Arhive etichetă: Gânduri răzleţe

Excursie la Pozar

Lasă un răspuns

Azi am fost în excursie la Pozar. Știam doar că e o stațiune cu ape termale și… cam atât. Prima impresie când am ajuns acolo după mai bine de două ore de când plecasem de la Paralia a fost că… mai bine rămâneam la plajă, că ne-am pierdut o zi pentru un fel de Herculane.

Dar apoi am intrat în apa de 37 de grade, în piscina cea mai mare, că românii nu se mulțumesc cu puțin (mai erau două mai mici, dar biletul de 3 euro era valabil doar pentru una dintre ele, la alegere) și am început să ne schimbăm percepția. Apoi, după prima rundă de baie și uscare cât de cât, am plecat să facem o excursie pe munte, ghida noastră ne povestise că putem face o plimbare pe poteca în trepte ce urca până la o peșteră. N-am știut că vom da de o peșteră fiindcă n-am plecat pe poteca ”oficială”, cu indicatoare, ci pe una laterală, care se închidea brusc și abia apoi am revenit la aleea pietruită inscripționată cu anul nașterii sale, adică 1999.

Ei și urcând acea potecă, ne-am schimbat radical părerea despre acest loc, peisaje de poveste ni se înfățișau, iar când am ajuns la peștera care din păcate nu se vizitează ne-a părut rău că poteca s-a sfârșit.

Pozele cu cascada și cu leagănul sunt făcute într-o apă rece, de-ți îngheța și măduva în oase, iar zâmbetele sunt însoțite și de chiuituri, păcat că nu se aud. O apă rece și limpede, care curge alături de ape termale, adevărate minuni ale naturii. Iar ca să faci o plimbare pe munte nici nu trebuie să plătești bilet, e liber. După excursia pe munte și ”baia” în apă rece ne-am întors la piscina cu apă termală, pe care am prețuit-o mult mai mult de astă dată.

Chiar i-am zis lui Ștefan că stațiunea Pozar e ca o femeie nu foarte frumoasă pe care n-o remarci de la început, abia apoi, când îți dai seama că e foarte deșteaptă începi s-o privești cu alți ochi.

Masa pe o terasă și o trecere fugară printr-un târg cu produse autohtone din care n-am cumpărat nimic, fiindcă am ajuns foarte târziu, la ora plecării autocarului.

Ei, cam asta a fost.

Manuela Sanda Băcăoanu

Degetul lui Aristotel

Lasă un răspuns

Miercuri seara am plecat din Cluj spre o destinație de vacanță binecunoscută de români, Grecia, Paralia Katerini. Cred că nu este român care să n știe despre ce vorbesc.

Vremea se anunța bună, starea de spirit era la fel. Atâta doar că ne aștepta o noapte în autocar. Sunt sigură că și această experiență este cunoscută majorității românilor.Cu opriri destul de dese, cu cafele și genuflexiuni în pauze, iată-ne în Grecia. Am ajuns pe nesimțite, fără a sta prin vămi și fără alte peripeții. Ce să vezi, era prea devreme ca să mergem la hotel, fiindcă încă nu se dădeau camerele ( era să zic nu se făcea chek-in, dar n-am vrut să mă folosesc de englezismele atât de urâte de o parte dintre români. Cei drept nici mie nu-mi plac, acolo unde poți folosi un cuvânt neaoș românesc și pui unul ”englezit”, care sună ca nuca în perete).

Pe scurt, am primit doar 40 de minute ca să ne plimbăm pe faleză în Salonic, timp prea scurt pentru a face orice, fiindcă erau multe de văzut. După Turnul Alb, care de-a lungul vremurilor a aparținut mai multor nații și a avut mai multe destinații, de la turn de apărare la închisoare, ne-am îndreptat pașii spre statuia lui Aristotel, al cărui deget mare de la piciorul stâng este îndelung mângâiată de către turiști, în speranța că se vor reîntoarce în aceste locuri. Toată chestia era că autocarul oprise la vreun kilometru de sus-amintitul obiectiv, așa că aproape am luat-o la trap, ca să nu întârziem. Cu toată graba, am întârziat 6 minute, dar perdaful l-au luat alții (altele) după care am mai stat încă vreo 15.

Ei și așa, plini de nervi și obosiți, am ajuns la Paralia, unde într-un final ne-am cazat, după alte dispute, fiindcă unii voiau în hotelul ”celălalt”. Suntem cazați în două hoteluri.

Abia așteptam să vedem marea, plaja, soarele începea deja să se ascundă după hoteluri pe la 5 după masa când am ieșit și noi, așa că ne-am îndreptat spre marginea stațiunii dinspre sud, unde plaja era largă, goală și încă în plin soare. N-am priceput niciodată de ce oamenilor le place să stea înghesuiți în spații strâmte, să-și ”sufle în ciorbă” unii altora.

Gata acum, că plecăm în excursie.

PS Stațiunea e incredibil de plină pentru această perioadă.

Manuela Sanda Băcăoanu

E de râs, zău că-i de râs!

1 răspuns

După trei săptămâni în Spania, timp în care nu m-au prea interesat veștile din România, am venit acasă, iar bombardamentul cu știri proaste, incredibile, îngrozitoare, parcă nu se mai oprește. Un tânăr drogat omoară cu mașina oameni aflați pe marginea drumului. Toată țara sare în sus, pune emoticoane triste și furioase, de zici că e un adevărat război al emoticoanelor. Ce păcat că n-au nicio putere. O femeie e lăsată să moară la Botoșani, în timpul travaliului, de către cadre medicale care nu se pot numi oameni. Alta, naște nu știu unde, pe trotuar.

Băi, oare asta-i chiar țara capetelor țuguiate? Asemenea știri și atât de multe în doar câteva zile nu cred că mai apar într-o altă parte a lumii, nici măcar în cele mai înapoiate civilizații. Mă doare inima și sufletul că n-am puterea să repar aceste fapte îngrozitoare sau măcar să fac ceva care să le împiedice să se mai repete. Mă doare capul să mai aud că părinții drogatului sunt de vină. Da, clar, sunt de vină, dar deocamdată nu există o lege care sa-i poată acuza că sunt autori morali ai faptelor fiului lor iubit. Eu cred că nici nu-l iubesc, se folosesc doar de el ca de o unealtă, pentru a-i umili pe cei mai puțin ”norocoși”.

Toată lumea a dezbătut acest subiect de o mie de ori, dar ce am aflat azi, le întrece pe toate. O femeie merge la medic că are o hernie, o hernie ce i se mișca în burtă și creștea non-stop de 9 luni, fără ca ea să aibă habar. S-ar părea că medicina din România o ia la vale rău de tot, dacă nici medicii nu și-au dat seama că femeia e gravidă și au vrut s-o opereze de hernie.

Mă rog, bine că au adus în cele din urmă pe lume o fetiță, care, după spusele soțului doamnei cu pricina, nu este copilul ei. Că nu e al lui aș mai înțelege, dar că nu e al ei?

A, da, ăștia cu cipurile i-au ”implementat” fetița în uter și ce să vezi, în loc de ditamai hernia, se făcură cei doi cu un copil. Haha, acum sunt curioasă dacă-i vor face test ADN, să se convingă că e al lor… sau măcar al ei.

Atâta prostie este în țara asta, încât dacă cineva ar găsi o cale de a o transforma în energie, ar bubui până-n America și le-am da noi lor curent, nu ei nouă cum a vrut Tesla, dar a fost oprit la timp.

Ce să mai spun, eu m-am săturat să tot plâng de mila proștilor, așa că acum râd! Doamne ferește să avem nevoie de vreun doctor din ăla care nu știe care-i diferența între o hernie și o sarcină la 9 luni.

Știți cum i se spune celui care și-a luat diploma de medic cu ultima medie? DOMNU DOCTOR!

Pa și să auzim de bine! Să auzim și să vedem, Doamne ferește să ajungem la spital!

Manuela Sanda Băcăoanu

Ca Badea Cârțan, cu cărțile în desagi

Lasă un răspuns

La prima colaborare cu editura Eikon și prima lansare de carte, d-l. Valentin Ajder, directorul editurii, mă asemăna cu badea Cârțan, țăranul care căra cărți în desagi, peste mări și țări.

Atunci n-am înțeles prea bine comparația, dar probabil a fost premonitorie, deoarece acum chiar plec cu cărțile în desagi, ce-i drept că în cala avionului, între timp ne-am modernizat un pic, tot peste mări și țări, tocmai în Spania, acolo unde practic s-a născut ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER PE CAMINO DE SANTIAGO, devenită ENTRE LA TIERRA Y EL CIELO EN EL CAMINO DE SANTIAGO cu ajutorul d-nei Elena Liță-Paraschiv, traducătoarea care a dat suflet spaniol cărții mele românești.

Să sperăm că la întoarcere nu vom mai avea nevoie de bagaj de cală, cel puțin, nu pentru a aduce cărțile înapoi, acasă.

Ei, s-auzim de bine, merg la culcare, că trezirea e la ora 3.

Manuela Sanda Băcăoanu

Și-am plecat din sat…

Lasă un răspuns

Oricât de îndepărtat ar părea un eveniment, până la urmă, dacă ai destulă răbdare, vine vremea să se întâmple. Exact așa a fost cu plecarea pe camino. Părea ceva aproape de neatins, la luni distanță, apoi, brusc, am intrat în criză de timp, apoi în panică, iar după ce le-am rezolvat pe toate, iată-mă ieșind pe poartă… Cel mai greu îmi e să las în urmă toate plantele, pe care le îngrijesc de atâtea luni și unele chiar de ani.

Ca să nu mai vorbim de Masha, care nici bine n-am ajuns la Cluj și am primit telefon că a evadat, la o vecină. Ce pot spera este ca să le găsesc pe toate în bună regulă când mă întorc, cu ajutorul vecinilor cărora le-am împărțit sarcini, mai ceva decât la ședința de partid. Înainte de a pleca, am făcut câteva poze ale raiului meu de la Lupșa.

Le mulțumesc de pe acum dragilor mei vecini, pentru că nu s-au dat înapoi când i-am rugat să mă ajute. Sper să am ocazia să le întorc serviciul.

Ei, de-acum… Buen Camino!

Antrenamentul s-a terminat, la drum!

Lasă un răspuns

Acum două luni mă lăudam că voi pleca pe Camino de Santiago din nou, de această dată pe Camino Primitivo. Între timp, au fost alții care nu s-au lăudat, dar în acest interval de timp au reușit să facă fiecare ce rută de camino și-a ales.

Ei, dar timpul tace și trece, așa că a venit și rândul nostru să plecăm… Am încercat să mă antrenez cât de cât în această vară, pe lângă grădinărit, terapie Bowen și emoții cu ”e gata cartea în spaniolă, nu e gata…” S-ar părea că e gata, luni sosește la Cluj, iar miercuri zburăm cu ea cu tot, în Spania.

Sunt foarte curioasă cum e Camino Primitivo. Unii zic că-i greu, alții că-i accesibil, fiecare după puterile lui, presupun. Sunt sigură că nu-i mai greu decât prin Apuseni, așa că… la drum!

Cu o oprire de o zi la Zaragoza, pentru a lăsa cărțile pe la librării, lucru pentru care-i mulțumesc din suflet lui Antonio Aladren care s-a implicat foarte mult în a mă ajuta, probabil în 28 ne vom lansa și noi pe ”orbita” Primitivo. Abia aștept! Sunt ca un copil care merge în clasa I. Sau poate ca unul care repetă clasa I. (A cincea oară). NU știu de ce, emoția e la fel de mare de fiecare dată, ba chiar se intensifică. O fi având el drumul acesta ceva magic!

Vorbeam acum vreo două săptămâni cu o prietenă care tocmai termina Camino Primitivo și mergea să-și ia diploma de pelerin. Cuvintele ei: ” E, dar acum nu mai e ca prima dată, nu mai simt aceeași emoție!” Iar a doua zi, după ce-și luase diploma: ” Vai, te-am mințit! După ce am luat diploma, am tras și un plâns bun. A fost teribil de emoționant!”

Voi, cei care ați ajuns de mai multe ori la Santiago de Compostela, cum ați simțit a nu-știu-câta oară?

Cert este că o dată ajunsă acolo, sper să fiu iar ”ca peștele în apă”, acum știu exact ce mă așteaptă, dar emoția e la fel de mare.

Vă las mai jos niște fotografii din peregrinările mele de antrenament. Nu-i așa că avem o țară minunată? Asta le voi spune și spaniolilor.

Să aveți o duminică așa cum v-o doriți!

Manuela Sanda Băcăoanu

Inimă de câine

2 răspunsuri

Nu știu de ce, oamenii spun adesea despre cineva pe care-l consideră rău: ”este câinos, are inimă de câine” sau altele asemenea. Nu cred însă că un câine l-ar părăsi pe stăpânul lui doar fiindcă este bătrân și bolnav (stăpânul) sau nu mai poate alerga la fel cum o făcea în tinerețe.

De obicei, ne luăm un puiuț de cățel de care la început suntem îndrăgostiți, îl mângâiem, îl hrănim și-i facem baie. Apoi, anii trec, dacă ne privim în oglindă nici noi nu mai arătăm la fel ca acum 10-15 ani, dar câinele a îmbătrânit, din păcate, viața lui e mult mai scurtă decât a noastră. Parcă începe să ne încurce, nu mai poate alerga, apoi, dintr-o dată stă doar și lenevește toată ziua lângă gard, de multe ori nu mai intră nici în căsuța ce cu drag i-o făcusem pe vremea când era pui. Priveliștea asta ne dă gata, nu vrem să-i mai vedem tristețea din ochi, așa că, într-o seară, îl încărcăm cu greu în mașină și-l părăsim undeva pe o margine de drum, de preferință lângă un izvor, măcar să nu moară de sete. Apoi ne întoarcem acasă, mustrările de conștiință vin și ele o dată cu noi, dar ne consolăm cu gândul că ”era bătrân, ce să mai investesc în medicamente și vitamine, lasă că poate-l ia cineva, că e încă frumos…”

Nu știu dacă aceasta este povestea câinelui din fotografie, l-am văzut săptămâna trecută și săptămâna aceasta la izvorul de la Lunca Arieșului, cunoscut sub numele de ”Fântâna lui Cenan”. L-am hrănit și atunci și acum, am tot timpul în portbagaj un sac cu hrană pentru câini. Acum i-am pus și apă. Săptămâna trecută a reușit să facă vreo doi pași, acum doar m-a privit cu tristețe, dar a mâncat cu poftă. Nu știu dacă are vreo boală terminală sau doar reumatismele bătrâneții. Cert este că e un câine foarte frumos și cred că a fost și iubit cândva.

Dacă treceți pe Valea Arieșului, vă rog să-i lăsați ceva de mâncare. Nu știu dacă-l voi mai vedea săptămâna viitoare, dar mi se rupe sufletul de mila lui. E un câine de talie mare, poate nici nu e chiar atât de bătrân.

N-am idee cine l-a lăsat acolo, dar dar cu siguranță inima lui de om e mult mai mică decât inima acestui câine.

Manuela Sanda Băcăoanu – iubitoare de animale

Rucsacul tău e greu?

Lasă un răspuns

Nu, încă nu sunt pe Camino, poza e din 2017. Dar citeam azi rândurile scrise de Marian Apostol, care e tocmai acum pe Camino, iar impresia generală este că și pelerinajul a devenit un fel de turism de masă, cu transportul rucsacului cu taxi și cu rezervări la albergue. Cu alte cuvinte, un fel de excursie, un pic mai grea. Asta în cazul în care nu mai faci și niște kilometri cu autobuzul, că doar viața trebuie să fie frumoasă, măcar în concediu, nu?

N-aș vrea să fiu greșit înțeleasă, n-am nimic împotriva celor care recurg la aceste subterfugii, doar mă gândesc că e un mod de a-ți fura singur căciula, de a te priva de greutatea drumului și de tot ceea ce înseamnă neprevăzut. Dacă n-aș fi avut atâtea de îndurat pe primul meu camino, din 2012, cu siguranță n-aș fi avut ce să scriu în prima mea carte (Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago). Nimeni nu este interesat să citească despre un pelerin care cară un rucsăcel cu un sandviș și o sticlă de apă, se îmbată în fiecare seară și are cazarea asigurată, fără niciun stres.

Bunica avea o vorbă: ” Oaia care nu-și poate duce lâna, s-o mânânce lupul!” Cu alte cuvinte, dacă ești pelerin, fii pelerin, dacă nu, bucură-te de statutul de turist, pe camino și prin viață, ce mai contează?

Știu că pot apărea evenimente neprevăzute, dureri de picioare, bășici și alte alea care te pot face să apelezi la ajutor, chiar eu am făcut asta, când eram pe Camino Del Norte, mă plouase toată ziua torențial prin munți, că nu mai aveam niciun centimetru pătrat (sau cub) uscat pe mine, iar un ”bun samaritean” s-a oferit să mă ducă vreo câțiva kilometri cu mașina. Mi-a trebuit doar o seundă până să accept, iar faptul că am ajuns la albergue înaintea unui pelerin spaniol care mă lăsase demult în urmă l-a umplut pe acesta de uimire, iar pe mine de bucurie, chit că la albergue era frig, nu era bucătărie iar vremea era câinoasă. Da, se mai întâmplă și așa ceva, însă nu trebuie să fie modul de a străbate camino.

Dar, fiecare le știe pe ale lui, cine sunt eu, ca să judec?

Dragi pleerini aflați acum pe drum, să aveți vreme bună, rucsaci destul de ușori încât să-i puteți căra singuri și un pat confortabil deseară, la albergue!

Manuela Sanda Băcăoanu, fost și viitor pelerin

Domnul Mircea

Lasă un răspuns

Domnul Mircea este un adevărat erou al transportului în comun de pe un traseu mereu bătut cam de aceleași persoanei, fiind extrem de cunoscut printre călătorii pe care-i transportă în fiecare zi pe distanțe mai lungi sau mai scurte. Toată lumea îl știe pe Domnul Mircea, bărbatul care se apropie de pensie și care probabil are sute de mii de kilometri la volanul microbusului care uite, vine, vine, iar toată lumea se simte cumva ca acasă, totul e în regulă, vor călători și de astă dată în siguranță cu omul care-i lasă pe fiecare cât mai aproape de locul în care doresc să ajungă. Cum să nu faci asta, când călătorii sunt majoritatea trecuți de toate tinerețile, îi dor picioarele și mai au și câte un bagaj la care s-au înhămat înainte de a se gândi dacă vor fi în stare și să-l care.

”Domnul Mircea, așteaptă fiică-mea în Observator, vă rog” întinde o doamnă o plasă ce nu pare deloc a fi ușoară, în timp ce tremuratul mâinilor ei dă de veste că ar putea suferi de o boală gravă. Domnul |Mircea ia plasa politicos, iar doamna știe că bunătățile pe care le trimite vor ajunge în bună regulă la destinație.

”Ei, câte plase din astea am primit și eu în studenție”, zice un domn, privind cu simpatie către Domnul Mircea. Acesta zâmbește, numai el știe câte plase cu mâncare a cărat de-a lungul timpului. S-ar umple câteva tir-uri, dacă am sta să socotim. Îmi amintesc și eu de plasele ba chiar geamantanele cu mâncare pe care le primeam de acasă, aduse de un alt Domn Mircea, din acele vremuri. S-ar părea că nu toate s-au schimbat în ultimii 40 de ani.

Probabil fiecare traseu are câte un Domn Mircea, omul cunoscut de toată lumea, cel care oferă stabilitate călătoriei celor ce nu au mașină personală. Iată, ne apropiem de Cluj, iar telefoanele încep să sune. Sunt copiii, care-și sună părinții, pentru o ultimă verificare și stabilire a locului de întâlnire. Nu știu de ce, telefoanele astea care sună strident, îmi amintesc de telefoanele care sunau la Colectiv. Atunci îi sunau părinții pe copii, acum e invers. Sau de telefoanele care sunau în sacii morților de covid. Doamne, ce gând morbid. Dar vrând nevrând, acestea sunt realități de care nu putem fugi și nu ne putem ascunde.

Tot ce putem face este să încercăm să trăim cât mai frumos, să devenim fiecare un ”Domn Mircea” pentru cei din jur, omul blajin care are o vorbă bună pentru fiecare.

Călătorii cât mai multe, domule Mircea, avem nevoie de oameni ca dumneavoastră!

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Din nou pe Camino

Lasă un răspuns

Da, știu, n-am mai scris de-o veșnicie, dar acum am o veste bună, foarte bună, extraordinară: PLECĂM DIN NOU PE CAMINO. Pentru cei care n-au fost pe acolo, poate părea doar o destinație oarecare: ”No, și? Ar spune ei, mare scofală, noi mergem în Teneriffe, în Dubai sau mai știu eu unde!”

Credeți-mă, e o mare chestie! Anul trecut am fost în Deltă, la mare, la Londra și în Turcia, dar nu m-am bucurat atât de tare. Da, mă bucur că iar îmi voi chinui picioarele prin locurile acelea magice, că iar voi căra sute de kilometri rucsacul (care sper de astă dată să fie de o greutate acceptabilă), că iar voi dormi în încăperi cu cine știe câte paturi împreună cu cine știe câte persoane, dintre care musai măcar una sforăie, una butonează telefonul (cu sonor) și una vorbește prea tare. Iar asta, în cazul fericit, deoarece pot face toate aceste lucruri mai mulți pelerini simultan.

Cu toate acestea, parcă-mi saltă inima de bucurie, asemeni lui Creangă, când mă gândesc că voi fi din nou ACOLO. E un sentiment atât de plăcut, încât m-a scos din ”lenea” ultimelor luni și mi-a pus din nou ”condeiul” în mână.

Plecarea va fi în 26 iulie, dar zău că-mi vine de pe acum să încep să împachetez. Nu că aș avea prea multe de împachetat, dar numai așa, pentru bucuria de a le pune în teancul ”de luat pe camino” și apoi de a le muta înapoi în dulap: na, naa fără tine pot pleca, tragi prea tare la cântar!

Biletele de avion sunt luate, așa că pasul cel mare a fost făcut.

CAMINO PRIMITIVO, te vom lua în piept!

Să aveți un 1Mai plin de momente plăcute!

Manuela Sanda Băcăoanu – pelerin, scriitoare, terapeut Bowen și… bunică