele începea deja să se ascundă după hoteluri pe la 5 după masa când am ieșit și noi, așa că ne-am îndreptat spre marginea stațiunii dinspre sud, unde plaja era largă, goală și încă în plin soare. N-am priceput niciodată de ce oamenilor le place să stea înghesuiți în spații strâmte, să-și ”sufle în ciorbă” unii altora.
Gata acum, că plecăm în excursie.
PS Stațiunea e incredibil de plină pentru această perioadă.
Anul trecut la începutul lui septembrie eram în Turcia., într-o excursie cu autocarul. A fost una dintre cele mai faine excursii, cu ”Brian Travel”. Grupul cu care am fost era unul deja închegat, oamenii se cunoșteau de câțiva ani, de când ieșeau la Cojocna sau în excursii prin Europa împreună. Noi eram oarecum intruși, nu cunoșteam pe nimeni, dar grupul era fain și ne-am simțit bine cu ei.
Am fost cazați în mai multe locuri, dar la Kusadasi am stat mai mult, iar de acolo plecam în fiecare zi în excursii. Vreau să vă povestesc despre ziua în care am fost la Pamukkale, ( și care m-a scos din anonimat ) de altfel un loc ce neapărat trebuie vizitat dacă ajungi prin zonă și pe care doream să-l văd de câțiva ani. Pentru poze cu Pamukkale vă recomand internetul, fiindcă pozele mele din Turcia au dispărut fără urmă. Dacă totuși dau de ele, o să le pun pe blog.
Ei și cum mergeam noi voioși spre sus-amintita destinație, dimineața pe la 10 probabil că era, numai ce văd pe stânga șoselei un târg de ceramică, vase mari și mici, de toate dimensiunile, majoritatea pentru flori dar și unele pentru gătit. Spre bucuria mea, cam după un kilometru s-a făcut o oprire într-o benzinărie și am primit o jumătate de oră pauză. Mi-am făcut rapid un calcul, aveam timp să merg înapoi până la ”oale” și să mă și întorc. Din mersul autocarului parcă zărisem niște ghivece mari, ca niște amfore, o altă dorință ce voiam să mi-o îndeplinesc de ceva timp. Zis și făcut, îl las pe Ștefan gaj, ca să mă aștepte autocarul în caz că întârzii și o iau la picior. Într-adevăr, cele mai mari ghivece erau… foarte mari, eu nici n-aș fi putut să le ridic singură și erau exact două, câte mă gândisem eu că mi-ar trebui. Mai rămânea să negociez prețul, am reușit să obțin doar 10 euro reducere, așa că am stabilit că mi le dă pe cele două cele mai mari cu 110 euro. Nu e scump, în România am găsit într-un loc, dar era unul singur la acest preț. Acum, mai rămânea să negociez cu ghidul nostru care era și patronul firmei de turism, ca să oprim și să le luăm la întoarcere.
Am ajuns în benzinărie înainte de a se striga adunarea, apoi am început să mă frământ cum să fac. În cele din urmă, după ce am vizitat Pamukkale și am luat masa , mi-am luat inima în dinți și am întrebat dacă am putea să oprim pentru două … oale. Răspunsul a fost afirmativ, acum mai trebuia să vadă și ce oale mi-am luat. Oricum, când am ajuns la locul cu pricina, ghidul a anunțat că doamna Băcăoanu vrea să-și cumpere oale de sarmale și…așa a rămas. Când erau printre celelalte nu păreau atât de mari, dar când au ajuns în burta autocarului… Abia doi bărbați le-au putut duce. Nu spun cum am tremurat până am ajuns la hotel, m-am gândit că nefiind bagaje, oalele mele vor juca prin portbagaj și se vor sparge. Doar când am văzut că nici nu se clintiseră mi-a mai venit inima la loc.
Cum de atunci m-am mai întâlnit de câteva ori cu persoane care au fost în acea excursie și m-au întrebat ce-am făcut cu ”oalele”, iar acum s-ar putea să-i întâlnesc din nou fiindcă plecăm în Grecia, m-am gândit să pun poze cu ele, pentru ca oamenii să fie liniștiți, au ajuns cu bine la destinație și au deja un an vechime. Sunt într-o companie selectă, păcat că vine frigul și strică toată atmosfera asta tihnită.
Și da, înflorește magnolia, cred că a cincea oară anul acesta. E o magnolie foarte harnică.
Am bagaje de făcut, așa că vă las să faceți ce aveți chef în această molcomă seară de început de toamnă.
Unii zic că azi, 14 septembrie, este ziua inginerului. Alții spun că e ziua îmbrățișării câinelui. Eu zic că dacă n-ai un câine, îmbrățișează un inginer, că oricum bancul zice că amândoi au privirea inteligentă. Îmi permit să spun asta deoarece și eu sunt inginer. Dacă n-ai nici câine nici inginer, atunci imbrățișează un copac. Face bine la sănătate. Să aveți o seară plină de îmbrățișări! Manuela Sanda Bacaoanu
Oare unde rămăsesem? A, da, acolo unde ne-am întors de la Cabo de Faro împreună cu El Bățo, fiindcă n-am avut inimă să-l las acolo. Ce-i drept, îmi trecea prin minte că aș putea să-l iau cu mine acasă, că doar aveam bagaj de cală. După ce am povestit acea întâmplare ( Ultimul drum) aveam chiar impresia că unii vor crede că am dezvoltat un fel de obsesie pentru bietul băț, care m-a însoțit sute de kilometri și mi-a fost confident, sprijin la greu și armă în lupta cu eventualii câini ce mi-ar fi dat târcoale. Vorbind cu o prietenă care se întorsese exact de pe Camino Primitivo cu doar câteva zile înainte ca eu să plec, ea mi-a spus că mă înțelege perfect, nu s-a putut despărți nici ea de bățul ei, așa că l-a dus până la A Coruna, unde l-a lăsat în camera de hotel.
Am stat 5 zile la Finisterre, de-ajuns ca din pelerini să redevenim turiști, să ne odihnim și să ne bucurăm din plini de minunate momente de relaxare. Am pus mai sus niște poze, nu știu dacă sunt în ordine cronologică, pentru cei care n-au răbdare sau timp ca să citească și se rezumă la a privi diverse imagini. Eu sunt genul care citește, chiar dacă nu se uită la poze. Am avut vreme de toate felurile, de la pelerină la costum de baie, am trecut prin toate soiurile de îmbrăcăminte.
Mai aveam o zi până să plecăm, iar eu încă nu știam în ce loc în care să fie fericit să-l las pe El Bățo. Îi mulțumeam lui Ștefan în gând că nu mă întreabă, când, în sfârșit, am avut revelația: trebuie să-l las pe El Bățo într-un loc în care să nu fie singur, să nu bată la ochi și să se simtă bine. Enumerând aceste cerințe în minte, m-am luminat dintr-o dată. La vreo 100 de metri de pensiunea unde locuiam, era un mic părculeț cu flori și tufișuri, numai bun să-l ascund pe vajnicul Domn El Bățo. Dau o raită pe acolo, așa, de control, găsesc tufișul cel mai stufos, apoi mă liniștesc instantaneu, gata, El Bățo are casă de-acum.
În ultima zi, când trebuia să luăm autobuzul până la Santiago de Compostela, iar de acolo trenul la Madrid, după ce am luat ultimul mic dejun la un bistro, Ștefan a plecat să mai cumpere câte ceva de drum, iar eu m-am dus să-l ”plantez” pe El Bățo în tufiș. După o scurtă plimbare de rămas bun prin micul orășel, cu soarele zâmbind cu gura până la urechi, i-am mai făcut o vizită, așa, de rămas bun, apoi am plecat cu sufletul împăcat în lungul drum care ne-a adus acasă.
Așa-i că nu se vede?
Va sta acolo, ascultând țipetele pescărușilor și gândindu-se la mine. Și eu mă gândesc la el. Dacă voi mai trece prin Finisterre, cu siguranță-l caut.
În 9 și 10 septembrie am participat la unul dintre cele mai interesante, antrenante și de folos cursuri din viața mea, un curs de Bowen pentru bebeluși.
Sunt plină de încântare fiindcă am învățat o mulțime de lucruri noi, am recapitulat unele informații aflate de-a lungul anilor dar care cumva se estompaseră și nu în ultimul rând am petrecut două zile alături de oameni faini, cu sufletul deschis, dornici de a-i ajuta pe cei care au nevoie. De fapt, am fost numai femei, pentru prima dată în viață când am participat la un curs exclusiv feminin.
Atmosfera a fost foarte deschisă și relaxată, iar asta i se datorează în primul rând Marcelei Câmpian, cea care a fost lectorul (am zis la masculin, că la feminin sună ciudat) acestui curs. Orele au trecut în zbor alături de ea, ne-a învățat multe lucruri practice, a răspuns la întrebări și, cu modestie și umor ne-a ajutat pe fiecare să ne ”împrietenim” cu ”bebelușii” pe care-i adusesem de acasă.
Sunt foarte mulțumită că am prins și eu un loc, m-am înscris cam târziu, am văzut emailul când eram în Spania, pe Camino Primitivo, iar la început am fost pe o listă de așteptare. Norocul meu că cineva s-a retras și am ajuns și eu ”deasupra liniei”. Știți că acela e cel mai fericit student.
Îi mulțumesc persoanei care s-a retras, dar o sfătuiesc să participe la acest curs când va mai avea loc, fiindcă e mult mai complex decât spune titlul: se ocupă de infertilitate, gravide, naștere, bebeluși și copii, trecând prin toată gama de informații necesare pentru a-i ajuta pe cei aflați într-una din aceste categorii.
Cu riscul de a mă repeta, mă felicit că am participat la acest curs, dar în primul rând o felicit pe Marcela Câmpian pentru modul magnific în care l-a prezentat. (Iar eu nu folosesc cuvinte mari de dragul de a le auzi cum sună).
În concluzie, viitoare mame, mămici, bebeluși și copii, păzea! Suntem doldora de carte și vrem musai să vă ajutăm! Dacă apelați la serviciile noastre, bineînțeles.
După trei săptămâni în Spania, timp în care nu m-au prea interesat veștile din România, am venit acasă, iar bombardamentul cu știri proaste, incredibile, îngrozitoare, parcă nu se mai oprește. Un tânăr drogat omoară cu mașina oameni aflați pe marginea drumului. Toată țara sare în sus, pune emoticoane triste și furioase, de zici că e un adevărat război al emoticoanelor. Ce păcat că n-au nicio putere. O femeie e lăsată să moară la Botoșani, în timpul travaliului, de către cadre medicale care nu se pot numi oameni. Alta, naște nu știu unde, pe trotuar.
Băi, oare asta-i chiar țara capetelor țuguiate? Asemenea știri și atât de multe în doar câteva zile nu cred că mai apar într-o altă parte a lumii, nici măcar în cele mai înapoiate civilizații. Mă doare inima și sufletul că n-am puterea să repar aceste fapte îngrozitoare sau măcar să fac ceva care să le împiedice să se mai repete. Mă doare capul să mai aud că părinții drogatului sunt de vină. Da, clar, sunt de vină, dar deocamdată nu există o lege care sa-i poată acuza că sunt autori morali ai faptelor fiului lor iubit. Eu cred că nici nu-l iubesc, se folosesc doar de el ca de o unealtă, pentru a-i umili pe cei mai puțin ”norocoși”.
Toată lumea a dezbătut acest subiect de o mie de ori, dar ce am aflat azi, le întrece pe toate. O femeie merge la medic că are o hernie, o hernie ce i se mișca în burtă și creștea non-stop de 9 luni, fără ca ea să aibă habar. S-ar părea că medicina din România o ia la vale rău de tot, dacă nici medicii nu și-au dat seama că femeia e gravidă și au vrut s-o opereze de hernie.
Mă rog, bine că au adus în cele din urmă pe lume o fetiță, care, după spusele soțului doamnei cu pricina, nu este copilul ei. Că nu e al lui aș mai înțelege, dar că nu e al ei?
A, da, ăștia cu cipurile i-au ”implementat” fetița în uter și ce să vezi, în loc de ditamai hernia, se făcură cei doi cu un copil. Haha, acum sunt curioasă dacă-i vor face test ADN, să se convingă că e al lor… sau măcar al ei.
Atâta prostie este în țara asta, încât dacă cineva ar găsi o cale de a o transforma în energie, ar bubui până-n America și le-am da noi lor curent, nu ei nouă cum a vrut Tesla, dar a fost oprit la timp.
Ce să mai spun, eu m-am săturat să tot plâng de mila proștilor, așa că acum râd! Doamne ferește să avem nevoie de vreun doctor din ăla care nu știe care-i diferența între o hernie și o sarcină la 9 luni.
Știți cum i se spune celui care și-a luat diploma de medic cu ultima medie? DOMNU DOCTOR!
Pa și să auzim de bine! Să auzim și să vedem, Doamne ferește să ajungem la spital!
Mi-ar plăcea să fiu eu prima care spune acest lucru, dar bineînțeles că au făcut-o alții, cu mult înaintea mea. Eu doresc doar să mulțumesc civilizației și mijloacelor de transport rapide care te fac să nici nu-ți dai seama cum ajungi ”peste mări și țări” aproape într-o clipătă
Mi-ar plăcea să fiu eu prima care spune acest lucru, dar bineînțeles că au făcut-o alții, cu mult înaintea mea. Eu doresc doar să mulțumesc civilizației și mijloacelor de transport rapide care te fac să nici nu-ți dai seama cum ajungi ”peste mări și țări” aproape într-o clipită.
Mă rog, o clipită ceva mai lungă, asta însemnând să mergi cu autobuzul de la Finisterre la Santiago (vreo trei ore, că era ruta turistică, lungă și nemaipomenit de frumoasă, n-am regretat nicio secundă că nu am luat autobuzul direct). Apoi să dormi într-un albergue din Santiago, pe care ai avut grijă să-l rezervi din timp. Ce zic dormit, mai mult stat întins pe un pat ce-i drept foarte confortabil. La Santiago fiind final de camino pentru unii, iar acesta fiind un albergue particular, se putea intra toată noaptea, pe bază de cod. Și uite așa, pelerinii au tot intrat până pe la ora unu din noapte, iar pe la trei au început să se trezească, avea fiecare un interes: avion, tren sau mai știu eu ce alt mijloc de locomoție. Noi aveam tren la 5,38, așa că pe la 4 am făcut ca toată lumea, am început să ne împachetăm pentru ultima dată în acest pelerinaj. Avem experiență multă la activ, noi nu facem gălăgie, ne luăm calabalâcul în brațe și aranjăm rucsacul pe hol.
Ca să nu vă plictisesc prea mult, ajungem la gară în vreo 40 de minute, că tot era ultima zi de pelerinaj, iar la controlul bagajelor (care în Spania se face la fel ca la avion și la tren), ”scăpăm” de briceagul ce ne slujise cu folos, fiindcă Ștefan nu-l închisese și arăta ca ditamai iataganul pe .camera de supraveghere. Voiam eu să par deșteaptă și să le zic vreo două, cum ar fi că ” nosotros somos peregrinos, no asasinos!”, dar m-am gândit că ar fi bine să nu întind coarda mai mult decât e necesar, cu spaniola mea învățată două săptămâni înainte de a pleca de acasă, s-ar putea să iasă altceva și n-aș vrea, Doamne ferește, ca Spania să strice legăturile de prietenie cu țara noastră. Și așa, fără alte amănunte picante,(că nu vi le mai spun) am ajuns la Madrid în 3 (trei) ore, străbătând 600 de kilometri. Păi, da! De era un TGV până-n România, ajungeam înainte de plecarea avionului, care era seara, la 21,15. Mă rog, cu statul de rigoare pe pistă încă aproape o oră, am reușit să aterizăm la ora 2 din noapte pe dragul nostru aeroport din și mai draga noastră urbe, Cluj Napoca.
După un somn ca la noi acasă am plecat la Lupșa, unde, de trei săptămâni, Masha se tot întreba dacă nu cumva am părăsit-o de tot, lăsând-o pe mâna vecinilor, cărora le mulțumesc din suflet că au reușit să-mi mențină vii atât plantele cât și animalul. După cum ziceam, de la Țărmul Atlanticului la Lupșa e doar un pas, unul mai larg și mai greu de făcut din multe motive, unele obiective, iar altele foarte subiective, dar fiecare le știe pe ale lui. Ce pot să spun este că atunci când ieși din zona de confort și faci alte lucruri decât cele cu care erai obișnuit în fiecare zi, îți îmbogățești sufletul și mintea cu priveliști și sentimente noi, îți încarci bateriile și revii acasă un pic alt om. Mă bucuram că voi putea scrie pe laptop, dar nu știu ce bai are, că scrie atât de încet, că-mi și pierd ideea până buchisește el. probabil internetul nu-i place, sau nu-mi dau seama care-i cauza. Zici că-i o babă de 102 ani care învață limbi străine.Vă voi mai povesti întâmplări de pe camino, de acolo n-am mai scris fiindcă pe telefon te grăbești să redai cât mai multe idei în cât mai puține cuvinte, încât totul devine un referat, nu o poveste cu și pentru oameni.
După cum vedeți, toate sunt în bună regulă. Roșiilor nu le-am mai făcut poze, că plouă. Iar ceapa e absolut incredibilă. Două la un kilogram. Vă arăt mâine. Cum să nu vii acasă, când magnolia înflorește pentru a cincea oară? Seară de vis să aveți!
Manuela Sanda Băcăoanu
PS Aseară vorbeam cu fiică-mea la telefon și-mi zicea că probabil Masha s-a bucurat cel mai mult de venirea mea, la care eu i-am răspuns că într-adevăr, roșiile s-au bucurat mai puțin.
manuelasandablog 