Ei, acum că atâta lume ştie de excursia la care mă gândesc de mult, trebuie să plec, doar n-o să mă fac de râs.

E ora 7,27 fix şi zero grade când părăsesc blocul din Zorilor, în care locuiesc de 100 de ani. O iau cătinel pe Eugen Ionesco, stradă cu nume pompos, ce pe vremea când eu îmi plimbam fetele în cărucior se chema Drumul Sălicii, şi era mărginită de porumbişti. E soare, un soare cu dinţi, care totuşi mă face să transpir. M-am îmbrăcat „multistrat”, pentru orice fel de vreme. Am şi o jumătate de vestă avertizoare, pe care am primit-o în dar de la croaţii din Portugalia, în 2014 când am fost pe Camino Portughez. Cealaltă jumătate am decupat-o şi am cusut-o pe rucsacii de anul trecut, de pe Camino del Norte.

Părăsesc Clujul după ce am făcut primii doi kilometri, după calculele mele. De acasă şi până în vârful Feleacului am cinci kilometri de urcuş, urcuş, urcuş. E cea ma grea parte a drumului şi e bine că e la început, când sunt încă în formă maximă.

Maşinile trec în viteză pe lângă mine, unii şoferi clacsonează şi-mi fac semne cu mâna, în Româna nu e prea obişnuită priveliştea cuiva ce merge pe jos, aşa ca în alte ţări. Iată că am trecut de jumătatea drumului până în Feleac, o parcare şi un restaurant părăsit, cu gunoiul aferent trecerii românilor, mă întâmpină voios. Nu ştiu de ce am zis voios, poate din pricină că e cald, soare, iar eu îmi dau puloverul jos, rămân doar cu fâşul. Încerc să merg prin iarba de pe marginea şoselei, dar e atât de moale cum n-a fost cosită, încât parcă aş merge prin nisip, nu am niciun spor. Revin la cărarea ce se tot îngustează şi se lăţeşte, după capriciile celor ce au construit şoseaua.

Iată-mă în vârf, nici n-a fost chiar atât de greu. Clujul se zăreşte doar printre brazii peste care se vedea când eu am venit la liceu. Acum sunt falnici, o adevărată pădurice.

Îmi aduc brusc aminte că mi-am pus mâncare care necesită şi tacâmuri, dar am uitat cu desăvârşire să pun măcar o linguriţă în bagaj. Iată o alimentara, dar „alimentăreasa” lipseşte, aşa că nu mai aştept, mai e mult până departe. Uite, două coşuri de gunoi, frumos marcate, seamănă cu mine… A, nu, la o privire mai atentă, sunt doi topografi. Eu, şi vederea mea de vultur…

Iată faimoasa şosea de centură, care te scoate dincolo de Cluj în caz că vrei să mergi la Dej, arată bine de la distanţă şi e destul de circulată, chiar dacă după ce s-a dat în folosinţă s-a mai prăbuşit pe ici, pe colo. Aşa e în România, ce să-i faci, toate costă de zece ori mai mult decât la alţii şi ţin tot de atâtea ori mai puţin.

Benzinăria ce-mi apare în drum cade tocmai la ţanc, îmi cer voie frumos să merg la toaletă, chiar dacă nu sunt şofer. Oamenii se miră că merg pe jos la Turda, dar mă şi încurajează.

La Vâlcele nu s-a întâmplat nimic remarcabil, doar atât că am oprit într-o parcare, ca să fac schimbul, adică să iau puloverul şi să pun fâşul în bagaj. Sunt atât de transpirată, încât parcă cineva mi-a turnat o găleată  de apă rece pe spinare,efect amplificat de vântul tăios,

Cineva face curăţenie pe marginea drumului, se văd saci presăraţi din loc în loc, dar mulţime de gunoaie au zburat pe o suprafaţă mare, pe terenurile dimprejur. Acolo cine face curat?

Uite, în zare şi apoi tot mai aproape, lacurile de peşti din Tureni. Doi-trei pescari „motănesc”  pe margine, poate prind ceva înainte de interzicerea pescuitului. (În aprilie, mi se pare.)

Tureni, Mărtineşti, ştiu drumul ăsta pe dinafară, fiecare curbă, fiecare tufiş (că nu prea sunt), de 40 de ani circul pe aici, dar pentru prima dată pe jos. În Mărtineşti, curţi frumoase, largi şi foarte curate şi ordonate. Felicitări, meritaţi o bulină roşie! Un sătean dentr-o curte plină de flori, mă întreabă unde merg, şi-mi urează drum bun. Doi tuciurii ce vin din sens invers mă întreabă şi ei unde am pornit, iar când aud că la Turda, până unde mai sunt vreo 11 kilometri, mă întreabă că nu vrea să mă ia nicio maşină? Oamenilor li se pare extrem de ciudat să mergi pe jos, parcă vii din alt secol, de neînţeles pentru ei.

Cruci, multe cruci pe marginea drumului, cel puţin 11 am numărat, se moare peste tot, nu numai pe Camino. Acolo, cei plecaţi erau pelerini cărora li s-au terminat zilele în acel loc, dar aici, cu toţii sunt victime ale accidentelor de circulaţie. Prima cruce pe care am văzut-o m-a şocat, dar pe urmă am început să mă obişnuiesc. Ne obişnuim cu toate…

Urc dealul din Mărtineşti, mai am un pic şi voi vedea Turda. Trebuie să mă opresc un pic, picioarele mele încep să-şi ceară drepturile. E soare, dar bate un vânt subţire, care nu prea te îmbie la odihnă. Stau totuşi câteva minute pe piatra kilometrică ce-mi spune că mai am 9 kilometri până la Turda. oau, mi se pare extrem de aproape, mai am un pic de urcat, apoi, o coborâre lină pe Tăbăgău şi gata, am ajuns.

Aşa a şi fost, după ce am vizitat mormântul unui soldat ce a murit nu ştiu în care război fiindcă s-au şters datele de pe cruce, picioarele mele încep să meargă mecanic, Turda se vede din ce în ce mai aproape, din păcate nu e o atmosferă foarte senină, pentru a putea capta imagini mai clare.

La ora 13, trec şi eu de indicatorul ce arată că am intrat în Turda. De acum, îmi mai rămâne doar să caut „Centrum” care nu ştiu ce este, bar sau cofetărie, fiindcă mi-a fost recomandat ca loc unde poţi bea cel mai bun ceai în Turda.

Trec de parcul cu biserica, de spital, ooo! Centrum e ditamai hotelul, iar eu, după felul în care arăt, prăfuită şi cu vestă avertizoare,  nu mă prea asortez cu peisajul, aşa că voi merge mai departe, la cofetăria Dana, a doua opţiune.

Abia îmi mai târăsc picioarele, dar nu mă las, n-o să mă înec acum, ca… la mal. Oricum, în Turda am ajuns, dar trebuie musai să beau şi ceai, aşa mi-am propus şi aşa voi face.

Traversez toată Turda, fac poze prin centru, în ultimii ani mi se pare că multe lucruri s-au schimbat în bine pe aici. Iată în sfârşit şi cofetăria, am timp să beau un ceai şi să mănânc un cremeş, Ştefan abia e în Feleac, vine cu maşina ca să mă culeagă de pe drum.

Gata, a  sosit, după ce l-am aşteptat cam un minut pe trotuar, făcând să pleznească de invidie două prostituate ce stăteau acolo de ore bune probabil. Dacă veţi vedea prostituatele din Turda cu vestă avertizoare, să ştiţi că eu am lansat moda asta.

Ei, v-am pupat şi vă las să vă delectaţi cu imaginile de pe drum!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

PS: Kilometrajul mașinii, de la noi de acasă până la cofetăria Dana, arăta că am parcurs 29 de kilometri. Bravo mie!

PSS Am lipit poze aiurea, din Turda,pe la mijloc, nu sunt chiar in ordine cronologica. Scuze!

Dragii mei,

Vă dau o veste (mare, mică, cum o fi!). Mâine plec pe jos, de la Cluj la Turda. De mult voiam să fac asta, dar acum gata, am hotărât!

Se mai înscrie cineva? Mai sunt locuri, berechet.

Mâine, în jurul amiezii, voi sosi la Turda. Dacă ştie careva un loc trăznet în care se poate bea cel mai bun ceai, să-mi spună şi mie, sau chiar să mă însoţească. (măcar la ceai, dacă nu pe drum).

Alte noutăţi, probabil mâine seară…

Vă doresc un sfârşit de săptămână ieşit din comun, adică de neuitat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

De când picioarele mele s-au obişnuit a bate zilnic zeci de kilometri pe Camino de Santiago, nu le mai pot opri, iar adierea primăverii le dă parcă noi avânturi, parcă un dor de ducă mă cuprinde, chiar dacă nu pe meleaguri hispanice, ci aici, acasă, pe vechea şi minunata Vale a Arieşului. Pentru a-mi  alina dorul şi a-mi stăpâni freamătul din creştet până în tălpi pe care-l simt numai la gândul minunatelor pelerinaje pe care le-am făcut anii trecuţi şi care au totalizat aproape 2500 de kilometri, mai plec din când în când hai-hui, ca să-mi încerc puterile şi să mă menţin în formă.

Ieri am făcut o „scurtă” excursie, de vreo 11 kilometri, de la Lupşa până la Sartăş, pe Valea Arieşului. Tot aveam de plecat la Cluj, aşa că soţul meu mi-a dat două ore avans, ca să ajung până unde… oi ajunge.

Drumul îmi este extrem de familiar, dacă stau să calculez, l-am străbătut de peste o mie de ori la volan, iar pe jos, de câteva ori.

Am pornit din Lupşa la ora 13,48 fix, ştiu asta fiindcă m-am uitat la ceas. Vremea e tipică lunii martie, acum transpiri la soare, iar peste câteva minute te închei până la bărbie, când soarele a dispărut după nori, iar un vânt „subţire” se infiltrează pe sub haine, parcă ar vrea să controleze dacă eşti corect echipat.

Până la Muncel, nimic deosebit nu mi-a atras atenţia, doar cei câţiva câini lăsaţi de capul lor pe şosea şi care m-au făcut să mă înarmez cu ditamai băţul găsit pe marginea drumului. Îmi amintesc cu nostalgie de El Băţo, toiagul meu de pelerin ce m-a însoţit pe mii de kilometri prin Spania şi Portugalia, care nu se ştie pe unde s-o mai fi aflând acum.

La Muncel, două indicatoare: spre dreapta, Mănăstirea Martirii Neamului, iar spre stânga, Fagul Împăratului, ambele de cealaltă parte a Arieşului, motiv pentru a scăpa de drumul arhicunoscut şi de vâjâiala necontenită a maşinilor.

Aleg să merg spre Fagul Împăratului, care e tocmai pe drumul meu, dar nu mă pot abţine să nu fac nişte poze „minunatelor” gunoaie ce împodobesc malurile Arieşului, care vor fi subiectul unui alt articol, mai amplu şi mai plin de năduf, care sper să ajungă acolo unde trebuie. Mă gândesc să-l trimit la toate primăriile de pe Valea Arieşului şi la Ministerul Mediului.

Trec Arieşul şi o iau pe drumul de ţară ce mi se aşterne înainte, liniştea nemaifiind întreruptă decât de cântatul unui cocoş, sau mugetul vacii din poiata pe care tocmai o văd la doi paşi.

Parcă se face mai frig, sper să nu plouă, nu mi-am luat pelerină, când am pornit din Lupşa, era soare.

Pe neaşteptate, mult mai impozant şi mai semeţ decât se vede de pe şosea, în faţa mea apare Fagul Împăratului, un fag monument al naturii, care-şi schimbă frunzele doar din doi în doi ani: în primul an sunt verzi, în al doilea sunt ruginii.

Noroc cu un domn ce se afla la plimbare, ce a imortalizat şi pentru mine clipa apropierii de acest bunic al copacilor de pe Valea Arieşului. Denumirea i se trage de la un episod istoric, avîndu-i ca protagonişti pe Avram Iancu ce se afla sub fag, iar pe şosea, dincolo de Arieş, împăratul Franz Iosef, ce încerca o reconciliere. Nu ştiu exact povestea, doar replica lui Avram Iancu a rămas celebră: „Un mincinos şi un nebun nu se vor putea niciodată înţelege!” Se ştie cine era nebunul, aşa că, prin excludere, mincinosul nu putea fi decât… celălalt.

Un binemeritat loc de popas cu un monument închinat fagului, face drumul dintre Muncel şi Baia de Arieş un pic mai scurt.

Cocoşul cel ţanţoş,  câinele bătăios (din pricina căruia m-am felicitat că m-am înarmat cu ditamai băţul) şi o femeie ce s-a oprit în drum pentru a mă petrece cu privirea, întrebându-se  poate ce oi căuta eu cu rucsacul în spate pe Valea Hărmănesei, au fost singurele personaje demne de luat în seamă, până la apariţia bruscă în peisaj a comunei Baia de Arieş, fostă localitate minieră, în prezent cu un viitor incert în ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă.

Străbat Baia de Arieş în pas alergăreţ, soţul meu tocmai porneşte cu maşina de la Lupşa şi trebuie să ajung să trec podul, pentru a  ajunge pe traseul lui. Până la Cluj sunt aproape 90 de kilometri de aici şi nu am trei zile la dispoziţie, trebuie să  ajung mâine la muncă.

Şi uite aşa, în mare grabă, am ajuns chiar la Sartăş…

Am scris acest articol pentru a intra în concursul Spring SuperBlog 2016.

Vă doresc o săptămână plină de bunătăţi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni