Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.
Cam așa va arăta cartea mea tradusă în limba spaniolă, traducere pentru care-i mulțumesc din suflet d-nei Elena-Lită Paraschiv, care s-a dovedit a fi o adevărată prietenă, cu toate că încă nu ne-am văzut altfel decât într-o poză de F.B.
De asemenea, vreau să-i mulțumesc unui alt prieten de nădejde, Antonio Aladren din Spania, care se străduiește să rezolve distribuirea cărții în librăriile din Zaragoza, ba mi-a aranjat chiar o lansare de carte pentru 26 iulie, dată la care voi ajunge acolo, pentru a pleca pe Camino Primitivo.
A durat destul de mult, parcă nici nu mai speram să se întâmple, când, pur și simplu m-am simțit cumva ”mânată din spate” de entuziasmul acestor oameni minunați. Și atunci mi-am zis: De ce nu? Dacă am intrat în horă, trebuie să joc!
Nu vreau s-o uit pe d-na Simona Poclid, secretar de redacție la redacția Eikon, care văzând că timpul este scurt, a urgentat apariția cărții mele.
Ce să spun, viața este minunată, atunci când prieteni buni îți stau alături.
Tot ce pot să-mi doresc, este ca cititorilor spanioli să le placă stilul meu și să nu se plictisească citind ENTRE LA TIERRA Y EL CIELO, EN EL CAMINO DE SANTIAGO.
Sper c-am scris corect, spaniola mea este cam ”de baltă”, dar promit s-o îmbunătățesc cât de curând.
În curând cartea mea va pleca spre cititorii spanioli…
TRADUCCIÓN: Elena Lita Paraschiv
Traductor e intérprete rumano-español
EL DÍA 1 – 23.07.2012
SAINT JEAN PIED DE PORT – ESPINAL : 33.5 km.
He puesto el teléfono para que suene a las 6, pero no hace falta que suene el timbre, llevo horas despierta, no paro de mirar el reloj a las 2, a las 3, a las 5 para ver si no es mi hora de levantarme. Ángelo duerme como un ángel, no hace ningún gesto cuando me dirijo con precaución hacia el baño del pasillo, para no molestar a otros peregrinos que puedan estar alojados en otras habitaciones.
Cuando vuelvo, me encuentro con un Angelo algo adormilado pero bien dispuesto, que ha descansado durante la noche, listo para la gran aventura que nos espera a la vuelta de la esquina.
Abro la ventanilla y lo que veo es un pintoresco pueblecito de montaña, con calles estrechas, casas de arquitectura peculiar, ventanas y balcones llenos de flores, como si estuviéramos en un cuento de hadas. No hay rastro de la pequeña ciudad la que imaginaba, pero tengo que admitir que la realidad venció a la imaginación en este caso.
Todavía no ha salido el sol, es ese momento del día, en el que todo es alegría, promesa y esperanza. No hace ni frío ni calor, y por encima de la niebla que envuelve las montañas, el cielo es ciertamente claro y sonriente.
Anoche no vimos mucho, y ahora tenemos prisa por subir a los Pirineos, así que no podré visitar con tranquilidad el pequeño pueblo, que ha acogido a cientos de miles de peregrinos a lo largo de los años, cada uno con sus propias expectativas y esperanzas, cada uno con sus propias razones que le llevaron a este camino de conocimiento de sí mismo y de Dios.
Nos apresuramos a meter en las mochilas nuestros artículos de aseo personal y otras cosas que sacamos la noche anterior, y salimos de la casa que nos acogió durante la noche sin mirar atrás, con la sensación de que lo mejor acaba de empezar. Yo todavía tengo algo de comida de la que puse en mi casa, pero Angelo no tiene nada, así que tenemos que esperar a que abran las tiendas para poder comprar.
Ya está abierta una tienda de recuerdos y artículos necesarios para los peregrinos, y admiro unos bastones de madera, muy rústicos, no pregunto cuánto cuestan, paso a otras estanterías, pero pienso que pueden ser útiles en el camino, según me han contado otros peregrinos.
Hay un banco delante donde me siento a esperar a Ángelo, que, para mi sorpresa, viene con un bastón que me regala. Estoy muy contenta, mientras pienso que aquí, en el Camino, sólo tienes que querer algo, y si ese algo te es útil, seguro que lo recibirás En ningún otro lugar el camino del pensamiento a la materialización es más corto que aquí… eso dicen. Mi bastón tiene una cabeza de carnero incrustada, así no lo confundiré con otros en el Camino.
Aparece en nuestro camino una iglesia que está abierta, aunque sea muy temprano. Nos detenemos para tomar un descanso y encender una vela. Nadie vende las velas, el dinero se pone en una especie de urna. No creo que nadie se atreva a engañar en la Casa de Dios.
Pongo toda mi esperanza en la ayuda del Señor y de Santiago y me voy con el corazón ligero y mi pesada mochila colgando de la espalda. El bastón recibido de Ángelo demuestra su utilidad desde los primeros pasos, el sol ya está alto en el cielo y nos acercamos rápidamente a la salida de Saint Jean Pied de Port, que ya es bastante empinada, hemos comenzado el ascenso de los Pirineos…
Delante de nosotros, un grupo muy alegre de unos cuantos adultos y varios niños suben alegremente la pendiente, y a la luz de la mañana, sus voces cristalinas suenan como unos tintineos de cascabeles. También hay niños bastante pequeños, menores de 10 años, tengo curiosidad por saber si van en peregrinación o si es sólo una excursión de un día, tras la cual vuelven a sus despreocupadas vacaciones. Alguien pone el tono, y los niños empiezan a cantar a pleno pulmón, sin sentir el peso de la subida. Es como si fuera más fácil para mí, también, cuando estoy cerca de ellos.
En algún momento, reducen la velocidad y tenemos que adelantarlos. Ángelo parece un poco cansado, yo tampoco diría que estoy muy descansada, pero al menos durmió a pierna suelta anoche, no como yo, que voy por mi tercera noche sin dormir.
En teoría, debería estar más cansada, pero esta hermosa mañana, con el sol sonriéndonos y abrazándonos con sus cálidos rayos, parece darme un empujón, y mi cansancio se desvanece, al igual que la niebla hace un rato, dejándonos admirar los Pirineos en todo su esplendor. Subimos por una senda y luego sólo aparece un caminito que serpentea hasta la cima.
Tenemos que parar de vez en cuando para beber agua y picar algo. La comida que me queda de casa la comparto con Ángelo. Tengo la impresión de que pensó que se encontraría algo para comer en todas partes, y por eso no llevó suficientes provisiones. Al menos por hoy estoy asegurada, así que no hay por qué preocuparme.
Nos cruzamos con una carretera, donde hay un manantial, junto al cual se detienen varios coches para coger agua y admirar la vista. Una abeja que también se ha acercado al agua me da escalofríos, pero se aleja sin causarme ninguna molestia.
En efecto, hay mucho que admirar. Las montañas se extienden por kilómetros en todas las direcciones, cubiertas en su mayoría de vegetación enana. Hay muchos pastos y rebaños de ovejas muy pintorescos, como en el fotógrafo. Aquí también hay una parada de descanso, la primera que aparece en la guía que me prestó Edita pocos días antes de partir y que apenas consulté. Me parece mucho más emocionante no hacer planes, dejarme llevar por el Camino y por Dios, que sabe lo que es mejor para mí.
Nos detenemos en un área de descanso, Ángelo compra un gran bocadillo, yo solo le pido a la camarera que me ponga el sello de la credencial (el pasaporte del peregrino que me da derecho a alojarme en el albergue municipal, más barato que en los privados), el segundo sello que adorna mi certificado de peregrino, el primero es el de Saint Jean. Descansamos en la terraza que deja ver todo el entorno, luego nos ponemos de nuevo en marcha, nos queda un largo camino hasta Roncesvalles, al otro lado de la ladera.
Ahora subimos por un camino sinuoso, y después de una curva, ¡sorpresa!: un pequeño punto de venta de zumos, chocolate y otras golosinas que cualquier peregrino principiante puede querer…
El vendedor también hace una estadística, pregunta a todos los peregrinos de qué país son, y luego dibuja una raya al lado del país. Todos los países se escriben en vertical y los guiones en horizontal. No sé si el recuento es diario o semanal, porque hay muchos guiones, no creo que hoy hayan pasado ya tantos peregrinos, además salimos bastante temprano.
Estoy orgullosa de decir que soy de Rumanía, pero me parece que soy el único guión añadido a la derecha de mi país. Le pregunto al vendedor que hace las estadísticas, cuántos rumanos pasan por aquí, y me dice que no más de uno a la semana.
Con la esperanza de encontrarme con un rumano en el Camino (aunque estadísticamente no es posible, según él vendedor), sigo adelante, ahora se ve la cima de la montaña, en un rato estaremos en España…
Aquí estamos, justo en la cima, un viento no muy amigable refresca nuestras camisetas sudadas, mientras pasamos por una especie de puerta de piedra natural. Lo que veo al otro lado de la ladera, me asombra y deleita. Es como si no fuera la misma montaña. En el lado francés la vegetación era más bien escasa, sólo rocas y ovejas poblaban la montaña más arriba, y aquí, en España, los bosques se extienden hasta donde alcanza la vista, hasta al horizonte un verde de varias tonalidades agrada a la vista.
Unas pocas nubes surcan el cielo, todo es majestuoso e imperturbable. Varios peregrinos se han detenido ante una pequeña estatua de la Virgen María que, estamos seguros, vela por nosotros.
Tenemos una reunión (Ángelo y yo), donde debatimos cuál sería el mejor camino de bajada, ya que tenemos dos opciones: una más empinada y otra de unos 2-3 kilómetros más larga.
Yo optaría por la opción más fácil y larga, ya que mis rodillas están bastante descontentas, a pesar de que esta mañana me puse tobilleras y rodilleras por pura precaución, pero Ángelo tiene prisa por llegar a Roncesvalles, dice que está cansado y hambriento.
¿Ha estado comiendo todo el día y tiene hambre? No es de extrañar que sea bastante rotundo. Su Camino sólo llegará hasta León (300 km antes de Santiago de Compostela), eso es todo lo que le permiten sus vacaciones. Quizás lo vuelva a hacer el año que viene…
Normalmente en una discusión me gusta tener la última palabra, pero me doy cuenta de que eso no es lo más importante del mundo, de hecho es más importante que los que te rodean sean felices, así que elegimos la opción más dura.
Después de pasar por la Fuente de Roldán, muy famosa en el Camino, donde nos descalzamos y refrescamos nuestros pies cansados, un gesto que miles de otros peregrinos han hecho antes que nosotros, sigue un tramo de carretera que parece un parque. A ambos lados hay árboles centenarios, y en los bordes de la carretera, hermosas flores de montaña, de color púrpura y rojo, como nunca había visto en Rumanía.
Fascinada por el paisaje, me felicito por haber elegido esta ruta, que ni siquiera parece tan difícil. Pero… se acabó el parque y la diversión, nuestro camino se convierte en senda, y el sendero comienza a descender de forma pronunciada por el bosque, sin piedad para mis rodillas y tobillos, que piden ayuda a gritos. Caminamos así durante al menos dos horas, pero no hay señales de que nos acerquemos a ningún asentamiento humano, hacemos una pausa para recuperarnos, todo se vuelve más y más duro. Ángelo empieza a refunfuñar que ya no tiene 20 años, que la vida a los 40 es mucho más dura. Me hace gracia oírlo decir, ojalá tuviera todavía 40 años, pero hace tiempo que he superado ese umbral…
Vagamos por el bosque, no hay muchos otros peregrinos alrededor, suerte de las flechas amarillas que marcan el Camino, si no pensaríamos que estamos perdidos. Miro el reloj de mi teléfono, me doy cuenta de que son las seis de la tarde, llevamos unas diez horas de camino y no hemos llegado.
En una parte menos empinada del camino, algo muy interesante, el Camino pasa entre árboles gemelos, hay que tener cuidado y levantar los pies para no tropezar. Ángelo está detrás de mí y justo camina entre los dos árboles sin prestarles atención, está demasiado alterado y cansado. Le digo que se detenga, le hago una foto con su cámara, será un bonito recuerdo.
– Sabes, Angelo, ¡un millón de peregrinos pueden haber pasado entre esos dos árboles!
– ¿Qué? De ninguna manera. No ha habido tantos peregrinos en el Camino. Tengo que demostrarle matemáticamente que es muy posible, y su frente parece haberse iluminado. ¡Vaya! Pasar por un lugar donde han pasado un millón de almas, cada una con su sueño y su esperanza…
Ayer y esta mañana hablamos en francés, o él en italiano y yo le respondo en francés, ahora hablo en inglés y él me responde en italiano. Nos llevamos muy bien, como si lleváramos mucho tiempo viajando juntos y, si lo piensas, no han pasado ni 24 horas desde que intercambiamos las primeras palabras.
Creo que aquí, en el Camino, todo es más fácil, las diferencias entre las personas desaparecen, y se dan cuenta más fácilmente de que todos formamos parte del alma universal de la humanidad, que „Todos somos Uno”, como dice Donald Walsh (autor de „Conversaciones con Dios”).
Justo cuando la esperanza de estar alguna vez entre los humanos empieza a abandonarnos, de la nada aparece un edificio que me da escalofríos, una especie de prisión enorme con ventanas pequeñas y pintada de blanco.
No sé por qué tenía esta impresión, pero era muy fuerte y no podía cambiarla. !!!Así que esto es Roncesvalles!!! Esperaba un pueblo con gente, casas y todo eso, pero aqúi hay un albergue de miedo, y cerca un bar donde solo se sirve el menú del peregrino, por lo que he oído, siempre con carne, y la comida en su mayoría recalentada.
¡Ah! Qué voy a hacer, he compartido mi comida con Ángelo, sólo me quedan unas cuantas nueces y miel de mi tierra… Hm… Ángelo se derrumba literalmente en el banco de enfrente del restaurante, y yo doy unos pasos más, esperando que aún quede algo en el famoso Roncesvalles. ¿Por qué nadie me dijo que aquí „el nada” está en su casa?
Todos los peregrinos con los que he hablado hasta ahora han salido de Pamplona o de León, nadie que conozca ha pasado por Roncesvalles. Lo que leí en el libro de Ramona Venturini no debe haber quedado lo suficientemente bien en mi memoria, así que ahora hay que soportar las consecuencias de todo esto.
Cuando estaba haciendo estos cálculos, dos jóvenes, un chico y una chica, salieron del bosque. Parecen bastantes exhaustos también, aunque no tienen más de veinte años, me saludan y me dicen que me han visto en la montaña. Así que ya eran „viejos conocidos” desde ahora, me dicen que son de Bulgaria y que se llaman Gala y Dobri.
No se quedan en Roncesvalles, porque el alojamiento aquí cuesta 10 euros y Gala tiene un presupuesto limitado. Van a la siguiente ciudad, donde hay un supermercado, para poder comprar comida… Fue como conocer a unos parientes cercanos, me alegré mucho de que vinieran. Tampoco comen carne en absoluto, me alegro de haber conocido a gente que se parece a mí.
Les dije que quería ir con ellos, pero ahí está Ángelo, mi compañero de viaje desde el primer día. No podía abandonarlo, así que voy a preguntarle si viene con nosotros. Está demasiado destrozado para dar un paso más, nos separamos con la idea de que nos veremos mañana, así que me alejo enérgicamente con los dos búlgaros. El Camino es ahora un callejón al lado de la carretera, bordeado de árboles jóvenes.
El camino se hace más recto y, para mi sorpresa, como si no hubiera hecho ya casi 30 kilómetros, mis piernas me escuchan como si estuvieran muy descansadas, casi como ahora empiezan el camino. Son 4 kilómetros hasta el siguiente pueblo, que recorremos contándonos de todo. Les pregunto cómo llegaron al Camino, y me dicen que hicieron autoestop desde Bulgaria, durmiendo en el campo dos veces.
Ahora mi viaje de 6 trenes parece un juego de niños, así que sólo menciono mi viaje de pasada.
Pero estoy haciendo una nota mental
La lección del día: No presumas de tus propias aventuras, siempre habrá alguien que haya vivido cosas más extraordinarias que tú, pero que no presuma de ellas. Actúa con naturalidad, tu vida nunca será una copia de otra vida, por mucho que lo desees.
Gala y Dobri son dos jóvenes excelentes. Vinieron al Camino para cumplir el sueño de Gala, Dobri sólo se había enterado en la primavera, pero estaba listo para ir. Creo que la chica es unos años mayor, pero ambos son encantadores.
Por fin llegamos a Burguete, y después de demostrar mis conocimientos de español en el supermercado, en el sentido de que sé pedir aceite de oliva, pepinos, tomates y otras verduras en español, nos sentamos en una mesa de piedra cercana para festejar y hacer planes. Son más de las 8, el sol se acerca a la puesta y aún no sabemos dónde pasaremos la noche.
Después de llenar nuestras barrigas de golosinas, los dos deciden acompañarme durante otros 4 kilómetros, porque aquí no hay ningún lugar donde se pueda dormir. Dicen que sólo vienen a acompañarme, porque están preparados para el frío, tienen ropa gruesa, isopreno y sacos de dormir gruesos, no como el mío, que elegí que fuera muy fino para que no fuera difícil de llevar, y ahora sólo puedo usarlo por encima de los 10 grados.
Nos pusimos en marcha con mucho ánimo, charlando sobre todo, sobre nuestros países, sintiéndonos muy unidos, nosotros los del antiguo campo comunista. Los dos jóvenes eran probablemente muy jóvenes en 1989, pero habían escuchado historias de sus padres.
En algún momento, como tenía que explicar algo, me dejé llevar y empecé a hablar en rumano. Sólo cuando Dobri me mira sorprendido me doy cuenta de que no ha entendido nada, así que se lo repito en inglés. Todavía no me he acostumbrado a hablar en un idioma que no sea mi lengua materna, pero estoy segura de que en los próximos días conseguiré solucionar esta carencia.
Una mujer española nos da información sobre cómo volver al Camino, en el sentido de que „camina hasta el coche rojo y desde allí gira a la derecha”, pero todo esto dicho con muchas más palabras que Dobri incluso me preguntó:
– ¿Entendiste todo lo que dijo?
– Por supuesto que no, sólo lo que era importante.
El desnivel desciende casi bruscamente después de atravesar un bosque y llegar a una carretera asfaltada. Es como si nuestras piernas volvieran a pesar, exigiendo su merecido descanso, después de habernos pasado de un país a otro y de haber estado tan agotadas todo el día. Por fin llegamos al asentamiento que buscábamos, Espinal de nombre, que la guía recoge como albergue. Albergue no es, sólo este albergue, que cuesta 11 euros por noche, sin desayuno.
Me despido de Gala y Dobri, se quedan a dormir cerca de la iglesia, donde les guió la persona del albergue.
Ya es de noche, una noche bastante fría teniendo en cuenta que las montañas están cerca. Pienso con el corazón encogido en los dos jóvenes que pasarán la noche bajo las estrellas, con una temperatura no muy agradable. Pero esa es su elección, están preparados física y mentalmente para estas pruebas.
El agua caliente de la ducha borra mis oscuros pensamientos, y tras lavar mi ropa también en la ducha, porque en el lavabo sólo corre agua fría, me dirijo a la cama que me espera. Es una habitación grande, sólo hay 12 camas, 6 en un lado y 6 en el otro. En el lado izquierdo hay 3 hombres, probablemente ciclistas, que ya están dormidos, así que me dirijo al grupo de camas de la derecha. Cuando me duermo, aparece otra persona, una mujer asiática rellenita que también viaja sola. Nos saludamos, luego me doy la vuelta por el otro lado, ya son las 11 de la noche, muy tarde para un devoto peregrino que se levanta antes del amanecer… ¡Buenas noches!
Nu știu de ce, oamenii spun adesea despre cineva pe care-l consideră rău: ”este câinos, are inimă de câine” sau altele asemenea. Nu cred însă că un câine l-ar părăsi pe stăpânul lui doar fiindcă este bătrân și bolnav (stăpânul) sau nu mai poate alerga la fel cum o făcea în tinerețe.
De obicei, ne luăm un puiuț de cățel de care la început suntem îndrăgostiți, îl mângâiem, îl hrănim și-i facem baie. Apoi, anii trec, dacă ne privim în oglindă nici noi nu mai arătăm la fel ca acum 10-15 ani, dar câinele a îmbătrânit, din păcate, viața lui e mult mai scurtă decât a noastră. Parcă începe să ne încurce, nu mai poate alerga, apoi, dintr-o dată stă doar și lenevește toată ziua lângă gard, de multe ori nu mai intră nici în căsuța ce cu drag i-o făcusem pe vremea când era pui. Priveliștea asta ne dă gata, nu vrem să-i mai vedem tristețea din ochi, așa că, într-o seară, îl încărcăm cu greu în mașină și-l părăsim undeva pe o margine de drum, de preferință lângă un izvor, măcar să nu moară de sete. Apoi ne întoarcem acasă, mustrările de conștiință vin și ele o dată cu noi, dar ne consolăm cu gândul că ”era bătrân, ce să mai investesc în medicamente și vitamine, lasă că poate-l ia cineva, că e încă frumos…”
Nu știu dacă aceasta este povestea câinelui din fotografie, l-am văzut săptămâna trecută și săptămâna aceasta la izvorul de la Lunca Arieșului, cunoscut sub numele de ”Fântâna lui Cenan”. L-am hrănit și atunci și acum, am tot timpul în portbagaj un sac cu hrană pentru câini. Acum i-am pus și apă. Săptămâna trecută a reușit să facă vreo doi pași, acum doar m-a privit cu tristețe, dar a mâncat cu poftă. Nu știu dacă are vreo boală terminală sau doar reumatismele bătrâneții. Cert este că e un câine foarte frumos și cred că a fost și iubit cândva.
Dacă treceți pe Valea Arieșului, vă rog să-i lăsați ceva de mâncare. Nu știu dacă-l voi mai vedea săptămâna viitoare, dar mi se rupe sufletul de mila lui. E un câine de talie mare, poate nici nu e chiar atât de bătrân.
N-am idee cine l-a lăsat acolo, dar dar cu siguranță inima lui de om e mult mai mică decât inima acestui câine.
Nu, încă nu sunt pe Camino, poza e din 2017. Dar citeam azi rândurile scrise de Marian Apostol, care e tocmai acum pe Camino, iar impresia generală este că și pelerinajul a devenit un fel de turism de masă, cu transportul rucsacului cu taxi și cu rezervări la albergue. Cu alte cuvinte, un fel de excursie, un pic mai grea. Asta în cazul în care nu mai faci și niște kilometri cu autobuzul, că doar viața trebuie să fie frumoasă, măcar în concediu, nu?
N-aș vrea să fiu greșit înțeleasă, n-am nimic împotriva celor care recurg la aceste subterfugii, doar mă gândesc că e un mod de a-ți fura singur căciula, de a te priva de greutatea drumului și de tot ceea ce înseamnă neprevăzut. Dacă n-aș fi avut atâtea de îndurat pe primul meu camino, din 2012, cu siguranță n-aș fi avut ce să scriu în prima mea carte (Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago). Nimeni nu este interesat să citească despre un pelerin care cară un rucsăcel cu un sandviș și o sticlă de apă, se îmbată în fiecare seară și are cazarea asigurată, fără niciun stres.
Bunica avea o vorbă: ” Oaia care nu-și poate duce lâna, s-o mânânce lupul!” Cu alte cuvinte, dacă ești pelerin, fii pelerin, dacă nu, bucură-te de statutul de turist, pe camino și prin viață, ce mai contează?
Știu că pot apărea evenimente neprevăzute, dureri de picioare, bășici și alte alea care te pot face să apelezi la ajutor, chiar eu am făcut asta, când eram pe Camino Del Norte, mă plouase toată ziua torențial prin munți, că nu mai aveam niciun centimetru pătrat (sau cub) uscat pe mine, iar un ”bun samaritean” s-a oferit să mă ducă vreo câțiva kilometri cu mașina. Mi-a trebuit doar o seundă până să accept, iar faptul că am ajuns la albergue înaintea unui pelerin spaniol care mă lăsase demult în urmă l-a umplut pe acesta de uimire, iar pe mine de bucurie, chit că la albergue era frig, nu era bucătărie iar vremea era câinoasă. Da, se mai întâmplă și așa ceva, însă nu trebuie să fie modul de a străbate camino.
Dar, fiecare le știe pe ale lui, cine sunt eu, ca să judec?
Dragi pleerini aflați acum pe drum, să aveți vreme bună, rucsaci destul de ușori încât să-i puteți căra singuri și un pat confortabil deseară, la albergue!
Domnul Mircea este un adevărat erou al transportului în comun de pe un traseu mereu bătut cam de aceleași persoanei, fiind extrem de cunoscut printre călătorii pe care-i transportă în fiecare zi pe distanțe mai lungi sau mai scurte. Toată lumea îl știe pe Domnul Mircea, bărbatul care se apropie de pensie și care probabil are sute de mii de kilometri la volanul microbusului care uite, vine, vine, iar toată lumea se simte cumva ca acasă, totul e în regulă, vor călători și de astă dată în siguranță cu omul care-i lasă pe fiecare cât mai aproape de locul în care doresc să ajungă. Cum să nu faci asta, când călătorii sunt majoritatea trecuți de toate tinerețile, îi dor picioarele și mai au și câte un bagaj la care s-au înhămat înainte de a se gândi dacă vor fi în stare și să-l care.
”Domnul Mircea, așteaptă fiică-mea în Observator, vă rog” întinde o doamnă o plasă ce nu pare deloc a fi ușoară, în timp ce tremuratul mâinilor ei dă de veste că ar putea suferi de o boală gravă. Domnul |Mircea ia plasa politicos, iar doamna știe că bunătățile pe care le trimite vor ajunge în bună regulă la destinație.
”Ei, câte plase din astea am primit și eu în studenție”, zice un domn, privind cu simpatie către Domnul Mircea. Acesta zâmbește, numai el știe câte plase cu mâncare a cărat de-a lungul timpului. S-ar umple câteva tir-uri, dacă am sta să socotim. Îmi amintesc și eu de plasele ba chiar geamantanele cu mâncare pe care le primeam de acasă, aduse de un alt Domn Mircea, din acele vremuri. S-ar părea că nu toate s-au schimbat în ultimii 40 de ani.
Probabil fiecare traseu are câte un Domn Mircea, omul cunoscut de toată lumea, cel care oferă stabilitate călătoriei celor ce nu au mașină personală. Iată, ne apropiem de Cluj, iar telefoanele încep să sune. Sunt copiii, care-și sună părinții, pentru o ultimă verificare și stabilire a locului de întâlnire. Nu știu de ce, telefoanele astea care sună strident, îmi amintesc de telefoanele care sunau la Colectiv. Atunci îi sunau părinții pe copii, acum e invers. Sau de telefoanele care sunau în sacii morților de covid. Doamne, ce gând morbid. Dar vrând nevrând, acestea sunt realități de care nu putem fugi și nu ne putem ascunde.
Tot ce putem face este să încercăm să trăim cât mai frumos, să devenim fiecare un ”Domn Mircea” pentru cei din jur, omul blajin care are o vorbă bună pentru fiecare.
Călătorii cât mai multe, domule Mircea, avem nevoie de oameni ca dumneavoastră!
Da, știu, n-am mai scris de-o veșnicie, dar acum am o veste bună, foarte bună, extraordinară: PLECĂM DIN NOU PE CAMINO. Pentru cei care n-au fost pe acolo, poate părea doar o destinație oarecare: ”No, și? Ar spune ei, mare scofală, noi mergem în Teneriffe, în Dubai sau mai știu eu unde!”
Credeți-mă, e o mare chestie! Anul trecut am fost în Deltă, la mare, la Londra și în Turcia, dar nu m-am bucurat atât de tare. Da, mă bucur că iar îmi voi chinui picioarele prin locurile acelea magice, că iar voi căra sute de kilometri rucsacul (care sper de astă dată să fie de o greutate acceptabilă), că iar voi dormi în încăperi cu cine știe câte paturi împreună cu cine știe câte persoane, dintre care musai măcar una sforăie, una butonează telefonul (cu sonor) și una vorbește prea tare. Iar asta, în cazul fericit, deoarece pot face toate aceste lucruri mai mulți pelerini simultan.
Cu toate acestea, parcă-mi saltă inima de bucurie, asemeni lui Creangă, când mă gândesc că voi fi din nou ACOLO. E un sentiment atât de plăcut, încât m-a scos din ”lenea” ultimelor luni și mi-a pus din nou ”condeiul” în mână.
Plecarea va fi în 26 iulie, dar zău că-mi vine de pe acum să încep să împachetez. Nu că aș avea prea multe de împachetat, dar numai așa, pentru bucuria de a le pune în teancul ”de luat pe camino” și apoi de a le muta înapoi în dulap: na, naa fără tine pot pleca, tragi prea tare la cântar!
Biletele de avion sunt luate, așa că pasul cel mare a fost făcut.
CAMINO PRIMITIVO, te vom lua în piept!
Să aveți un 1Mai plin de momente plăcute!
Manuela Sanda Băcăoanu – pelerin, scriitoare, terapeut Bowen și… bunică
Acum câteva zile, veneam de la Câmpeni împreună cu vecina mea. Ea voia să facă ceva cumpărături de la Bistra, eu am rămas s-o aștept în mașină.
Priveam absentă oamenii care se foiau de colo-colo; în centrul Bistrei e întotdeauna forfotă, poate și din pricină că e atât de strâmt și toată lumea se înghesuie pe un petic de loc. Cum stăteam eu așa, fără nicio treabă sau gând mai de dai-doamne, numai ce aud că se deschide portbagajul, iar un tânăr ”lucra” ceva acolo. ”Ce cauți aici?” îl întreb nu prea contrariată, din nu știu ce motiv. ”Păi am adus cartofii, m-a trimis doamna…” ”A, da? Bine, lasă-i acolo!”
Între timp apare și vecina, eu îi spun că a venit un băiat și a lăsat ceva cartofi, ea zice că nu sunt cartofi, a cumpărat alte chestii, dar băiatul nu s-o fi uitat în plase.
Acestea fiind spuse, plecăm spre casă… La sosire, ce să vezi, un sac de cartofi se lăfăia în portbagaj, alături de celelalte cumpărături. Cum nu era al niciuneia dintre noi, am convenit să-l ia ea, apoi să trecem zilele următoare, ca să-l plătim. Uite așa, cineva bine intenționat îți poate face un cadou, iar la locul de muncă, o gaură în gestiune.
Ieri am trecut pe la Bistra, iar bucuria vânzătoarei a fost mai mare decât mă așteptam. Într-adevăr, sacul de cartofi migrase spre portbagajul mașinii mele din neatenția băiatului, cu gândul la ale lui.
Dar cum totul este bine când se termină cu bine… să aveți o iarnă blândă, că prea mult am dorit-o și prea înghețată a venit!
Chiar nu voiam să mai zic nimic despre ziua mea de naștere anul acesta, cu cât înaintezi în vârstă îți dai seama că nu ești buricul pământului și că nici măcar nu ai șansa să devii vreodată, așa că așteptările față de cei din jur devin tot mai mici. Însă faptul că atâția oameni ”m-au băgat în seamă” nu m-a lăsat să devin indiferentă, ar fi fost o dovadă de proastă creștere din partea mea să mă fac că plouă și să tac precum porcul în cucuruz.
Ia uite, se vede că am devenit brusc mai înțeleaptă o dată cu noul an adăugat la coada celorlalți, vorbesc doar în ”zicători”! Oricum, ce doream să vă spun, este că e o bucurie să văd că v-ați oprit o clipă ca să-mi spuneți ”La mulți ani!”, vă consider prietenii mei, cu toate că nu pe toți vă știu personal, dar uneori un prieten virtual îți poate fi mai aproape decât unul pe care te bazai de ani de zile. Vă doresc tuturor sănătate, belșug și prosperitate și să nu ne pierdem speranța în mai bine, chiar dacă ni se spune că va fi mai rău.
În fond, viața e făcută din micile clipe de fericire, când ai familia aproape, când poți râde cu gura până la urechi fără a-ți fi teamă că cineva te va judeca și când poți dansa cu nepoții pe muzica de la radio. Nu-i bai că ninge, nu-i bai că plouă, viața e frumoasă, să ne bucurăm de ea!
La mulți ani vouă, celor care citiți aceste rânduri!
Cum e o vreme numai bună pentru citit, vă mai ofer un fragment din cartea pe care o ”muncesc”.
CAPITOLUL al II-lea
Ce ne facem, fetelor?
Trei zile și-au sărbătorit fetele noastre libertatea la care nici măcar nu visaseră cu o săptămână mai devreme, cu mese la restaurant, relaxare la spa și piscină, urmate de lungi discuții filozofice despre rostul și însemnătatea vieții. Erau toate trei de acord că nu se poate să fi venit pe lume doar ca să muncim, să facem copii (unele) și să facem un bărbat fericit (cazul acesta nu era valabil în prezent pentru niciuna dintre ele, doar Dana fusese căsătorită, avea și o fată, însă era divorțată de aproape un an).
E deja a patra zi de libertate care, fie vorba între noi, a cam început să le iasă pe nas. Pentru persoanele obișnuite să muncească, un concediu prelungit și nedorit devine o sursă mai mare de stres decât termenele limită de predare a lucrărilor.
– Când eram copil, mama îmi fredona un cântecel, care suna cam așa:
”Ce ne facem fetelor, turcii beau cafea
Și în ritmul tobelor, joacă cha-cha-cha!”
– Da, chiar, ce ne facem, eu una m-am cam săturat de leneveală, vreau acțiune, vreau…
– De parcă la vechiul job aveai parte de nu știu câtă acțiune… Hârțoage și iar hârțoage, în fiecare zi.
– Mda, dar și o sursă sigură de venit, în urma lor. Măcar aveam satisfacția că sunt pe picioarele mele, nu trebuie să cer bani de acasă, așa cum încă multă lume face. Mă bate gândul să mă întorc în Italia…
– Nu, nu face asta! Știi bine că nu ți-a plăcut nici prima dată, iar de când te-ai întors, au trecut mai bine de 7 ani. Cred că ai cam pierdut startul… Iar de o muncă necalificată, cine are nevoie? Mai ai coatele tocite de băncile facultății, de ce să faci ceva ce nu-ți place, doar fiindcă ai câștiga mai mulți bani?
– Zise Lavinia, care stă cu chirie și nu prea are multe proprietăți pe numele ei la 35 de ani, o ironizează Silvia.
– La aproape 35 de ani, te rog să nu-mi pui ani în cârcă, nu accept așa ceva. Nu se știe dacă tonul Laviniei este unul glumeț sau unul trist, dar privirea ei care se pierde în depărtare nu pare deloc cea a unei femei fericite.
– Iartă-mă, n-am vrut să sune așa! De fapt, suntem pe aceeași treaptă socială, ca să zic așa; sau, voiam să zic ”în aceeași oală”, dar nu suna prea academic… Ce am eu, mai mult decât tine? Doar niște rate la o mașină, care mai mult mă încurcă decât mă ajută în acest moment.
– Ia uite, o activitate care ar putea fi interesantă, cel puțin acum, când nu avem altceva mai bun de făcut, le întrerupe Dana, care vrea să pună capăt unei discuții ce ar putea deveni neplăcută pentru fiecare dintre cele două tinere, arătându-le un afiș micuț, de pe peretele de la marginea piscinei cu apă sărată pe care se hotărâseră s-o viziteze azi…
Cu litere de o șchioapă, persoanele interesate erau informate că un workshop care promitea experiențe oarecum ieșite din comun și anume accesarea unor vieți anterioare, va avea loc peste câteva zile, în sala de conferințe a unei clădiri de birouri aflată nu departe de aici.
– Nu pot crede că te interesează asemenea subiect! O privește Lavinia neîncrezătoare pe fosta șefă, care pare că-și notează în telefon data și ora evenimentului.
Când se vedeau doar la birou, în postura de subalterne, nu îndrăzniseră niciodată s-o invite undeva pe Dana, care părea veșnic grăbită și ocupată cu lucruri de importanță majoră. Nici măcar nu știuseră când divorțase, nu era genul care să bată toba, iar ele aveau altele la care să se gândească, decât viața personală a șefei. Le păruse rău cu adevărat când aflaseră vestea, dar trecuseră deja câteva luni de la întâmplare, așa că Dana era oarecum în proces de vindecare, nu mai era atât de sensibilă la eventualele observații care aduceau în discuție evenimente asemănătoare cu cel prin care trecuse și ea. Nu-i plăcea să ”dea din casă”, viața ei privată o privea doar pe ea personal, nu avea de ce să devină subiect de discuție pentru colegii care abia așteptau să aibă un nou motiv de bârfă. Se spune că femeile sunt bârfitoare, dar trăind o viață întreagă mai mult printre bărbați, Dana învățase să se rezume doar la conversațiile profesionale, fiindcă, mai rău decât femeile bârfesc doar bărbații. Dacă stai să-i auzi cum o disecă pe fiecare femeie care se nimerește să treacă pe la etajul lor, câte cusururi îi găsesc, de parcă ar fi venit ca exponat la un târg, nu cu o problemă de serviciu. A observat că cei mai pretențioși în materie de femei sunt de fapt cei care au acasă niște neveste grase, cărora nu le mai pasă demult de felul în care arată, iar din niște fete drăguțe și cu vino-ncoa, s-au transformat în matroane cu părul aranjat la saloane de lux, dar cărora le place foarte tare să amestece sârguincios cu lingura de lemn în tocăniță, gustând-o din cinci în cinci minute.
Dana este încă o femeie frumoasă, dar frumusețea ei trece neobservată, fiind umbrită de caracterul ei puternic, de vocea obișnuită să comande și de gesturile aproape masculinizate pe care le-a învățat de-a lungul timpului. A fost nevoită să lupte și să muncească pentru fiecare lucru pe care și l-a dorit încă de când era copil, iar acum, faptul că s-a dat deoparte fără luptă o uimește și pe ea. Părul tuns scurt, împodobit pe alocuri cu câteva șuvițe gri, ochii căprui, cu o urmă de rimel pe genele încă suficient de lungi și nasul acvilin, au făcut dintotdeauna din ea o persoană ascultată și plină de autoritate. Conformația atletică a ajutat-o mereu să pară bine îmbrăcată, indiferent dacă era într-o ținută sport, sau una casual. Elegant, nici nu mai ține minte de când nu s-a mai îmbrăcat, evenimentele la care a participat în ultimii ani nefiind atât de speciale încât să necesite o rochie lungă sau alte accesorii.
Se întoarce amuzată spre Lavinia, care continuă s-o fixeze cu privirea ei de ”aragaz cu patru ochiuri”:
– Ba da, mă interesează, chiar foarte tare. În ultima vreme, am început să studiez acest subiect care la prima vedere pare ireal sau dintr-o realitate paralelă, dar care îmi place din ce în ce mai mult, pe măsură ce aflu lucruri noi. Vreau să particip la workshop, dacă pe voi nu vă interesează, voi merge singură. E peste o săptămână, până atunci, aveți timp să vă hotărâți.
Lavinia și Silvia se privesc intrigate, ultimul lucru pe care-și doresc acum să-l facă este să călătorească prin alte vieți, pe care s-ar părea că le-au trăit anterior acesteia.
– Eu nu știu ce să fac cu viața prezentă, de ce mi-ar fi necesară o asemenea experiență? Și apoi, cine garantează că nu e o șarlatanie?
– Nu garantează nimeni nimic, dar orice experiență nouă ne îmbogățește spiritul. Și apoi, se spune că dacă repetăm aceleași greșeli, vom obține aceleași rezultate. Poate reușim să ne dăm seama ce să facem în viața actuală, dacă revedem o viață trecută, nu credeți?
– Păi… sincer, eu nu cred în povestea aceasta. Parcă ar fi spusă de Șeherezada, nu se potrivește deloc secolului XXI.
– Parcă am auzit ceva despre subiect, s-au scris mai multe cărți, dacă bine-mi aduc aminte, devine Silvia cât de cât interesată. S-ar putea să merg, în fond, ce poate fi rău? Iar dacă nu reușesc să-mi revăd o viață trecută, măcar știu ce voi face peste o săptămână, parcă a început deja să mă plictisească viața asta de huzur.
– Propun ca săptămâna care urmează să o petreacă fiecare cum dorește, prea am fost ca gașca din tabără în ultimele zile, iar mie mi s-a cam acrit. Să nu mă înțelegeți greșit, îmi place compania voastră, dar nu sunt obișnuită să-mi petrec timpul ca la 16 ani, iar pe lângă asta, mai am unele lucruri de pus la punct, iar acum s-ar părea că le-a venit rândul.
În loc să le supere, vorbele Danei aduc ușurare în grupul lor, fiecare mai are și alte probleme de rezolvat, iar timpul liber care le-a picat în mod neașteptat este numai bun pentru așa ceva.
– Stai liniștită, dacă nu ziceai tu, aș fi îndrăznit eu, atâta doar că nu se cuvine s-o superi pe șefa… se pisicește Lavinia, iar celelalte două femei o privesc zâmbind.
– Parcă am lămurit, asta cu ”șefa” e un capitol încheiat, acum suntem trei fete care-și caută de lucru, fiecare cu plusurile și cu minusurile ei. Să vedem cum ne va fi norocul. Eu voi pleca din oraș pentru câteva zile, așa că nu e cazul să mă sunați, voi fi într-o zonă fără semnal. Dacă vă hotărâți să veniți la workshop, ne vedem acolo. Să ne prefacem că putem trăi o săptămână fără să ne sunăm și să avem conversații lungi și banale, sunteți de acord?
– Daa, răspund Lavinia și Silvia într-un glas, apoi fiecare pleacă în direcția care o duce spre propriul viitor, deocamdată extrem de incert.
Ieri a fost o vreme în care soarele părea că se va arăta din ceață. A și făcut-o, dar numai pentru scurt timp. Cum nu mă mai mișcasem de câteva zile, o excursie pe jos până la Bistra (11 km) mi s-a părut alegerea potrivită.
Am pornit în ideea că voi veni înapoi cu prietena și vecina mea, care pleca la Câmpeni și mă lua de undeva de pe drum, când se întorcea. Fără niciun stres, am pornit la drum… Totul a fost foarte bine până când am ajuns în satul Mănăstire, în apropiere de Pensiunea Casa Apuseană, unde un câine mare și lățos mi-a pus gând rău. Eu îl amenințam cu un bețișor de vreo două palme, că atâta găsisem pe marginea drumului, dar el nu se lăsa intimidat. Tocmai se pregătea să treacă șoseaua și să mă înșface. Eram chiar speriată, de obicei un câine pe care-l ameninți și nici nu e legat, se retrage strategic. Ăsta, parcă era nebun.
Tocmai când mă gândeam că ar trebui să țip, că nu era nimeni pe afară, o mașină oprește exact în fața câinelui, obstrucționându-i trecerea. Mă socotesc foarte norocoasă, uite, cineva tocmai are treabă aici și mă scapă de câine. Măresc pasul, ca să pun mai multă distanță între noi, iar când peste câteva secunde privesc în urmă, văd că și mașina pleacă, Nimeni n-a urcat sau coborât, pur și simplu m-a salvat de câine. Nu-mi vine să cred nici acum, dar dacă, din întâmplare, cel care era la volan citește aceste rânduri, îi mulțumesc din inimă.
Am pornit bucuroasă la drum, am intrat pe la Mănăstirea ce a luat ființă în jurul micii bisericuțe construită la 1429 și care arată ca o bijuterie.
Mănăstirea Lupșa e un locaș în care, cu siguranță, îți găsești liniștea și pacea.
Drumul meu a continuat pe șosea, pe marginea Arieșului, ale cărui maluri sunt, din păcate, murdărite la maximum din pricina nepăsării oamenilor.
La acest izvor am găsit-o pe Masha în urmă cu patru ani și jumătate, e la granița dintre Lupșa și Bistra, nu știu însă cum se împart gunoaiele lăsate de către cei ce vin să ia apă.
Și-am ajuns la Gârde, unde, într-o curbă, pe polei, am făcut o cascadorie cu mașina, tot acum vreo 4 ani. Din fericire totul s-a terminat cu bine, doar cu capota puțin îndoită, fiindcă se putea termina în Arieș.
Scara aceasta acoperită de la Valea Dobrii îmi amintește de Scara Școlii dn Sighișoara, care are vreo 600 de metri și a fost construită acum 600 de ani, pentru ca elevii să poată merge în siguranță la școală, păziți de câini, dar să nici nu poată să o ia pe alt drum și să chiulească. Bună idee, nu?
Și-am ajuns la Bistra… Acolo n-am mai făcut poze. Cum prietena mea nu-mi răspundea la telefon, am urcat în microbusul ce merge la Cluj și m-am întors la Lupșa. Abia după ce am ajuns acasă m-a sunat, își uitase telefonul acasă și atunci ajunsese. Noroc cu îngerii mei păzitori, că am ajuns și eu.
manuelasandablog 