Iată că am ajuns și în ultima zi a acestui 2023 care pentru unii a fost extraordinar, pentru alții așa și așa, iar pentru mine pot zice că destul de bun. N-am excelat în nimic (poate doar în cultura cepei, care a crescut ”ca-n povești”), am scris foarte puțin, dar am făcut câteva vacanțe minunate. Am totuși pentru ce să-i mulțumesc acestui an, fiindcă am familia aproape, suntem cu toții sănătoși și ne bucurăm de momentele petrecute împreună. Moș Crăciun a fost darnic cu noi, îi promitem că anul viitor vom fi și mai buni și mai cuminți decât am fost anul acesta, când s-ar putea să fi primit mai multe daruri decât meritam.
Ce să zic acum la sfârșit de an, când cu toții avem capul doldora de sfaturi despre cum să gândim, cum să mâncăm și cum să facem sport, dar toate astea rămân în general la nivelul planurilor, îmi doresc ca anul 2024 să ne aducă tuturor multă sănătate, să fim liberi să ne vedem când putem și avem chef, să ne putem îmbrățișa fără teamă, iar războaiele ce ne înconjoară să devină doar o tristă amintire.
Mie personal îmi doresc să merg pe Camino Dos Faros, să termin măcar două din cele trei cărți începute, să mă bucur de copii și de nepoți și să fiu sănătoasă la maxim. Mai am în plan niște vacanțe, dar nu le deconspir acum.
Nu vă spun ce, cum și cât să faceți anul viitor, sunt sigură că fiecare are propriile idei, vreau doar să vă urez să vă bucurați de fiecare clipă frumoasă, să aveți parte de familii numeroase și sănătoase, să munciți cu măsură și să vă distrați cât puteți de mult.
Haha! Aseară căutam o carte în bibliotecă, fiindcă îmi place să citesc măcar câteva pagini înainte de a adormi și ce să vezi, am dat peste jurnalul de pe Camino Portughez din 2014. Am citit și m-am distrat, așa că m-am gândit că poate vă va plăcea și vouă. O să ziceți că ce vă tot bat la cap cu jurnalele mele, că doar am scris două cărți și știți pe de rost toate întâmplările… Da, le știți, dar așa, mai cizelate, nu cum scriam acolo, la foc automat. M-am gândit că v-ar plăcea să citiți exact ce-mi trecea prin cap când totul era foarte proaspăt iar sentimentele nu apucaseră să se cearnă și să se sedimenteze. Ca să nu mai bat apa în piuă, să purcedem:
” 01.09.2014 COCOURRADA – PONTE DE LIMA – RUBEAIS
La oră 6 sună ceasul telefonului și sar ca arsă, am promis că azi vom face 38 de km dacă ieri am rămas aici ca să ne îmbăiem în piscină și în jacuzzi. Adevărul este că eu n-am intrat în piscină decât cu picioarele, apa mi s-a părut înghețată, iar diferența între temperatura apei și cea de afară era extrem de mare, așa că m-am mulțumit cu jacuzzi.
Somnul în patul cu semibaldachin a fost destul de bun, totuși nu știu de ce dorm foarte rău de când am ajuns pe Camino. Habar nu am cum fac față la 12-13 ore de mers pe jos, cu 2-3 ore de somn pe noapte. Probabil aici primești energie tot timpul, nu numai noaptea, în timp ce dormi. Oricât de puțin aș dormi noaptea, dimineața sunt fresh și gata să înfrunt alți kilometri, oricâți or fi ei. Până acum, am ajuns întotdeauna unde ne-am propus, chiar dacă pe ultima parte a drumului eu m-am târât și fiecare pas însemna un efort pe care în alte circumstanțe nu aș fi fost în stare să-l mai fac.
Micul dejun ne așteaptă în sala de masă, aranjată ca o sufragerie de pe la 1800, cu uriașe draperii de culoare roșie, drapate cu șnururi groase ce au la capete ciucuri. Cred că Mălinei i-ar plăcea foarte tare, e înnebunită după ciucurii ăia mari. O să-i cumpăr unul de Crăciun, de ani de zile vreau să fac asta.
Mâncăm din bunătățile pe care gazdele noastre ni le-au lăsat pe masă, dar cu măsură și lăsăm curățenie absolută în urma noastră. Să nu uităm că noi aici nu ne reprezentăm doar pe noi înșine, doi pelerini insignifianți, noi reprezentăm România, suntem primii români care au ajuns la CASAS DE RIO dar să sperăm că nu și ultimii, e un loc minunat, în care merită să petreci o după masă de neuitat. Chiar mă gândesc că dacă ne-am fi lăsat în voia zgârceniei și am fi părăsit acest loc din cauză că a fost atât de scump, ceea ce ne-ar fi rămas ar fi fost un gust amar care ar fi persistat multă vreme de aici înainte și nici mai bogați n-am fi devenit cu cei 50 de euro pe care nu-i cheltuiam . Așa, ne-am procurat o amintire frumoasă pentru toată viața, pe care sper să o putem povesti și strănepoților noștri în speranța că neamțul ăla nesuferit al cărui nume în cepe cu A nu ne va lua mințile prea devreme.
Plecăm la 6,30, lăsând cheile la locul stabilit. Ajungem la locul în care intrăm din nou pe Camino ( am făcut un ocol pentru a ajunge aici) și ne continuăm drumul de unde l-am întrerupt ieri, ”pentru a face parte dintr-o poveste care nu este a noastră” cum a spus Ștefan. Eu spun că sărăcia este o stare de spirit; dacă gândești ca un sărac, nu vei putea niciodată să devii bogat.
După câțiva km în care totul merge perfect, eu care ca niciodată eram în față, mă rătăcesc, o iau la dreapta și ajung pe șosea, în loc s-o iau la stânga și să păstrez direcția bună. Mai merg preț de vreo doi stâlpi, văd că nu sunt săgeți așa că mă întorc, timp în care Ștefan m-a depășit și probabil merge voinicește, pentru a mă ajunge din urmă.
Îl strig, dar niciun rezultat, doar un fel de behăit din porumb, căruia eu îi răspund cu BOM DIIIA!, așa spun portughezii până la amiază, iar după 12 spun BOM TAARDE!, așa lungit, cum am scris.Erau niște bărbați ce culegeau porumb și mormăiau de acolo, în loc de ”Bună dimineața!”. Aproape că o iau la fugă, măcar că nu e punctul meu forte, mai ales cu rucsacul în spinare. Mă gândesc că dacă nu-l ajung în câteva minute să-i trimit un mesaj, că sunt în spate.
Mai iau vreo două guri de aer și iată că la o schimbare de direcție îl găsesc pe Ștefan, asudat și bosumflat, gata să explodeze, credea că i-am jucat o farsă.
” Altă dată, să-mi spui când rămâi în urmă!”
” - Ce să-ți spun, că m-am rătăcit! De unde era să știu că o să mă rătăcesc? Și apoi tu știi cât de repede merg eu, nu puteam fi atât de departe încât să alergi disperat după mine”!
Gata, ziua noastră este compromisă. După cum îl știu, Ștefan va sta toată vremea la pândă ca să vâneze orice mică greșeală pe care aș putea-o face. Ne oprim să ne odihnim la o mică bisericuță foarte veche, când încep să curgă pelerinii care ieri au mers mai mult decât noi. Vine o tipă, pe urmă cei doi francezi, apoi încă două doamne și un olandez pe care-l suspectez că din pricina lui n-am putut dormi la Barcelinos, fiindcă toată noaptea s-a foit și a fâșâit cu sacul de dormit.
Eu mă înscriu în rândul pelerinilor, Ștefan mai rămâne câteva minute, ca de obicei. Încetișor, îi depășesc pe toți, contrar obiceiurilor mele mai vechi și mai noi, tot privind în urmă, oare Ștefan de ce nu face la fel? După o vreme apare, la fel de supărat.
” O dată mergi prea încet, o dată prea repede. Era să mă opresc să te aștept!”
” Dar m-ai văzut să rămân în urmă? De ce să mă aștepți?”
O ia la goană pe lângă mine, fără alte explicații. Îi strig din urmă:
” Când găsești un loc bun, să stăm!” Nu-mi făcuse prea bine mersul doar de dragul de a-i depăși pe ceilalți așa că aveam nevoie să mă odihnesc, deja era extrem de cald. Aștept preț de aproape 2 km să se oprească și dacă văd că nu am vreo șansă, mă opresc singură, pe un gard (de piatră, bineînțeles) ce mărginește o viță de vie interminabilă. Mănânc niște covrigei, apar și francezii care tare seamănă cu doi actori ce jucau în seria de filme cu ”Compania a VII-a. Îi întreb unde rămân, iar ei spun că la Ponte de Lima. ”Noi mergem la Rubiaes ( Rubiaiș pronunță portughezii) le spun eu importantă, iar francezul mai înalt, care vorbește și engleză, îmi spune că după Ponte de Lima este o pantă de 400 de metri. Nu știu dacă a mai făcut drumul sau a citit în ghid, că nu l-am mai întrebat. Oricum n-am prea înțeles ce era cu panta aia, mai ales că a încheiat cu ”… și o să transpiri!”
”Dar eu sunt deja transpirată!” îi răspund naivă, neștiind ce mă așteaptă, câte rânduri de transpirație mă vor trece astăzi.
Francezii pleacă, mă dau și eu tacticos jos de pe gard și-mi continui drumul, La câteva sute de metri Ștefan mă așteaptă în picioare, nici măcar nu s-a așezat.”Te-ai oprit?” ”Da, m-am oprit, m-am săturat să tot umblu după tine ca un cățel și să aștept să te oprești undeva, doar ți-am zis să cauți un loc!”
” N-am auzit, n-ai putut să strigi?” ”Păi asta am făcut, am tot strigat, dar eram prea departe.
Ne apropiem de Ponte de Lima cu nervii întinși, gata să se rupă. Când stăm 5 minute pe o bancă de piatră deasupra căreia e inscripția ” Ponte de Lima 1 km”, nu știu ce-mi vine și zic:
”Vezi, de aceea se merge singur în pelerinaj!”
”Păi singură o să mergi de acuma, să știi!”
Nu știu dacă de azi trebuie să merg singură sau un alt eventual pelerinaj o să-l fac singură. Dacă-i cer credencialul, precis îmi sare în cap așa că mă abțin, iar el o ia voinicește înainte, în timp ce eu, șontâc, șontâc în urma lui. Când plec de pe loc, am nevoie de câțiva metri ca să mi se ”dezmorțească” articulațiile atât de muncite în ultima vreme.
Ne apropiem într-adevăr de Ponte de Lima, am ajuns pe malul unui râu foarte mare, o biserică și intrarea într-un parc cu copaci uriași, care precis au văzut trecând pe alee pelerinii de acum câteva sute de ani. Ștefan e în față, nu mai văd săgețile, dar întreb pe cineva care-mi spune să merg până la capătul parcului, apoi peste pod.
Văd o piață frumoasă, o parcare cu multe mașini, iar pe pod, lampadarele au difuzoare din care se scurge suav un vals vienez. Parcă e sărbătoare, dar mai mult pentru alții…
Trecem podul și ne trezim la ieșirea din localitate. Ștefan ia apă de la un bar și părăsim orașul, cred că centrul e în partea cealaltă a râului, îmi pare rău că nu l-am văzut, dar noi am urmat Camino. Ieșim în câmp, printre vii, ca un labirint. Trebuie să stăm să mâncăm. Intrăm sub vie, dar aici parcă nu este aer. Nimic nu mișcă, nu se aud nici păsările, întreaga fire e cuprinsă de o letargie în care ne lăsăm și noi învăluiți timp de aproape o oră, după ce îmbucăm câte ceva de prin traistă.
Plecăm apoi mai departe, mai avem 18 km până la Rubeais. Eu tot aștept panta francezului. Într-adevăr, camino începe să urce, e când prin localități (tot mai de munte), când prin pădure. Ne oprim la o terasă. Ștefan bea bere, eu limonadă, apoi facem mici cumpărături, este și un mic magazin alimentar aici. Întrebăm cât mai este până la Rubeais, iar vânzătoarea ne spune că 8 km. Ne socotim că până la 7 cel târziu ajungem, acum e trecut de 4. Dar socoteala de acasă nu prea se potrivește cu cea din târg…
Abia acum începe cu adevărat panta francezului și-mi dau seama curând că el zicea că urcăm 400 de m în altitudine.Un drum bolovănos ce urcă pieptiș, întrerupt din când în când de un drum forestier pe care mergem 100 de metri, apoi iar pieptiș. Parcă cineva își bate joc de noi, ne scoate în vârful muntelui. Mai devreme, când treceam pe sub autostradă, i-am arătat lui Ștefan un drum foarte abrupt pe un versant din față și ziceam că sperăm să nu ajungem acolo. N-am ajuns, dar nici mult mai bine nu suntem. Asta e răzbunarea Camino-ului, m-am tot plâns că am mers mult prin localități și pe asfalt. Vreți munte și cărări? Poftiți! Îl și văd cum râde în barbă și se distrează pe seama noastră.
Când credeam că urcușul nu se mai termină, iată că suntem în vârf, avem perspectivă asuprea împrejurimilor, suntem la nivelul celorlalți munți, iar sentimentul de victorie este atât de puternic și de înălțător, încât într-o secundă îmi dau seama că acest efort de fapt ”a meritat toți banii”. Nimic nu-ți produce o atât de mare fericire ca un lucru pe care te-ai străduit foarte tare ca să-l duci la bun sfârșit.”
Mda, jurnal mai este, dar am hotărât că v-am plictisit destul. Am găsit și câteva poze, din acea zi de pomină. Ca să fiți liniștiți, am ajuns cu bine la albergue, din partea mea cu ioi și vai, dar… ”am înfrânt”, vorba românului.
S-ar părea că aceasta este perioada din an în care trebuie să fim buni. N-am înțeles niciodată de ce acum, iar altă dată nu. Probabil chiar și Moș Crăciun inventat de Coca Cola în forma sa actuală se întreabă același lucru. Eu sunt de părere că nu avem nevoie de un moș și o perioadă de sărbători pentru a fi buni, pentru a ne gândi la cei de lângă noi și a face un lucru cât de mic, care să le aducă zâmbetul pe buze și o rază de soare în suflet.
Dar nu putem face asta tot anul, nu-i așa? Prinși în vâltoarea vieții, cu planurile ce se materializează greu, fir-ar să fie, cu job-ul care ne dă de furcă și mai ales cu vacanța, la care ne gândim încă de când s-a terminat cea de anul trecut… Deci tot Crăciunul ne salvează conștiințele: donăm câțiva lei pentru o cauză umanitară, facem câteva pachete pentru cei mai puțin norocoși decât noi, mergem în vizită la părinți fiindcă de Paști am fost prinși cu altele și n-au fost pe lista de priorități, într-un cuvânt bifăm cât mai multe fapte bune pe lista noastră, pentru ca sfârșitul de an să ne prindă cu un vibe bun (urăsc cuvântul ăsta) și relaxați.
Și când te gândești că într-o viață de om nici nu sunt atât de multe Crăciunuri, îi poți număra pe degete pe cei care au prins 100. Mda, dacă o țin tot așa, intru direct în depresie. Oricum, depresia de sărbători e la mare modă acum, nici măcar n-aș face ceva ieșit din comun.
Bun, hotărăsc să nu intru în depresie, iar în timp ce privesc la cozonacii care se lăfăie în cuptor de zici că-s pe o plajă din Malibu, aud ceva forfotă pe afară, lătrat de câine și voci de copii. Hehe! Copilașii din vecini au venit cu colinduța sau cu bizăreaua. Chiar aseară mă gândeam că acum probabil copiii mici nu mai pot umbla cu colinduța, că e prea cald afară. După știința mea, aceasta se confecționează dintr-un băț de brad care se giluiește, dar nu de tot, iar după ce se udă, se pune în ger, ca să înghețe. În acest fel, colinduța este un fel de toiag Punk, ce seamănă cu blănița unui mieluț abia fătat. Gândul meu era că probabil acum trebuie să pui colinduța în congelator, dar nu speram să mai văd vreuna anul acesta. Bucurie mare, copiii își spun replica, mai ales fetița, care e mai mare: O VINIT AJUNUL LUI CRĂCIUN, ÎNTR-UN CEAS BUN, CU ZILE MULTE ȘI BUNE!
Cam atât au de spus, iar la plecare, după ce primesc o atenție din partea gazdei, mai zic: NOI IEȘIM, DUMNEZEU INTRĂ! Iar propoziția asta este de-a dreptul magică. Automat îți amintește că nu ești singur, că plecarea copiilor nu face decât să-l lase pe Dumnezeu în casa ta, oaspete de preț și de nerefuzat.
Pe lângă un asemenea oaspete, Moș Crăciun pare mic și neimportant. Din păcate, e exact pe dos.
Ei, dar nu e treaba mea pe cine așteaptă fiecare, eu doar atât vă mai zic: O VINIT AJUNUL LUI CRĂCIUN, ÎNTR-UN CEAS BUN, CU ZILE MULTE ȘI BUNE! După un număr considerabil de ani în care m-am tot gândit de ce se zice cu zile multe și bune că doar Ajunul e doar o zi, în sfârșit mi-a picat și mie fisa. De fapt, urarea ar vrea să spună cam așa:” Iată că ai mai prins un Ajun de Crăciun! Fii fericit și bucuros! Noi îți urăm să mai ai zile multe și bune!” Dar urarea fiind spusă de către copiii mici, s-a simplificat până la ceea ce ați citit mai sus.
Iar dacă am intrat în casa voastră, acum pot să vă spun: EU IES, DUMNEZEU INTRĂ! Să aveți sărbători binecuvântate!
Ne-am întors aproape de o săptămână din excursia noastră, dar fiind prinsă cu alte activități, nu v-am mai povestit nimic. Doresc să vă împărtășesc și celelalte experiențe, deoarece a fost prea frumos pentru a nu vă povesti mai multe.
A doua zi dimineața, adică sâmbătă, după micul dejun, am pornit mai mult sau mai puțin voioși la drum. Mai mult fiindcă eram înconjurați de o iarnă adevărată, peisajele erau de basm și mai puțin deoarece urma să mergem la Auschwitz, iar această denumire nu poate aduce veselia în sufletul unui om normal. Era totuși un obiectiv pe care ne propusesem și voiam să-l vizităm, cu toată strângerea de inimă ce ne încerca pe toți. Ei, dar cum ziua bună cică se cunoaște de dimineață, iată că a noastră se dovedea a fi exact pe dos, autocarul nostru a hotărât că are nevoie de o mică vacanță, așa că s-a stricat. Nu știam de ce ne oprisem la un moment dat fără a fi anunțați de cauza opririi… Aveam programare la Auschwitz la 12,30, iar dacă întârziam, ratam intrarea. Ei, dar până să ne dezmeticim, iată că vine un alt autocar care ne preia și ne ajută să ajungem la prima destinație a zilei exact la timp. N-o să vă povestesc acum despre Auschwitz fiindcă mai trebuie să-mi cern sentimentele, dar important este că la terminarea vizitei, în parcare ne aștepta chiar autocarul nostru, plin de vervă și de voie bună, reparat și gata de drum. Fericiți de parcă ne-am fi întors acasă, ne-am mutat lucrurile din autocarul închiriat și am pornit spre Cracovia, cu speranța ca următoarea jumătate de zi o să fie mai veselă decât prima.
Așa a și fost, păcat că am ajuns la Cracovia odată cu întunericul, dar am putut admira luminițele de Crăciun, orașul vechi cu monumentele lui, cu Biserica Sf. Maria la care trecerea orelor e anunțată de sunete de trompetă, cu Biserica Sf. Paul care mie mi s-a părut că seamănă cu catedrala cu același nume de la Londra, având și destine asemănătoare, cu Târgul de Crăciun imens și adăpostit în interior, cu atmosfera aceea festivă pe care doar orașele vechi o au în preajma sărbătorilor, cu mulțimea de turiști care se îmbulzeau pe străduțe și zăpada pe care o frământam cu toții în picioare, lăsată acolo unde căzuse din cer.
Mi-a plăcut foarte mult Biserica Sf. Varvara, protectoarea minerilor, unde am asistat câteva minute la slujbă și mi s-a părut că am intrat în povestea cu Arabela și Rumburak, filmul acela polonez care a fost și la noi la TV în urmă cu o grămadă de ani. Îmi place foarte mult cum sună limba poloneză, atât de clar și de dulce, iar de când am văzut acel film, de câte ori o aud, îmi amintește de protagoniștii filmului de care vă spuneam. Culmea e că a doua zi chiar am trecut pe lângă castelul în care s-au filmat scene din acel film, după cum ne-a anunțat Sorana, ghida noastră tobă de carte.
Minunate erau caleștile albe trase de niște cai superbi, împodobiți ca de paradă și care se plimbau, da, ați ghicit, pe Drumul Regal, acela care ducea de la castelul din cetate, la catedrală. Așa cai, n-am văzut în viața mea. Acum, Drumul Regal era bătut de turiști, dar în urmă cu nu prea mulți ani, caleștile transportau nobilimea și pe rege. Alte vremuri, alți oameni…
Ei, și după minunata seară petrecută la Cracovia, ne-am întors frumușel acasă, la Hotelul Măgura din Slovacia, în mijlocul nămeților și al brazilor înzăpeziți din Munții Tatra, la peste 2000 de m altitudine.
Și fiindcă am considerat că nu suntem destul de obosiți, după cină, am dansat, frate, până pe la 12,30. Vorba ceea: ”Sunt greu bătrânii de urnit, dar de-i urnești, sunt greu de-oprit!” Mă gândesc că asta se întâmplă din pricina forței centrifuge…sau centripete? Forța gravitațională sigur nu are nicio legătură…
Pozeee
Manuela Sanda Băcăoanu – o excursionistă împătimită
Ieri dimineață, la o oră absolut ucigătoare, adică 6, am plecat din Cluj, cu destinația Polonia. Călătoria a fost una foarte plăcută, așa cum ne-a obișnuit d-l Marius Lazăr, patronul agenției Brian Travel, cu opriri asezonate cu cafea, coniac, vin fiert și fursecuri. Nici nu ne-am dat seama cum am ajuns în Slovacia. La noi, o vreme primăvăratica. La ei iarnă în toată regula, dar de o frumusețe rară, ca în România, în urmă cu mulți ani. Am făcut o oprire la Kosice, unde am vizitat centrul cu catedrala, teatrul, casa cerșetorului, clopotul atins de bombe în timpul războiului, restaurat și rămas la sol. Am început să ne obișnuim cu temperaturile mai scăzute, aici erau -8
grade. Apoi am pornit spre Polonia, am trecut granița fără să ne dăm seama, iar Tărâmul de Vis pe care am ajuns ne-a răsplătit din plin pentru sutele de. kilometri parcurși. Ne-am cazat la Hotel Măgura, un nume absolut românesc, iar după cină, am plecat la Zakopane, oraș stațiune desprins din povești. Din păcate am făcut pozele noaptea, așa că nu sunt de. prea bună calitate.
Târgul de Crăciun ne-a fermecat, am făcut turul obligatoriu, apoi ne-am întors la autocarul care ne aștepta cuminte, lângă parc. Sper să vă bucurați de fotografii. Manuela Sanda Bacaoanu
Duminică a fost probabil ultima zi cu adevărat caldă din această toamnă, așa că ne-am gândit să ieșim un pic, să vedem ce mai e prin împrejurimi. Vorba ceea, am fost destul pe afară, să mai vedem ce este și-n propria ogradă.
N-am mers prea mult, după surpriza pe care ne-au făcut-o mistreții care au scurmat pământul la doi pași de case, nu ne ardea să ne afundăm în pădure. Am găsit un loc cu o perspectivă minunată, era cald, foarte cald, puteai face plajă, ceea ce am și făcut. Mă simțeam cufundată într-o mare de liniște, Masha tot nu-mi dădea pace, dar la un moment dat s-a potolit și ea, fermecată de locul în care ne aflam.
Foșnetul ușor al frunzelor ce încet-încet își iau adio de la copacii pe care i-au slujit o vară, norii ștrengari ce se aleargă pe cerul de un albastru curat, o cioară ce cârâie la câțiva metri, m-au făcut să uit că trăim într-o lume în care oamenii se omoară unii pe alții, că suflete nevinovate sunt smulse din micile trupuri în care nu apucaseră să viețuiască decât o clipă, că marea ar trebui să se înroșească de atâta sânge, iar cerul să fie negru de toate tristețile care se adună în el….și totuși, aici e atâta pace, atâta siguranță, de parcă toate acele lucruri oribile nu s-ar întâmpla.
Este ciudat cum în zilele noastre poți afla despre evenimente ce au loc la mii de kilometri, dar, în același timp, poți avea oaza ta de liniște. Iar celor ce n-o pot avea, fiind în mijlocul războaielor provocate de descreierați fără inimă, aș vrea să le trimit, din căușul palmelor, un strop din liniștea mea.
Dragile mele Eve, povestea voastră m-a uimit, m-a captivat și m-a transformat în fana voastră numărul 1. De la foarte inspirata denumire a echipei voastre ( a cărei ”naștere” poate ar fi trebuit s-o zugrăviți în carte) și până la ultima pagină, mi-a plăcut tot. Nu, nu vă culcați pe lauri, imperfecțiuni bineînțeles că există, dar privind în ansamblu, cartea voastră este una foarte motivantă, plină de energie și de dorința ca și cei care o citesc să vă semene, măcar un pic.
Eu am citit-o oarecum ”din interior”, deoarece am fost de 5 ori pe camino și am participat o dată, prin 2018, la Walking Month, dar fără rezultatele voastre uimitoare.
Mi-a plăcut foarte mult că v-ați scris fiecare partea, așa am putut afla despre trăirile fiecăreia, dar, de asemenea, am umblat pe jos alături de voi prin trei mari orașe ale țării, le-am cunoscut mai bine și am început să le îndrăgesc. V-am cunoscut pe rând și pe voi, cele patru luptătoare pentru o cauză umanitară și am fost încântată să vă descopăr pe fiecare în parte. Dacă despre primele trei: Elisabeta, Veronica și Albinuța știam câte ceva mai mult din scrierile voastre decât din scurtele interacțiuni ”face to face” ( am pus între ghilimele, ca să nu se supere luptătorii împotriva englezismelor, printre care uneori mă număr și eu) Smaranda a fost o surpriză pentru mine, dar una foarte plăcută. Înclinam să cred că este o persoană mai rece, mai profesoară, până am văzut poza cu ea pe ”Champs Elysses” din Galați. Atunci mi-am dat seama că e exact ca voi, dar un pic mai ”umblată”, datorită excursiilor săptămânale care sunt hrană pentru suflet și antrenament pentru picioare. Smaranda, ești o luptătoare, dar și o fină observatoare a celor ce te înconjoară. Cu alte cuvinte, nu treci degeaba prin viață. Cu ajutorul tău, am prins drag de Galați, oraș pe care l-am vizitat doar pe fugă, în urmă cu foarte mulți ani. Mi-ar face plăcere să vin să ne plimbăm împreună pe faleză și să admirăm sculpturile ce o împodobesc.
Elisabeta, tu ești o lideră înnăscută, iar faptul că ți-ai asumat conducerea echipei este o dovadă de curaj, pe care celelalte Eve știu că o apreciază pe deplin. Știu de asemenea ce înseamnă să faci zeci de mii de pași zilnic, iar să-i faci aproximativ prin aceleași locuri și pe asfalt, e și mai greu. Îmi place cum ai istorisit întâmplările tale, pot spune că stilul tău se îmbunătățește cu fiecare carte. Iar a descrie Timișoara, unul dintre cele mai frumoase orașe din România, este până la urmă și un act de patriotism.
Veronica, te-am ”ghicit” și din cărțile tale, ești persoana care face lucruri mari cu modestie, ca pe ceva firesc și de la sine înțeles. Performanțele tale sunt extraordinare, m-ai făcut un pic geloasă, dar în sens pozitiv. Sinceritatea pe care o pui în rândurile scrise se îmbină foarte plăcut cu stilul tău. Iași-ul descris de tine m-a purtat prin locuri cunoscute și mai puțin cunoscute, am fost acolo când, înghețată de frigul lui noiembrie te bucurai de aroma unui pahar de vin fiert sau când treceai pe lângă Podul Roș, loc prin care am trecut și eu și care-mi era familiar.
Iar nu în cele din urmă Albinuța Lore, după mine, cireașa de pe tort. Abia așteptam scrierile tale, fiindcă povestea ta e văzută prin ochi de copil, un copil mare care scrie minunat, pentru copiii de toate vârstele. Ai un talent minunat și ar fi păcat să-l irosești, dacă încă nu te-ai gândit să scrii cărți pentru copii, te implor eu s-o faci. Ești proaspătă ca roua dimineții, ai puterea să duci pe oricine în Țara Basmelor, doar cu câteva fraze. Dacă eu nu sunt la curent și ai început deja să scrii sau chiar ai publicat ceva, te felicit, ai toată admirația mea. Dacă n-ar fi fost partea scrisă de tine, cărții i-ar fi lipsit ceva foarte important și anume sufletul de copil. Le rog pe celelalte Eve să nu se supere, dar pentru mine tu ai fost revelația.
Poate cu asta trebuia să încep, dar e pentru cei care citesc până la sfârșit. ”POVESTEA PAȘILOR” e o carte scrisă de patru femei minunate, din trei orașe ale țării și descrie o lună foarte grea din viața lor, aceea în care, în 2022 au participat la Walking Month, o competiție de mers pe jos, pentru un scop caritabil. Dincolo de milioanele de pași pe care le-a adunat echipa lor, transpare tenacitatea, altruismul și talentul celor patru . Au reușit să țină echipa unită, să aibă rezultate remarcabile și să descrie toate aceste lucruri foarte spontan și cu lux de amănunte. Felicitări, GO, ”EVA S STEPS”!
ELISABETA
VERONICA
ALBINUȚA LORE
SMARANDA
Vă urez să faceți încă mulți pași, împreună sau separat și să scrieți despre ei.
Închei cu o mare îmbrățișare, care pleacă din Cluj (de fapt Lupșa, dar Cluj suna mai bine și mai cunoscut) și ajunge la Timișoara, Iași și Galați.
Azi am fost în excursie la Pozar. Știam doar că e o stațiune cu ape termale și… cam atât. Prima impresie când am ajuns acolo după mai bine de două ore de când plecasem de la Paralia a fost că… mai bine rămâneam la plajă, că ne-am pierdut o zi pentru un fel de Herculane.
Dar apoi am intrat în apa de 37 de grade, în piscina cea mai mare, că românii nu se mulțumesc cu puțin (mai erau două mai mici, dar biletul de 3 euro era valabil doar pentru una dintre ele, la alegere) și am început să ne schimbăm percepția. Apoi, după prima rundă de baie și uscare cât de cât, am plecat să facem o excursie pe munte, ghida noastră ne povestise că putem face o plimbare pe poteca în trepte ce urca până la o peșteră. N-am știut că vom da de o peșteră fiindcă n-am plecat pe poteca ”oficială”, cu indicatoare, ci pe una laterală, care se închidea brusc și abia apoi am revenit la aleea pietruită inscripționată cu anul nașterii sale, adică 1999.
Ei și urcând acea potecă, ne-am schimbat radical părerea despre acest loc, peisaje de poveste ni se înfățișau, iar când am ajuns la peștera care din păcate nu se vizitează ne-a părut rău că poteca s-a sfârșit.
Pozele cu cascada și cu leagănul sunt făcute într-o apă rece, de-ți îngheța și măduva în oase, iar zâmbetele sunt însoțite și de chiuituri, păcat că nu se aud. O apă rece și limpede, care curge alături de ape termale, adevărate minuni ale naturii. Iar ca să faci o plimbare pe munte nici nu trebuie să plătești bilet, e liber. După excursia pe munte și ”baia” în apă rece ne-am întors la piscina cu apă termală, pe care am prețuit-o mult mai mult de astă dată.
Chiar i-am zis lui Ștefan că stațiunea Pozar e ca o femeie nu foarte frumoasă pe care n-o remarci de la început, abia apoi, când îți dai seama că e foarte deșteaptă începi s-o privești cu alți ochi.
Masa pe o terasă și o trecere fugară printr-un târg cu produse autohtone din care n-am cumpărat nimic, fiindcă am ajuns foarte târziu, la ora plecării autocarului.
Miercuri seara am plecat din Cluj spre o destinație de vacanță binecunoscută de români, Grecia, Paralia Katerini. Cred că nu este român care să n știe despre ce vorbesc.
Vremea se anunța bună, starea de spirit era la fel. Atâta doar că ne aștepta o noapte în autocar. Sunt sigură că și această experiență este cunoscută majorității românilor.Cu opriri destul de dese, cu cafele și genuflexiuni în pauze, iată-ne în Grecia. Am ajuns pe nesimțite, fără a sta prin vămi și fără alte peripeții. Ce să vezi, era prea devreme ca să mergem la hotel, fiindcă încă nu se dădeau camerele ( era să zic nu se făcea chek-in, dar n-am vrut să mă folosesc de englezismele atât de urâte de o parte dintre români. Cei drept nici mie nu-mi plac, acolo unde poți folosi un cuvânt neaoș românesc și pui unul ”englezit”, care sună ca nuca în perete).
Pe scurt, am primit doar 40 de minute ca să ne plimbăm pe faleză în Salonic, timp prea scurt pentru a face orice, fiindcă erau multe de văzut. După Turnul Alb, care de-a lungul vremurilor a aparținut mai multor nații și a avut mai multe destinații, de la turn de apărare la închisoare, ne-am îndreptat pașii spre statuia lui Aristotel, al cărui deget mare de la piciorul stâng este îndelung mângâiată de către turiști, în speranța că se vor reîntoarce în aceste locuri. Toată chestia era că autocarul oprise la vreun kilometru de sus-amintitul obiectiv, așa că aproape am luat-o la trap, ca să nu întârziem. Cu toată graba, am întârziat 6 minute, dar perdaful l-au luat alții (altele) după care am mai stat încă vreo 15.
Ei și așa, plini de nervi și obosiți, am ajuns la Paralia, unde într-un final ne-am cazat, după alte dispute, fiindcă unii voiau în hotelul ”celălalt”. Suntem cazați în două hoteluri.
Abia așteptam să vedem marea, plaja, soarele începea deja să se ascundă după hoteluri pe la 5 după masa când am ieșit și noi, așa că ne-am îndreptat spre marginea stațiunii dinspre sud, unde plaja era largă, goală și încă în plin soare. N-am priceput niciodată de ce oamenilor le place să stea înghesuiți în spații strâmte, să-și ”sufle în ciorbă” unii altora.
Gata acum, că plecăm în excursie.
PS Stațiunea e incredibil de plină pentru această perioadă.
Anul trecut la începutul lui septembrie eram în Turcia., într-o excursie cu autocarul. A fost una dintre cele mai faine excursii, cu ”Brian Travel”. Grupul cu care am fost era unul deja închegat, oamenii se cunoșteau de câțiva ani, de când ieșeau la Cojocna sau în excursii prin Europa împreună. Noi eram oarecum intruși, nu cunoșteam pe nimeni, dar grupul era fain și ne-am simțit bine cu ei.
Am fost cazați în mai multe locuri, dar la Kusadasi am stat mai mult, iar de acolo plecam în fiecare zi în excursii. Vreau să vă povestesc despre ziua în care am fost la Pamukkale, ( și care m-a scos din anonimat ) de altfel un loc ce neapărat trebuie vizitat dacă ajungi prin zonă și pe care doream să-l văd de câțiva ani. Pentru poze cu Pamukkale vă recomand internetul, fiindcă pozele mele din Turcia au dispărut fără urmă. Dacă totuși dau de ele, o să le pun pe blog.
Ei și cum mergeam noi voioși spre sus-amintita destinație, dimineața pe la 10 probabil că era, numai ce văd pe stânga șoselei un târg de ceramică, vase mari și mici, de toate dimensiunile, majoritatea pentru flori dar și unele pentru gătit. Spre bucuria mea, cam după un kilometru s-a făcut o oprire într-o benzinărie și am primit o jumătate de oră pauză. Mi-am făcut rapid un calcul, aveam timp să merg înapoi până la ”oale” și să mă și întorc. Din mersul autocarului parcă zărisem niște ghivece mari, ca niște amfore, o altă dorință ce voiam să mi-o îndeplinesc de ceva timp. Zis și făcut, îl las pe Ștefan gaj, ca să mă aștepte autocarul în caz că întârzii și o iau la picior. Într-adevăr, cele mai mari ghivece erau… foarte mari, eu nici n-aș fi putut să le ridic singură și erau exact două, câte mă gândisem eu că mi-ar trebui. Mai rămânea să negociez prețul, am reușit să obțin doar 10 euro reducere, așa că am stabilit că mi le dă pe cele două cele mai mari cu 110 euro. Nu e scump, în România am găsit într-un loc, dar era unul singur la acest preț. Acum, mai rămânea să negociez cu ghidul nostru care era și patronul firmei de turism, ca să oprim și să le luăm la întoarcere.
Am ajuns în benzinărie înainte de a se striga adunarea, apoi am început să mă frământ cum să fac. În cele din urmă, după ce am vizitat Pamukkale și am luat masa , mi-am luat inima în dinți și am întrebat dacă am putea să oprim pentru două … oale. Răspunsul a fost afirmativ, acum mai trebuia să vadă și ce oale mi-am luat. Oricum, când am ajuns la locul cu pricina, ghidul a anunțat că doamna Băcăoanu vrea să-și cumpere oale de sarmale și…așa a rămas. Când erau printre celelalte nu păreau atât de mari, dar când au ajuns în burta autocarului… Abia doi bărbați le-au putut duce. Nu spun cum am tremurat până am ajuns la hotel, m-am gândit că nefiind bagaje, oalele mele vor juca prin portbagaj și se vor sparge. Doar când am văzut că nici nu se clintiseră mi-a mai venit inima la loc.
Cum de atunci m-am mai întâlnit de câteva ori cu persoane care au fost în acea excursie și m-au întrebat ce-am făcut cu ”oalele”, iar acum s-ar putea să-i întâlnesc din nou fiindcă plecăm în Grecia, m-am gândit să pun poze cu ele, pentru ca oamenii să fie liniștiți, au ajuns cu bine la destinație și au deja un an vechime. Sunt într-o companie selectă, păcat că vine frigul și strică toată atmosfera asta tihnită.
Și da, înflorește magnolia, cred că a cincea oară anul acesta. E o magnolie foarte harnică.
Am bagaje de făcut, așa că vă las să faceți ce aveți chef în această molcomă seară de început de toamnă.
manuelasandablog 