Azi am fost la cimitir, așa ca toți cei care-și mai aduc aminte de înaintași și vor să-i onoreze, plantându-le o floare pe mormânt. Până aici, nimic neobișnuit. Dar ajungând acolo, am fost șocată de maldărul de gunoaie ce se lăfăie lângă mormintele părinților și bunicilor mei, mi se părea o adevărată ofensă adusă celor înmormântați acolo și celor care mai vin să-i viziteze, cu o floare, o lacrimă sau o rugăciune.
Nu numai rudele mele sunt înmormântate în acea zonă a cimitirului, nu vorbesc doar în numele meu, mă gândesc doar cu tristețe cât de puțin civilizată este această comunitate și nu știu cum ar putea fi obligată să se civilizeze, fiindcă nu cred că acest lucru poate fi făcut cu vorba bună.
Îmi amintesc că astă toamnă, când am rugat-o pe o ”doamnă” să nu mai arunce acolo resturile de candele și alte plastice, aproape că m-a luat la bătaie. Acum, pe lângă candele, iarbă uscată, jardiniere, ghivece și alte alea, mai este și ditamai copacul, care aproape se sprijină pe crucea părinților mei.
Când le spuneam oamenilor să nu mai arunce gunoaie în Arieș, îmi replicau că vin din aval, nu lupșenii sunt de vină. Ei, acum mă întreb cine o fi aruncat gunoaiele în cimitir? Sunt sigură că bistrenii, nu?
Eu întotdeauna merg acolo cu un sac de gunoi și iau resturile cu mine, în afară de cele vegetale, dar cred că nimeni nu mai face așa. Poate un container pentru deșeuri din plastic ar fi soluția, să plătim fiecare 1 leu în plus la taxa de gunoi și s-ar rezolva problema. Dar ar trebui să fie un container care se ridică periodic, nu care dă pe dinafară. Oare e greu?
Poate pentru Lupșa da, oricum, n-am mai văzut nicăieri un cimitir atât de murdar. Și nici maluri ale unui râu atât de infestate de materiale plastice ce le vor supraviețui și nepoților noștri. Sunt curioasă, cât ne mai rabdă Pământul?
N-am cuvinte! Noroc că n-am scris chiar când m-am întors de la cimitir, că ar fi fost mult mai acid.
Atâtea s-au spus zilele trecute despre măreața zi de 8 Martie, încât ar părea că nu mai e nimic de adăugat. De la imnuri înălțate femeii, până la schelălăieli misogine, am văzut (auzit) toată gama de sentimente expusă pe panoplia primăverii, Unele m-au făcut să-mi dea lacrimile, altele mi-au adus zâmbetul pe buze, dar au fost și dintre cele care mi-au provocat greață, venite probabil de la frustrați care nu-și găsesc locul în lume și consideră că a împroșca veninul în toate părțile e de bun gust și denotă un oarecare talent.
Ca să fiu și eu în rândul lumii, nu pot să nu-mi dau cu părerea, așa că, ”cugetând în sinea mea cu glas încet” după cum îi plăcea mamei mele să spună, am ajuns la niște concluzii nu prea îmbucurătoare. Cert este că dacă te-ai născut fetiță e bine pentru o vreme, până ajungi adolescentă, apoi iubita cuiva, apoi soția unuia, mama mai multora și bunica unui clan întreg. Iar timpul trece atât de repede, toate evenimentele se precipită, încât atunci când ajungi străbunică și privești în urmă, ți se pare că doar acum câteva luni erai fata frumoasă cu părul în vânt, care avea toată viața în față și care va duce la bun sfârșit toate planurile tinereții.
Privind în urmă, îți dai seama că jumătate din visuri au rămas la același stadiu, că fetele și nepoatele tale îți repetă greșelile, adică cred că tinerețea și frumusețea sunt veșnice.
Crescând copii și fiind soție ți-a trecut cea mai frumoasă perioadă din viață fără să-ți dai măcar seama, iar când ajungi în vârful dealului sau chiar după culme, vezi că te așteaptă coborârea, care poate fi abruptă sau mai lină, dar asta depinde de felul în care ai trăit și ai avut grijă de tine până în acest moment al conștientizării.
Pentru o coborâre cât mai lină, e necesar să duci o viață care să te împlinească, să nu muncești niciodată până la extenuare, să faci mișcare într-un mod sănătos (munca e muncă, nu sport), să nu te transformi într-un coș de gunoi, golind toate farfuriile copiilor pe care aceștia au mai lăsat mâncare. Obișnuiește-i mai bine cu porții mai mici, pentru a evita risipa,
Fă în fiecare zi ceva pentru tine, ceva care-ți place și te relaxează, fie că e vorba să citești o carte sau să stai pur și simplu pe o bancă în parc, bucurându-te de primii muguri sau de frunzele ruginii ale toamnei. Admiră răsăriturile și apusurile, dansează chiar dacă ești singură sau cu atât mai mult dacă ești singură, fiindcă nu e nimeni în jur care să te judece. Dacă ai chef de o mâncare bună, nu sta pe gânduri, răsfață-te! Dacă ai chef să înveți ceva nou, dă-i bătaie! Creierul tău abia așteaptă să-și facă noi căi neuronale!
Tot ce vreau să spun este că fiecare zi ne-a fost dată și pentru a ne bucura de ea, nu numai pentru a face CEEA CE TREBUIE.
Să fim așadar femei împlinite, indiferent dacă ne mai jucăm în parcul copiilor sau ne plimbăm nostalgice admirându-i pe cei mai tineri cu un pic de invidie, știind că timpul lor este mai lung decât al nostru. Depinde de fiecare ce face cu timpul său, dacă-l irosește sau îl folosește cât mai eficient.
Dragi femei, să aveți o primăvară minunată, așa cum minunată este fiecare dintre voi!
Duminică a fost probabil ultima zi cu adevărat caldă din această toamnă, așa că ne-am gândit să ieșim un pic, să vedem ce mai e prin împrejurimi. Vorba ceea, am fost destul pe afară, să mai vedem ce este și-n propria ogradă.
N-am mers prea mult, după surpriza pe care ne-au făcut-o mistreții care au scurmat pământul la doi pași de case, nu ne ardea să ne afundăm în pădure. Am găsit un loc cu o perspectivă minunată, era cald, foarte cald, puteai face plajă, ceea ce am și făcut. Mă simțeam cufundată într-o mare de liniște, Masha tot nu-mi dădea pace, dar la un moment dat s-a potolit și ea, fermecată de locul în care ne aflam.
Foșnetul ușor al frunzelor ce încet-încet își iau adio de la copacii pe care i-au slujit o vară, norii ștrengari ce se aleargă pe cerul de un albastru curat, o cioară ce cârâie la câțiva metri, m-au făcut să uit că trăim într-o lume în care oamenii se omoară unii pe alții, că suflete nevinovate sunt smulse din micile trupuri în care nu apucaseră să viețuiască decât o clipă, că marea ar trebui să se înroșească de atâta sânge, iar cerul să fie negru de toate tristețile care se adună în el….și totuși, aici e atâta pace, atâta siguranță, de parcă toate acele lucruri oribile nu s-ar întâmpla.
Este ciudat cum în zilele noastre poți afla despre evenimente ce au loc la mii de kilometri, dar, în același timp, poți avea oaza ta de liniște. Iar celor ce n-o pot avea, fiind în mijlocul războaielor provocate de descreierați fără inimă, aș vrea să le trimit, din căușul palmelor, un strop din liniștea mea.
Dragile mele Eve, povestea voastră m-a uimit, m-a captivat și m-a transformat în fana voastră numărul 1. De la foarte inspirata denumire a echipei voastre ( a cărei ”naștere” poate ar fi trebuit s-o zugrăviți în carte) și până la ultima pagină, mi-a plăcut tot. Nu, nu vă culcați pe lauri, imperfecțiuni bineînțeles că există, dar privind în ansamblu, cartea voastră este una foarte motivantă, plină de energie și de dorința ca și cei care o citesc să vă semene, măcar un pic.
Eu am citit-o oarecum ”din interior”, deoarece am fost de 5 ori pe camino și am participat o dată, prin 2018, la Walking Month, dar fără rezultatele voastre uimitoare.
Mi-a plăcut foarte mult că v-ați scris fiecare partea, așa am putut afla despre trăirile fiecăreia, dar, de asemenea, am umblat pe jos alături de voi prin trei mari orașe ale țării, le-am cunoscut mai bine și am început să le îndrăgesc. V-am cunoscut pe rând și pe voi, cele patru luptătoare pentru o cauză umanitară și am fost încântată să vă descopăr pe fiecare în parte. Dacă despre primele trei: Elisabeta, Veronica și Albinuța știam câte ceva mai mult din scrierile voastre decât din scurtele interacțiuni ”face to face” ( am pus între ghilimele, ca să nu se supere luptătorii împotriva englezismelor, printre care uneori mă număr și eu) Smaranda a fost o surpriză pentru mine, dar una foarte plăcută. Înclinam să cred că este o persoană mai rece, mai profesoară, până am văzut poza cu ea pe ”Champs Elysses” din Galați. Atunci mi-am dat seama că e exact ca voi, dar un pic mai ”umblată”, datorită excursiilor săptămânale care sunt hrană pentru suflet și antrenament pentru picioare. Smaranda, ești o luptătoare, dar și o fină observatoare a celor ce te înconjoară. Cu alte cuvinte, nu treci degeaba prin viață. Cu ajutorul tău, am prins drag de Galați, oraș pe care l-am vizitat doar pe fugă, în urmă cu foarte mulți ani. Mi-ar face plăcere să vin să ne plimbăm împreună pe faleză și să admirăm sculpturile ce o împodobesc.
Elisabeta, tu ești o lideră înnăscută, iar faptul că ți-ai asumat conducerea echipei este o dovadă de curaj, pe care celelalte Eve știu că o apreciază pe deplin. Știu de asemenea ce înseamnă să faci zeci de mii de pași zilnic, iar să-i faci aproximativ prin aceleași locuri și pe asfalt, e și mai greu. Îmi place cum ai istorisit întâmplările tale, pot spune că stilul tău se îmbunătățește cu fiecare carte. Iar a descrie Timișoara, unul dintre cele mai frumoase orașe din România, este până la urmă și un act de patriotism.
Veronica, te-am ”ghicit” și din cărțile tale, ești persoana care face lucruri mari cu modestie, ca pe ceva firesc și de la sine înțeles. Performanțele tale sunt extraordinare, m-ai făcut un pic geloasă, dar în sens pozitiv. Sinceritatea pe care o pui în rândurile scrise se îmbină foarte plăcut cu stilul tău. Iași-ul descris de tine m-a purtat prin locuri cunoscute și mai puțin cunoscute, am fost acolo când, înghețată de frigul lui noiembrie te bucurai de aroma unui pahar de vin fiert sau când treceai pe lângă Podul Roș, loc prin care am trecut și eu și care-mi era familiar.
Iar nu în cele din urmă Albinuța Lore, după mine, cireașa de pe tort. Abia așteptam scrierile tale, fiindcă povestea ta e văzută prin ochi de copil, un copil mare care scrie minunat, pentru copiii de toate vârstele. Ai un talent minunat și ar fi păcat să-l irosești, dacă încă nu te-ai gândit să scrii cărți pentru copii, te implor eu s-o faci. Ești proaspătă ca roua dimineții, ai puterea să duci pe oricine în Țara Basmelor, doar cu câteva fraze. Dacă eu nu sunt la curent și ai început deja să scrii sau chiar ai publicat ceva, te felicit, ai toată admirația mea. Dacă n-ar fi fost partea scrisă de tine, cărții i-ar fi lipsit ceva foarte important și anume sufletul de copil. Le rog pe celelalte Eve să nu se supere, dar pentru mine tu ai fost revelația.
Poate cu asta trebuia să încep, dar e pentru cei care citesc până la sfârșit. ”POVESTEA PAȘILOR” e o carte scrisă de patru femei minunate, din trei orașe ale țării și descrie o lună foarte grea din viața lor, aceea în care, în 2022 au participat la Walking Month, o competiție de mers pe jos, pentru un scop caritabil. Dincolo de milioanele de pași pe care le-a adunat echipa lor, transpare tenacitatea, altruismul și talentul celor patru . Au reușit să țină echipa unită, să aibă rezultate remarcabile și să descrie toate aceste lucruri foarte spontan și cu lux de amănunte. Felicitări, GO, ”EVA S STEPS”!
ELISABETA
VERONICA
ALBINUȚA LORE
SMARANDA
Vă urez să faceți încă mulți pași, împreună sau separat și să scrieți despre ei.
Închei cu o mare îmbrățișare, care pleacă din Cluj (de fapt Lupșa, dar Cluj suna mai bine și mai cunoscut) și ajunge la Timișoara, Iași și Galați.
Draga mea mamă, de 10 luni te-ai mutat în Cer, lăsându-mă orfană, chiar dacă nu mai sunt demult un copil. Anul trecut, în 29 septembrie, a fost ultima ta aniversare aici, pe Pământ. Atunci nu bănuiam că sfârșitul îți este atât de aproape, ba chiar credeam cu tărie într-o miraculoasă însănătoșire. N-a fost însă așa, ai plecat așa cum ai trăit o viață întreagă, încercând să nu-i tulburi prea tare pe cei dragi.
Dar ne-ai tulburat, mamă, pe mine plecarea ta m-a lăsat fără sufletul pereche, fără cea mai bună prietenă și fără sfatul pe care nu mai am cui să-l cer.
Te iubesc din adâncul sufletului meu și aș vrea să știi că nu este zi sau ceas, în care să nu mă gândesc la tine. Poate cuvintele mele vor ajunge cumva și acolo unde te găsești acum, fiindcă refuz să cred că totul se termină odată cu părăsirea trupului fizic. Dacă poți simți toată grija și iubirea mea, doar atât te rog: NU PLÂNGE, MAMĂ! Iar acesta este un secret pe care doar noi două îl știm.
Dacă mai rămâneai printre noi, azi ai fi împlinit 82 de ani, dar firul subțire de pe ghemul anilor tăi s-a rupt brusc, lăsându-ne pe toți înlăcrimați și așteptându-te să apari cumva, de undeva, pentru a ne însenina frunțile și viețile.
Tu, cititorule, dacă ai o mamă, du-te la ea, spune-i că o iubești și îmbrățișeaz-o tare, așa cum eu nu voi mai putea s-o fac niciodată, cu mama mea.
Dragii mei lupșeni, vă mulțumesc din suflet pentru că ați făcut posibil evenimentul de ieri, care pentru mine a fost plin de emoție și încântare. Vă mulțumesc că v-ați făcut timp să fiți alături de mine, în prima și timida încercare de a vă arăta și o altă parte a mea, aceea scriitoricească.
Voiam să vă arăt că pot mai mult decât să lucrez în grădină, sau să îngrijesc o casă. Sper să fi reușit acest lucru, aștept părerea dumneavoastră după ce-mi citiți cărțile.
De asemenea, vreau să adresez mulțumiri scriitoarei Silvia Grigore, care, din cauza depărtării a reușit să fie doar online alături de mine, dar prin cuvinte frumoase a electrizat sala.
Scriitorul Remus Octavian Câmpean a făcut efortul de a veni din Cluj pentru a pune umărul la promovarea cărților mele, lucru deosebit în zilele noastre, când oamenii au devenit mai comozi, mai cu statul acasă sau mai pentru ei. Îi mulțumesc din suflet pentru tot ajutorul și sper în colaborări viitoare.
Domnul Mircea Goia ne-a făcut surpriza să deschidă întâlnirea cu sunetul toacei și cu un colac de întâmpinare împodobit cu steaguri tricolore, lucru care a făcut ca totul să devină mai festiv, mai important, aproape măreț. Eu am fost impresionată până la lacrimi.
Doamna profesoară Monica Rotaru a vorbit foarte frumos despre mine și cărțile mele, așa cum numai domnia-sa știe să meșteșugească arta cuvântului.
Nu în ultimul rând, vreau să-i mulțumesc minunatei mele prietene din facultate, Emilia Oprișoni, care a venit din Gilău, fiicelor mele Dalia Arina și Laura Mălina și soțului meu Ștefan, care sunt mereu alături de mine.
Abia aștept să aud părerea dumneavoastră despre eveniment dar, mai ales, despre cărți.
Cred că, din nefericire, n-a apărut toată lumea în poză. Oricum, cei care au fost acolo, vor rămâne pe veci în sufletul meu.
Pare că totul e la fel ca-n alți ani: primăvara, florile, oamenii… dar de fapt, nimic nu mai e la fel. Nu mai poate fi la fel, când ai rămas cu atâtea cuvinte nespuse, atâtea întrebări nepuse, la care nu-ți va mai da nimeni răspuns sau nu va fi răspunsul pe care-l aștepți.
Mi se pare mie sau timpul s-a oprit în loc? S-a oprit într-o dimineață senină de noiembrie, când mama mea a plecat pur și simplu în Cer, nemaiputând să îndure suferințele trupești pe care le ducea, cu stoicism, de luni de zile.
Și cât și-ar mai fi dorit să mai trăiască! Și cât mi-aș fi dorit să mai trăiască! Nu este zi în care să nu mă întreb oare cu ce am greșit, de ce a trebuit să plece înainte de a-și încheia cu adevărat socotelile cu această viață?
Ultimele ei luni au fost teribile, dar, printre lacrimi, mai reușeam să și râdem, o întrebam despre copilărie, iar amintirile de demult o făceau parcă să treacă mai ușor peste prezentul atât de dureros și la propriu și la figurat.
Și-a plecat! Dumnezeu a luat-o, fiindcă n-a putut s-o facă bine.
Voi, cei care ați trecut prin această experiență, cum ați făcut față? Pentru mine este neînchipuit de greu, chiar dacă la suprafață arăt și mă comport ”normal”, în inimă am un cuțit înfipt. Dacă-l scot sau dacă-l las acolo, e la fel de periculos.
Să fac singură pregătiri de Paști, să nu-i pot oferi cel mai frumos ou, să nu mai mergem împreună la Înviere, să vin acasă și să nu mă aștepte nimeni, iar când plec, să încui ușa cu cheia…
Pe cine mai sun de la Sălciua, să-i spun să pună apa de mămăligă, că suntem aproape, mamă…! Cui să-i spun că am mai scris o carte, cine să mă privească din primul rând, cu dragoste infinită?
Pe cine mai întreb de care fasole trebuie să semănăm, când trebuie să plătesc lemnele și dacă a venit factura la curent?
Cel mai trist este când îți dai seama că din toată viața unui om rămâne praful și pulberea, niște saci cu haine și AMINTIRILE. Da, amintirile sunt singurele importante, ele ne țin pe linia de plutire și ne ajută să trecem mai departe prin această viață căreia, uneori, nu-i mai găsim rostul.
Să mă iertați dacă v-am întristat, dar cei care ați trecut prin experiența pierderii mamei mă veți înțelege acum, iar ceilalți, într-o zi… să sperăm, cât mai îndepărtată.
Când eram în liceu, împreună cu două dintre colegele de clasă și împrumutând o verighetă, ”ne-am ghicit” care, câți copii va avea. Nu mai țin minte ce le-a ieșit colegelor mele (eventual, dacă citesc aceste rânduri, mi-ar putea confirma sau infirma dacă a fost corect), dar mie, ori de câte ori am întrebat verigheta, mi se arătau trei fete.
Aveam 17 ani, trei fete mi se părea numărul perfect, așa că, încă de atunci, le-am ales numele: Dalia-Arina, Mara-Adelina și Laura-Mălina. Eram mulțumită că voi avea trei fete și abia așteptam să le aduc pe lume.
Când am împlinit 25 de ani, a apărut în viața mea Dalia-Arina. N-am avut niciun dubiu că este ea, arăta exact ca o… Dalia-Arina. Vreau să spun că arinii sunt copacii care mărginesc Arieșul, probabil de aceea am ales acest nume. Iar Dalia este verișoara mea, sora pe care n-am avut-o și care a devenit nașa Arinei.. Laurul știe toată lumea că e copacul învingătorilor, iar mălinul nu este altul decât liliacul, florile al căror parfum îl prefer.
Din nefericire, după doi ani, în urma unui efort, cea de-a doua fiică a mea m-a părăsit, la doar 10 săptămâni de sarcină. Nu știu, poate nu era momentul să intre în viața mea atunci, dar sunt sigură că a făcut-o mai târziu. Era pe vremea lui Ceaușescu, când fiecare avort era cercetat. Am fost chemată la miliție, ca să dau declarație în ce condiții am pierdut sarcina. Când ofițerul care mă chestiona a văzut cât de dărâmată sunt, m-a lăsat să plec. faptul că dusesem în brațe o mochetă grea de la magazin până acasă, care era adevărul curat, i s-a părut un motiv mulțumitor.
Au mai trecut doi ani până să apară cea de-a treia fiică, însă acum aveam un dubiu: nu știam dacă este Mara-Adelina sau Laura-Mălina? Cum în mintea mea Laura-Mălina era mereu cea mai tânără, m-am gândit că Mara-Adelina este cea care m-a părăsit. Poate a făcut-o din pricină că nu-i dădusem nume de floare? Cine știe?
Peste ani, a apărut ginerele meu Florin și nepoțica Olivia ( olive – măslina).
Azi, fiind Floriile, mă gândesc să le urez tuturor un „La mulți ani” din inimă, să fie mereu frumoși și sănătoși și să-și aducă din când în când aminte și de mine.
La mulți ani vouă, tuturor celor care purtați nume de floare, de copaci, de orice plante, voi sunteți mai conectați cu natura, cu frumosul, decât noi, ceilalți, care nu le reflectăm prin numele noastre.
Dragii mei dragi, cei care ați fost alături de mine la Muzeul de Artă în număr incredibil de mare, cei care v-ați gândit la mine sau cei care abia acum v-ați amintit că… a fost încă o lansare de carte, vă iubesc pe toți și vă mulțumesc că ați reușit să vă faceți timp pentru a petrece două ore în compania mea. Au fost două ore de neuitat, dar, din nou am plecat cu regretul că, ”luată de val”, am uitat să vă rog să facem o poză împreună, așa mulți și frumoși cum am fost cu toții.
Sunt încă sub imperiul emoțiilor, parcă acum mai emoționată decât atunci când vă vorbeam. De fapt, am simțit tot timpul că nu trebuie să-mi fac griji, că sunteți acolo pentru a mă susține, nu pentru a mă critica.
Acum, când cea de-a patra carte a mea a luat drumul lumii, mă simt mai împlinită și totodată plină de bucuria de a fi dus la bun sfârșit încă un proiect.
Încă o dată vreau să vă mulțumesc că mi-ați fost aproape, mi-ați adus munți de flori și mi-ați făcut ziua nemaipomenit de frumoasă.
În mod special mă îndrept spre domnii Valentin Ajder, directorul Editurii Eikon, care a făcut posibilă apariția noii mele cărți, Ion Cristofor, poet renumit care a avut amabilitatea să se oprească asupra scrierii mele și să spună cuvinte de laudă ( că de aia e lansare de carte, nu critică literară) și Remus Octavian Câmpean (ROC), poet și prozator clujean, care de asemenea mi-a fost alături, cu cuvinte spuse din inimă referitor la cărțile mele. ROC este autorul prefeței pentru” Love Story pe Camino de Santiago”, care fiind născută pe vremea pandemiei, a profitat de ocazie și a ieșit și ea oficial în lume, abia azi.
Iar fiindcă se spune că cei din urmă vor fi cei dintâi, nu vreau s-o uit pe buna mea prietenă virtuală Silvia Grigore, care a scris prefața pentru ”Pășind prin spinii trandafirilor” și căreia îi sunt profund recunoscătoare.
Tot ce-mi doresc este acum să petreceți momente de desfătare citindu-mi cartea și să uitați pentru o clipă de monstrul războiului care ne înconjoară și ne poate cuprinde oricând în tentaculele lui scârboase.
Aștept cu nerăbdare să-mi spuneți ce părere aveți despre cel mai tânăr copil literar al meu.
Vă cuprind într-o mare îmbrățișare și vă doresc lectură plăcută!
Pentru început, vreau să le mulțumesc tuturor celor care mi-au adresat cuvinte frumoase în această zi, care s-ar părea că este și a mea. Să fiți sănătoși și să primiți înmiit tot ceea ce mi-ați dorit mie, să avem cu toții un viitor mai puțin cețos decât cel care se arată azi.
Întotdeauna m-am considerat o persoană pozitivă, am reușit de-a lungul anilor să trec cu bine peste toate încercările care mi-au ieșit în cale. Din păcate, în ultimii doi ani, pozitivitatea a devenit ceva negativ, iar negativitatea a luat locul pozitivului. Asta, bineînțeles, când vorbim despre testele pentru covid.
Oricât de pozitivă (în adevăratul sens al cuvântului) aș fi, totuși, în ultima vreme am avut atâtea evenimente nu tocmai plăcute, încât aș putea spune ca regretata Anda Călugăreanu: ”Calmul tău englezesc, mă cam scoate din calmul meu englezesc!”
Dar, să încep cu începutul… Acum vreo trei săptămâni eram în curte, cu câteva cepe în brațe, pe care le aduceam la bucătărie… O spuză de zăpadă acoperea pavajul, dar părea inofensivă precum o pisicuță dornică de mângâieri. Ei, dar o singură secundă poate fi fatală și anume aceea în care am alunecat brusc și m-am trezit ”în fund pe smoc”, vorba unei povești din copilărie. Din pricina instinctului de conservare însă, care nu doarme niciodată, nici măcar atunci când traiectoria pe care o luăm este una ”cu mare viteză spre pământ”, am întins mâna dreaptă ca să mă prind de ceva, să atenuez căderea, dar n-am făcut altceva decât să-mi julesc degetele de marginea scărilor de la beci. M-am ridicat urgent, constatând că nu aveam alte neajunsuri și mi-am zis că tot e bine, că n-am căzut prea rău.
În următoarea săptămână, tocmai voiam să plec la Cluj, dar am urcat până la mansardă, ca să văd ce fac plantele de acolo… Urcatul a fost un succes, dar coborârea nu prea. Pe o scară destul de abruptă am venit pe fund vreo 8 trepte, exact ca în filmele de desene animate. Totul s-a desfășurat în vreo 5 secunde, parcă priveam un film în care altcineva era protagonist. Ajungând la baza scării, după un inventar sumar, am constatat că nici de data asta nu mi-am rupt/fracturat nimic, singurul impediment fiind o durere sub fesa stângă. Am mulțumit tuturor îngerilor mei păzitori și tuturor entităților care au concurat la sfârșitul cu happy-end al acestui al doilea eveniment, apoi, am plecat la Cluj…
Când credeam că am pătimit tot ce era de pătimit pentru perioada în curs, iată că soțul meu are un test covid pozitiv. Nu e grav, stați liniștiți, doar o răceală ușoară, probabil cele 3 vaccinuri au un cuvânt de spus în această ecuație. Asta se întâmpla luni.
Marți, am rugat un prieten să monteze o ușă la un dulap, lucrare pe care Ștefan nu mai apucase s-o termine. Ceasul rău, pisica neagră sau ce alte chestii ar mai fi putut interveni, au făcut ca ditamai ușa glisantă cu oglindă să ne facă ”pa!” din mers și să se întindă cât era de lungă/lată pe parchet, distrugând în cursa ei o măsuță foarte veche, la care țin foarte mult, cu taburetul aferent și ceasul electronic care-mi dă (dădea) de veste ce oră o fi, când mă trezesc în toiul nopții. Ne privim interziși, secunda fatidică ne putea prinde pe traiectoria ușii, bine că n-a fost așa. Am sunat la magazinul de la care am cumpărat dulapul și voi primi altă ușă, de data aceasta nu mai vreau cu oglindă. Chiar cu câteva minute înainte de a se prăbuși, m-am privit în oglinda aia din trei bucăți, gândindu-mă de ce oare oi fi ales modelul ăsta de dulap, cu o oglindă care-ți desparte capul de trup și-ți face picioarele scurte? Ca să vezi, după 5 minute, ușa era pe burtă!
Când credeam că toate ceasurile rele au trecut, miercuri m-am trezit răgușită, iar testul covid a confirmat, sunt pozitivă. Sunt pozitivă de când mă știu, dar acum, sunt un fel de negativ-pozitivă.
Ei, cum nimic nu-i veșnic pe lumea aceasta, aștept să treacă ce ceasuri or mai veni: pozitve, negative sau în combinație, nu mai contează.
manuelasandablog 