Maraton la Veneția-Jurnal de vacanță 3

Lasă un răspuns

Aveam mai multe variante de titlu pentru acest articol, cum ar fi ”Forward Veneția”, sau ”Veneția la trap”, dar am ajuns la concluzia că titlul ales este cel mai sugestiv, și totodată cel mai ușor de înțeles.

Am părăsit Pordenone luni dimineața la ora 8,42 fix, cu trenul ce mergea la Veneția.

În mod normal, trebuia să avem vreo două ore și jumătate ca să dăm o raită prin orașul inundat, prea destul pentru noi, era doar o aducere aminte, fiindcă mai fusesem pe aici de 2-3 ori, dar, vorba mea, nu puteam să trec prin Veneția fără să-i simt un pic pulsul, mirosul, vibrația…

Socoteala din tren însă nu s-a potrivit cu aceea din Veneția Santa Lucia, cum se numește gara în care am coborât.  Trebuia  să luăm bilete la Napoli, dar, după ce am pierdut mai bine de o oră așteptând (cu răbdare) ca ecranul monitoarelor să afișeze numărul pe care ni-l dăduse automatul și rugându-ne în gând să nu nimerim la unul din cei vreo trei moși ce se mișcau ca și vechiul automobil Oltcit ce trebuia să se facă la Suceava și să aibă patru viteze: înșet, foarte înșet, piloc șî diloc, tocmai la unul dintre ei am nimerit. După o vajnică consultare a ecranului calculatorului, ne-a cerut 150 de euro până la Napoli, sumă de-a dreptul exorbitantă pentru noi, care avem bilete internaționale. Am refuzat să plătim prețul, apoi, după ce a cerut sprijinul unui confrate mai tânăr, ne-a ”lăsat” cu 25 de euro de căciulă, sumă care și asta mie mi se părea mare, dar mi-a zis că un bilet întreg la Napoli cu ”Freccia Rosa” adică săgeata lor roșie, costă 204 euro. Hmm… Scump, doamnă, scump, dar i-am dat și am luat-o la goană, timpul se scursese pe nesimțite și mai aveam doar o oră și jumătate pentru… cele ce ziceam eu mai sus că voiam să fac la Veneția.

Pe repede înainte, în trap forțat, am pornit spre Piața San Marco, eram la limită cu timpul pentru a merge până acolo și a ne întoarce la fix la gară, pentru a prinde Săgeata cea roșie (parcă suntem într-un film cu indieni, doar Ochi de Șoim mai lipsește) care să ne ducă în cea mai mare viteză la Napoli, pentru mine orașul mafioților…

Când unul, când celălalt suntem la conducere, ne orientăm după săgeți și le mulțumim în gând celor ce le-au plantat acolo, ca să nu ne rătăcim.

Ajungem într-o piață unde-mi aduc aminte că am făcut o poză și în 2005, așa că musai mai vreau una. Mulțime de turiști mișună deja pe străzi, ne cam încurcă în marșul nostru forțat. Eu fac poze stânga dreapta, intrăm într-un mic magazin ca să-mi cumpăr lingurița de rigoare, amintirea mea din fiecare oraș important pe care-l vizitez, apoi ne continuăm mersul rapid.

Ponte Rialto este exact ca în urmă cu câțiva ani (vreo 9) când l-am văzut ultima dată, aceleași mulțimi care se tălăzuie și cască gura la vitrine.

Cu o ultimă gură de aer, iată-ne în Piața San Marco. Dacă nu ajungi până aici, se cheamă că nu ai fost la Veneția.

Repede, poze, o privire împrejur și înapoi la gară, nu vrem să ratăm trenul ce ne-a costat 50 de euro.

Când eram în apropierea gării și nu mai era graba atât de mare, îi zic lui Ștefan să-mi dea o banană din plasa cu mâncare ce Otilia ne-o umpluse cu de toate. El mă privește mirat, abia acum îmi dau și eu seama că susnumita plasă nu se află în mâna lui… În primul moment, mă gândesc că a uitat-o în Piața San Marco, unde, în mare viteză, am mai dat jos un rând de haine, era deja destul de cald. ”Nu, am lăsat-o la gară, acolo unde am luat bilete”.

Amândoi o luăm la goană fără prea mari speranțe, dar se vede că îngerul nostru păzitor a fost la datorie, plasa se afla exact unde o lăsase, așa că a recuperat-o și am urcat bucuroși în trenul de Napoli. Dacă aveți bagaje pe care nu doriți să le cărați prin Veneția, le puteți lăsa la biroul de bilete. Le păzesc ei.

Vă las să vă distrați cu imaginile ce le-am surprins în fuga calului.

 

Haide, haide, mai avem puțin până la gară…

 

Țineți aproape, mâine vom vizita Vezuviul. Să sperăm că nu va fi la fel de rapid ca și Veneția…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Nuntă la Pordenone- Jurnal de vacanţă- 2

Lasă un răspuns

 

Am ajuns dimineaţa la 7 în Pordenone, după o noapte îngrozitoare în compartimentul îngheţat. Tot ce voiam era să dorm, dar n-a fost să fie, vărul lui Ştefan care ne-a aşteptat la gară ne-a spus că avem timp până la ora 10 să ne refrişăm un pic, ca să arătăm cât de cât prezentabil.

Gata, e ora 10, abia am avut timp de un duş şi un ceai, şi iată-ne din nou pe drum, spre casa mirelui…

Am rămas foarte plăcut surprinsă de tot ceea ce am văzut, verii soţului meu sunt în număr de 7 (ca cei 7 pitici), două fete şi 5 băieţi, toţi unul şi unul, împreună cu familiile lor care la unii au început să numere şi nepoţi . Foarte frumoşi cu toţii, cu case arătoase, în zone nemaipomenit de frumoase, au reuşit să se integreze în comunitatea de italieni din apropierea Veneţiei, unde locuiesc de vreo 15 ani.

Fiecare a venit aici mai mult din motive financiare bănuiesc, dorul de casă nu cred că i-a părăsit, altfel n-ar purta cu atâta mândrie frumoasele costume populare româneşti, cele mai elegante veşminte cu care te poţi împodobi la o nuntă.

Sunt oamenii locului, ceremonia la biserică a fost în limba italiană, dar nu am simţit diferenţe între italienii ce veniseră la slujbă şi românii veniţi pentru nuntă. Un preot deschis la minte, un cor de voci îngereşti (în care cântă şi mirii) şi chiar o orchestră, au făcut ca totul să se desfăşoare lin şi cu multă căldură.

Soarele tot intră şi iese dintre nori, parcă se joacă şugubăţ cu noi, în timp ce aşteptăm ca mirii să iasă din biserică. Cu feţele ca două luni pline, cu fericirea revărsată pe chip, cei doi tineri se îndreaptă spre ieşire, unde o ploaie de orez îi întâmpină, ca să fie mănoşi, norocoşi şi plini de belşug.

Gata, plouă, repede la maşini, ne îndreptăm spre restaurantul unde va fi nunta…

Este într-un loc minunat, invadat de vegetaţie, iar după ce am intrat, ca prin minune, s-a oprit şi ploaia, lăsând soarele să ne usuce picăturile de apă de pe frunte şi lacrimile de fericire atârnate în gene.

Nu vreau acum să intru în multe amănunte, cert este că a fost o nuntă frumoasă, cu mulţi români şi câţiva italieni, cu mâncare nemaipomenită, (cea mai bună mâncare vegană pe care am primit-o eu la vreo nuntă). Multă distracţie şi voie bună, s-a furat mireasa, s-a furat mirele, s-a dansat şi jucat în toate felurile…

Numai eu, după două nopţi nedormite, 24 de ore în tren şi o căzătură de pomină, simt că mă cam lasă bateriile, aşa că fac un pic de pauză, pe un fotoliu ce pare tocmai pentru mine aşezat într-un loc strategic, de unde pot vedea toată nunta, inclusiv ringul de dans.

Şi aşa, cu dansat, cântat, băut, iată că a venit şi timpul de plecare acasă, lucru care n-aş putea spune că m-a întristat peste măsură, mai ales că mâine începe cu adevărat excursia noastră, prima oprire: VENEŢIA.

Iată şi instantanee de la nuntă, pentru cei curioşi.

 

Mult noroc şi casă de piatră mirilor, iar vouă vă spun:

„Pe mâine, ne vedem la Veneţia!”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Jurnal de vacanță – Italia, mai 2016 – pe drum

Lasă un răspuns

Iată că în sfârșit a venit ziua cea mare, plecăm în Italia, yeee.!!! Toată noaptea, (adică cele vreo trei ore am dormit cu moațe în păr (era să zic în cap), doar mergem la nuntă, trebuie să fiu cât de cât prezentabilă… Ce-i drept, nunta e lângă Veneția, iar noi vom ajunge abia mâine dimineață, timp în care părul meu cu siguranță va arăta ca vai de lume, dar măcar am încercat…

Părăsim Clujul sâmbătă dimineața pe o vreme destul de capricioasă, dar cu mari speranțe într-o vacanță reușită, care începe cum nu se poate mai bine, adică tocmai cu o nuntă.

În drumul până la Budapesta prin fața noastră s-au perindat sute și mii de nori, totuși noi știm că acolo, deasupra, soarele strălucește vesel și ne trimite bezele prin spărturile ce anume apar în masa nu prea compactă a sus amintiților nori.

Repede, repede, la Budapesta abia avem timp să ne mutăm în trenul ce merge la Viena, un Rail Jet mult mai firoscos și fioros decât timidul tren cu care abia sosisem din România.

Cu toate că nu avem rezervare, reușim să găsim locuri, trenul este chiar plin. Sutele de mori de vânt  producătoare de electricitate ce se întind de o parte și de alta a căii ferate ne fac parcă semne cu mâna, sunt vesele și se învârtesc toate în același ritm, ca într-un dans al uriașilor. Vremea se limpezește, cerul albastru câștigă bătălia cu norii, așa că la Viena ajungem cu soarele și pe cer, nu numai în suflet.

Avem vreo 5 ore până la trenul spre Veneția, așa că purcedem la drum, ca să mai vedem eventual locuri ce până acum ne-au rămas necunoscute din vechiul și maiestuosul oraș. Pornim la întâmplare din gara Wien Hb., dar s-ar părea că direcția aleasă a fost una bună, am ajuns într-un minunat parc, străjuit de clădiri imense, unde am luat și masa, adică am stat pe bancă și am mâncat din sandviș-urile puse de acasă.

Mergem în continuare, și ajungem fix la faimoasa Opera din Viena, aceea unde la Anul Nou se țin faimoasele concerte, la care trebuie să te înscrii cu mult timp înainte pentru a putea fi printre fericiții melomani acceptați în sală.

O interminabilă stradă cu magazine și plină de oameni de toate felurile, localnici și turiști deopotrivă, o lume pestriță ce se foiește de ici colo, călușei ce arată exact ca în copilărie, o biserică imensă…

E aproape timpul să ne întoarcem la gară. Ștefan cară cu stoicism hainele de nuntă, cam astea sunt singurele care ne încurcă, dar la Pompei avem rezervare pentru 5 nopți, așa că extra bagajele nu vor mai trebui cărate… Ei, dar până la Pompei mai este cale lungă, de acum urcăm în trenul de Veneția, la cușetă.

Suntem doar noi și doi tineri din Florida, mirați și impresionați de tot ceea ce văd, parcă ei ar fi băieții de la țară. Mi-au spus că acolo e foarte scump să călătorești cu trenul, mai ales la cușetă, așa că pentru ei era o premieră. Păcat că a fost o premieră rece, nu am putut regla aerul condiționat, așa că pe dimineața eram un sloi de gheață, nedormită și înțepenită. (Sau trebuia să spun ”o sloaie”?

Mai jos, postez câteva poze de la Viena, pentru cei ce vor să-și reamintească, sau pentru cei ce încă nu au ajuns acolo.

Întoarcerea la gară a fost mult mai rapidă, pe un drum cunoscut pășești mai repede și cu mai mult curaj.

 

Vă  aștept mâine, la o nuntă românească lângă Veneția.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

O dimineață cu ghinion

1 răspuns

Azi dimineață am plecat de acasă ca de obicei, în pas alert, cu gândul la câte am de rezolvat în cursul zilei. Totul mergea ”ca pe roate”, sau mai bine zis ca pe picioare bune, acelea ale mele, care mă coborau pe Victor Babeș, în pas alergăreț.

Mândră de viteza ce reușisem să mi-o imprim, depășind rând pe rând șirurile de elevi și studenți ce mergeau la școală, când mă simțeam mai plină de mine (adică de sine), iată că o mică denivelare în trotuar m-a făcut să mă dezechilibrez și să mă întind cât sunt de lungă (nu prea lungă, un metru șaizecișidoi) peste susnumitul (trotuar), cu un ”Vaaai!” din rărunchi, ce l-a făcut pe un domn ce mergea în fața mea să se întoarcă mirat, iar văzându-mă întinsă pe jos în toată splendoarea, să mă întrebe nu prea convins dacă vreau să mă ajute.

Așa cum cine întreabă nu dă bucuros, așa și cel ce te întreabă dacă dorești să fii ajutat când ești pe jos (la propriu sau la figurat), nu cred că prea are chef să te ajute, așa că l-am refuzat politicos, ridicându-mă cât am putut de repede, sub privirile amuzate (bănuiesc) ale șoferilor ce stăteau la semafor.

Un scurt inventar al durerilor, îmi atrage atenția asupra anumitor părți anatomice, pe care de obicei, când sunt funcționale, nici nu le băgăm în seamă: genunchi – două bucăți, nu prea dureroși(noroc cu pantalonii, destul de groși); Palmele –  strivite, dreapta mai rău, iar din degetul mic îmi curge sânge; cel mai dureros este montul ce a crescut dragul de el la piciorul drept și n-am nici cea mai mică idee cum l-am lovit în asemenea hal.

Acum nu vreau să fac reclamă la terapia Bowen, dar, acolo în stradă mi-am făcut mișcările de urgență, care sunt extrem de utile atunci când corpul este în stare de șoc și mi-am revenit mult mai  repede decât în lipsa lor..

”Întâmplarea” (am scris între ghilimele deoarece nimic nu este întâmplător, a făcut să fiu nevoită sa mai merg pe jos azi vreo 5 kilometri, și încă în ritm rapid. Am fost o șchioapă rapidă, sper să nu mă țină mult, duminică vreau să joc la nuntă,în Italia

Nu mă plâng, primul meu gând când încă eram pe jos, a fost ”Oare ce am făcut?” Poate eram prea mândră de mine și de viteza mea supersonică? Poate a fost doar un ceas rău? Încă nu m-am lămurit, dar de acum înainte promit să fiu mai atentă, la ce vorbesc, ce gândesc și cum umblu prin lume.

Acum, după o baie cu sare, stau cu o frunză de varză pe picior, sperând ca în două zile să fiu iarăși ca nouă. Uite așa, într-o secundă, te poți nenoroci tu singur, fără să-ți cadă vreum meteorit în cap, sau să te împuște un terorist. (Doamne ferește!)

Vă doresc să fiți sănătoși și să aveți grijă de voi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Agricultura de weekend

2 răspunsuri

Se spune că în agricultură trebuie să fii non-stop acolo, pe tarla, să smulgi azi o buruiană, iar mâine să sapi un strat… Da, aşa ar fi ideal, dar, dacă timpul nu-ţi permite, merge şi agricultura de weekend.

În ultimii 6 ani, Ştefan şi cu mine suntem ţărani cu normă întreagă la Lupşa, chiar dacă suntem acolo doar la sfârşit de săptămână. Ce-i drept că muncim de ne merg fulgii câte 10-12 ore pe zi, însă rezultatele ne fac să ne mândrim cu munca noastră şi ne impulsionează să mergem mai departe.

Am reuşit să diversific gama de fructe, încerc să semăn doar ceea ce se face foarte bine, ca să  nu muncim de pomană.

Am o mică plantaţie de goji, aronia, mur fără ţepi, coacăz negru, roşu şi alb, căpşuni, (unele cresc de voie, iar pe altele le-am plantat pe strat), cireş, vişin, prun , măr, piersic, zmeur… Cam tot ce ţi-ai putea dori şi ce creşte pe la noi.

Bineînţeles că ceapa, salata, usturoiul, cartofii, roşiile, spanacul, morcovii şi pătrunjeii nu lipsesc, dar sunt ceva obisnuit în grădina oricărui ţăran.

Am şi plante aromatice: salvie, roiniţă, dafin şi oregano, pe lângă banalele  dar foarte preţioasele cimbru şi mărar.

Deocamdată sunt doar la începutul perioadei de vegetaţie, dar în curând se vor maturiza, iar grădina va fi plină.

Cred că în afară de creşterea unui copil, doar creşterea plantelor îţi mai poate da atâta bucurie şi mulţumire. Diferenţa este că, copilul creşte şi pleacă, dar ciclul de creştere a plantelor reîncepe anual.

Dacă aveţi ca şi pasiune grădinăritul, vă doresc spor la muncă şi vreme bună.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni.

Depresia şi Terapia Bowen

Lasă un răspuns

Ca o continuare la articolul meu precedent privind Terapia Bowen, astăzi voi vorbi despre depresie, bineînţeles că nu din punctul de vedere al medicului psihiatru, ci având în vedere experienţa mea ca terapeut Bowen.

Ştim cu toţii că depresia este o boală destul de greu de diagnosticat, iar în momentul în care pleci de la medicul specialist cu un astfel de diagnostic, primul impuls este acela de a-l nega. Ştii că ceva nu este în regulă cu tine, ai stări dintre cele mai diverse, viaţa ta e plină de frici, stări de anxietate, dorinţa de a fi singur, chiar „răceli” ce nu mai trec, toate astea la început nebăgate în seamă, dar, la un moment dat, dacă nu tu, cineva din preajmă îşi va da seama că te-ai schimbat şi îşi va asuma responsabilitatea readucerii tale pe linia de plutire.

Scriu aceste rânduri nu pentru persoanele depresive în primul rând (din simplul motiv că sunt puţine care recunosc că au această problemă, iar dacă recunosc, nu sunt în stare să facă nimic pentru a ieşi din acest impas), ci pentru cei ce le stau alături, ei sunt în măsură să-i ajute şi să le fie aproape în drumul spre vindecare.

Am avut câteva cazuri de depresie severă, la unele rezultatele au fost deosebit de bune, dar, din păcate, altele s-au soldat cu un eşec, nu din cauză că această terapie nu funcţionează, ci pentru că cei ce trebuiau ajutaţi nu au avut destulă voinţă ca să vină la numărul necesar de şedinţe.

O femeie de 65 de ani, adusă de o prietenă a ei şi care venea apoi împreună cu soţul, a fost doar la trei şedinţe, în urma cărora se vedea o îmbunătăţire majoră a stării ei de spirit. După ce la prima şedinţă mă întreba din 5 în 5 minute cât mai durează, la a doua a stat cuminte şi chiar s-a relaxat, iar la a treia mi-a adus bomboane şi am putut vorbi cu ea. Din păcate, venea cu autobuzul din altă localitate, iar soţul ei nu era genul care să o încurajeze să continue, chiar dacă şi el a observat îmbunătăţirile obţinute doar după trei şedinţe.

O altă persoană, căreia eu îi spuneam să vină fiindcă o pot ajuta, nu s-a hotărât să înceapă tratamentul decât în momentul în care i-am spus că nu cred că va avea vreun rezultat. De la o femeie căreia îi era frică să urce în autobuz ca să vină la tratament, a ajuns să conducă din nou maşina şi să-şi dezvolte propria afacere, după 10 şedinţe de bowtech.

Nu există o reţetă care să spună pentru fiecare de câte şedinţe are nevoie, sau care va fi rezultatul final, cert este că toate persoanele suferind de depresie au avut rezultate bune, dacă au făcut un număr corespunzător de şedinţe consecutive. Mai sunt şi unele persoane care se mobilizează şi vin 2-3 şedinţe, apoi fac o pauză, mai vin peste o lună, mirându-se că nu răspund la tratament la fel ca altele, care au făcut şedinţele fără pauze.

Dacă aveţi în familie pe cineva care suferă de depresie, este bine să-i fiţi alături şi să fiţi voinţa care lui/ei îi lipseşte, ajutându-i să ducă la bun sfârşit numărul necesar de şedinţe. De asemenea, de multe ori eu recomand şi o anumită dietă, care să fie bazată mai mult pe fructe şi legume, vă rog să-i ajutaţi să o respecte.

Ajutaţi-i să străbată tunelul, astfel încât să poată vedea luminiţa de la capătul lui, izbânda fiind a voastră, împreună, ca o echipă ce a mai trecut printr-o încercare şi a dus-o la bun sfârşit.

Pentru întrebări sau completări la cele spuse mai sus, mă puteţi contacta la tel. 0741243651.

Manuela Sanda Băcăoanu, terapeut Bowen nivel master şi…

o moaţă din Munţii Apuseni

 

Oul Roz, de Paşti

Lasă un răspuns

 

Livada cu 100 de nuci

3 răspunsuri

21 aprilie 2016 va fi data nașterii unei livezi de nuci, ai cărei părinți suntem noi, adică Mălina, Ștefan și cu mine. Din păcate Mălina a făcut pozele, așa că nu apare în nicio imagine. Aveam acest teren de mulți ani, în fiecare an îl dădeam cuiva pentru a-l cosi, dar mie nu mi s-a părut deajuns., așa că de ceva vreme visam să-l transform într-o livadă de nuci.

Ca să plantăm puieți era foarte complicat, terenul fiind departe de o sursă de apă, pe de altă parte era și mult mai scump. Am optat atunci pentru soluția cea mai simplă, probabil nu cea mai avantajoasă din punct de vedere economic, dar să lăsăm natura să-și spună cuvântul.

Ce am făcut? Foarte simplu, astă toamnă am pus cam 100 de nuci în nisip, pe care l-am umezit din când în când. Ba la un moment dat chiar l-am certat pe Ștefan, fiindcă udase din greu nisipul, mă temeam ca nucile să nu putrezească… Din fericire au ajuns cu bine în primăvară, majoritatea au crăpat, iar unele chiar au făcut rădăcină. Îmi pare rău că nu am fotografiat o nucă „gata de naştere”, arată foarte interesant, cu o rădăcină deja foarte puternică şi o tulpiniţă cu două frunzuliţe minuscule.

După cum spuneam, în 21 aprilie a fost Ziua Z, în care am deşertat vasul în care se aflau nucile, căutându-le prin nisipul umed. Spre bucuria mea, aproape toate dădeau semne că vor deveni nişte nuci viguroşi, aşa că am pornit la drum, spre locul în care livada noastră (sau pădurea, fiindcă nucul este ceva între pom şi copac) se va materializa…

După un urcuş nu tocmai uşor, iată că am ajuns la „Nucul Morăriţii”, care e deja legendar, are mai bine de 100 de ani şi e chiar pe proprietatea noastră. Morăriţa a fost  străbunica mea, iar în timp denumirea s-a încetăţenit, toată lumea ştie de acest nuc.

6

După ce ne-am tras sufletul, am început activitatea, dornici să vedem cât mai repede livada plină. Aici va fi livada de nuci, abia aştept să văd câţi vor răsări, aşa, doar cu ajutorul naturii.

2

Ne-am împărţit munca,  Mălina făcea gropile (mai bine zis gropiţele, fiindcă ne-am gândit să dăm mai multe şanse nucilor ca să răsară, aşa că nu le-am îngropat adânc). Eu le plantam, astupam groapa şi le botezam. Da, sunt naşa a 100 de nuci, singura mea părere de rău este că nu m-am gândit la asta de acasă, ca să iau o foaie de hârtie şi să fac o hartă, aşa am fi ştiut care nuc a răsărit şi care nu. Am pus mai multe nume de fetiţe, fiindcă băieţi (în rândul nucilor) trebuie să fie mai puţini. Pe la sfârşitul botezului, adică pe la ultimii nuci, când lista mea de nume din minte se rarefiase, ştiu că am botezat unul chiar Ptolemeu, sper să răsară, să fie deştept şi  rodnic.

Ştefan le punea câte un băţ cu rol de tutore, aşa că vom şti exact unde trebuie să răsară nucii.

După ce am terminat munca, avem timp să ne tragem sufletul şi să admirăm priveliştile ce ne înconjoară.

Mulţumiţi şi obosiţi, am ajuns acasă, unde mama ne aştepta cu plăcinte, iar noi am finalizat petrecerea botezului celor 100 de nuci deschizând şi o sticlă de şampanie.

Cam asta e povestea, sper să aibă şi continuare…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Amazing Trudi 1 – in English

4 răspunsuri
Yesterday, I received an email from an extraordinary woman I had met last year on
Camino del Norte, so now I want to share the happenings of the day that has
brought us together.
I was leaving Luarca before dawn, in gloomy and quite cold weather with the hope
that the rain might still elude us. I say us talking about us -the dozens of  
pilgrims who had stayed in the shelter (albergue) of the above-mentioned
settlement- because I was starting on the road by myself, as I usually did.
Luarca is a very nice little town, perched on a hill surrounding the bay. I will
put up resentative pictures another time, right now I want to talk about
something else. As I said, the weather was not favorable and around 9 a.m. it
began to rain earnestly, mocãneascã rain even if we were in Spain. 
Alone on a mountain road, with the rain that was coming from all sides, I was
feelig like I wanted to cry, but the only way was forward. My sandals were
making a fleoºc, fleoºc sound at every step, I was wet up above knee. I only  
then truly understood the meaning of the phrase wet turkey . 
I was looking forward to get to a certain, bar which was advertised to be
somewhere in the forest, to drink some coffee and eat something warm. Behold the
small village finally appears. I entered the bar, where patrons greeted me with
the warmth with which you greet a known and beloved guest. I ordered a coffee
and tortillas de patatas , a variety of food with potatoes, which I think has  
more than one recipe because each time it has a different but alway pleasant
taste.
While I was enjoying my coffee and some biscuits that i had on me, a group of
soaking wet but high spirited pilgrims entered the bar.
I check the weather to see if the rain had intensified and if the wind was
blowing harder, which would be bad even if it would blow from behind while on
the road. I encourage myself to go out again on a wheather unfit to leave a dog
outside. It was August in Spain but it looked like October in Romania.
I had not gotten very far with the rain whipping at my face before I got the
feeling that I just wanted to sit by the road side and cry until my tears ended.
But my moata spirit did not abandon me, so I thought singing would be better  
than crying, better for morale.
Said and done, I start singing out loud all the songs I remember, in all
languages of the world. It was really working, I was starting to feel less
oppressed by fate, when suddenly on the edge of a bridge, another wet turkey ,  
even wetter than me, Peregrina (a pilgrim) with no cape only a small raincoat, 
seeming to have the same mindset as me a few minutes ago.
Hola!
Hola, Buen Camino!
We greet and I continue my march singing, as if the sun was high in the sky and
the whole world were mine.
Upon taking a look back I noticed I had a companion, Trudi, a petite woman with
a big smile on her face. She was walking behind me with a stain on her cream-
colored pants left from a fall in the mud. We had met before, so I knew she was
German but she had moved to Spain about 20 years ago with her whole family.
We start talking and the next 8 kilometers seem to fly by, all laughter and
singing. I put up pictures with us below from the day we met and the next day
when the weather was kinder with us.
In the following days I will post Trudi s letter and how we spent two and a half
days together.
I wish you a sunny day!
Manuela Sanda Bacaoanu a „moata” in the Apuseni Mountains (Romania)
PS Trudi is 72 years old. I think she s wonderful!

 

 

IMG_1544IMG_1547IMG_1548

IMG_1554IMG_1571IMG_1030IMG_1551

 

De ce dăm bani cerşetorilor?

Lasă un răspuns

Nu cred că este cineva care să nu fi dat măcar o dată bani unui cerşetor. Motivele sunt multiple, dar de cele mai multe ori cred că un fel de sentiment de vinovăţie ne împinge să băgăm mâna în buzunar (portmoneu) pentru a scoate de acolo ceva mărunţiş şi a-l plasa în mâna nespălată şi întinsă într-un gest rugător spre noi. Ne simţim vinovaţi pentru faptul că noi suntem în maşină iar amărâtul e desculţ, în ploaie, că noi avem burta plină iar lui îi chiorăie maţele, că suntem îmbrăcaţi decent, iar lui (ei) îi curg zdrenţele.

Facem gestul de a da, chiar dacă am auzit (văzut) de zeci de ori reportaje despre industria cerşitului, despre modul în care aceşti oameni sunt ţinuţi captivi într-un soi de sclavie, la limita subzistenţei, de către o adevărată mafie a cerşetorilor. Nu poate cerşi nimeni unde şi când are chef, e nevoie de aprobări şi de un  adevărat noroc, pentru a fi acceptat de către ceilalţi, stabiliţi în zonă de mai mult timp.

Am aflat că printre ei sunt adevărate vedete, care ajung chiar la un câştig de zeci de mii de euro pe lună,  merg în vacanţe exotice şi-şi bat joc de noi, cei ce avem un job şi ne permitem doar o vacanţă la mama la ţară.

Într-adevăr, mai vezi câte un bătrân ce tremură şi te apucă mila, gândindu-te instantaneu la proprii bunici şi mulţumind Cerului că nu sunt nevoiţi să recurgă la asemenea mijloace pentru a supravieţui.

Mai nou, au apărut cerşetorii violenţi verbal şi fizic. Pe Eroilor, am întâlnit de mai multe ori o tânără ţigancă, căreia, dacă nu-i dădeai nimic, te blestema. Acum câteva zile, o prietenă mi-a povestit că nu a dat nimic unui ţigan de vreo 20 de ani, iar acesta i-a pus piedică, mai-mai să cadă. Posibil să nu mai fie mult până când va trebui să avem tot timpul mărunţişul pregătit, dacă vrem să trecem cu bine prin centrul Clujului.

Oare nu ar fi mai bine să ne înfrângem primul impuls, acela de a da, poate astfel s-ar stopa această adevărată pacoste, cu numele de cerşetorie? Ca să nu mai vorbim despre copiii cărora li se dau alcool şi droguri pentru a dormi non-stop ore în şir, ca să nu „deranjeze” cerşetoarea ce-l ţine în braţe şi care rareori îi este mamă…

Înainte de a scoate banul din buzunar, mai meditaţi…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni