La noi, e Sfântă Mărie cu ploaie… La voi, cum e?

La mulți ani Măriilor din viața mea și celor care din întâmplare dau de aceste vorbe.

Cum cartea mea (Love story pe Camino de Santiago) s-ar părea că mai are niște hopuri de trecut, în sensul că mi s-a spus că e la paginat, vă mai ofer un fragment, numai bun pentru o zi în care ploaia șiroiește pe geamuri, iar frunzele copacilor își încep încet-încet drumul înapoi, spre huma din care au fost zămislite, lăsând în urma lor goliciune și tristețe.

                                                                      ” Guernica

A doua zi dimineaţa, înainte ca soarele să răsară, Dafina e pe drum, miracolul dimineţii, al naturii care se trezeşte după o noapte de binemeritată odihnă, o ajută să facă paşi mai mari, mai spornici, iar drumul de azi i se pare parcă mai uşor, încet-încet corpul ei se obişnuieşte cu mersul pe jos şi cu viaţa spartană de pe Camino.

Aude voci vesele în spate, cine-o fi la fel de matinal ca ea? Când se întoarce pentru a vedea care sunt pelerinii atât de binedispuşi la primele ore ale dimineţii, are surpriza să constate că nu sunt alţii decât Mihaela şi Takahito, conversând în spaniolă. Se simte un pic frustrată de faptul că ea mai mult înţelege decât vorbeşte spaniola, aşa că i se pare mai potrivit să nu intre cu ei în vorbă, să-i lase să treacă mai departe, ea se opreşte ca să-şi lege şiretul de la bocancul stâng, care, nu se ştie de ce, mai tot timpul vrea să-i atragă atenţia, dezlegându-se de câteva ori pe zi.

Cei doi o aşteaptă, apoi merg puţin împreună, perioadă în care vorbesc cu toţii în engleză, limba pe care o cunoaşte şi Dafina. I se pare că i se pregăteşte un scenariu, aşa că măreşte ritmul şi-i lasă pe cei doi să sporovăiască în spate, moment în care, cu siguranţă, anume pentru urechile ei, aude următorul schimb de replici:

‒ Te gusta la chica? (Îţi place fata?

‒ Si, me gusta! ( Da, îmi place!)

Scoate un pachet de biscuiţi din rucsac şi se întoarce spre companioni, oferindu-le şi lor. Ei se servesc, apoi continuă conversaţia într-un mod foarte nevinovat, de parcă n-ar fi avut schimbul de replici de acum două minute.

Alţi pelerini vin din spate şi-i depăşesc, Dafina îşi dă seama că poate mări şi ea ritmul, asta şi face, lăsând o distanţă mai mare între ea şi pelerinii din faţă şi cei din spate, mersul în turmă, sau orice alt lucru făcut cu turma, nu i-a plăcut niciodată.

Un loc de odihnă pentru pelerini, apoi o mănăstire prin curtea căreia trece Camino, o fac să se rupă de noile ei cunoştinţe, fiecare merge mai departe în ritmul propriu. Imediat după popas, drumul devine dintr-o dată extrem de neprietenos, în sensul că e hotărât să coboare foarte abrupt, e ca o uliţă de-a noastră, deasupra căreia copacii îşi împreunează crengile, aşa că noroiul datorat unei ploi torenţiale poate ţine toată vara. Cam aşa era drumul lor, trebuia să sari din piatră în piatră, pe nişte pietre uriaşe, iar toată manevra asta aducea mai degrabă a cascadorie, decât a „mersul pelerinului”.

„Te urăsc că m-ai lăsat aici, în noroaiele astea, singură!”, se trezeşte Dafina vorbind cu voce tare, de parcă cineva ar fi obligat s-o ajute pe ea, prinţesa ai cărei pantofiori sunt murdari  acum. Dar nu termină bine să-şi exprime nemulţumirea pentru felul în care se simţea părăsită de japonez, când îşi dă seama că nu are niciun drept să gândească aşa, mai ales cu voce tare. Ei, dar pe Camino surprizele sunt la ele acasă, aşa că, ce să vezi? La prima curbă, o mână întinsă o ajută să facă un salt demn de un atlet de la circ, nu de un pelerin pe o uliţă plină de noroi, iar mâna îi aparţinea lui Takahito. Nu-i vine să creadă că s-a întors înapoi ca s-o ajute, i se pare cel mai cavaleresc gest pe care l-a făcut cineva pentru ea vreodată sau măcar în ultimii 15 ani.

‒ Mulţumesc, nu credeam că voi putea trece de zona aceasta, e foarte dificil să te caţeri pe pietre şi, în acelaşi timp, să nu cazi în noroi.

Takahito o priveşte încântat şi mândru de isprava lui, de parcă ar fi venit de undeva de pe Lună, ca s-o salveze. Merg în continuare împreună, sporovăind despre una-alta, fiecare fiind curios de obiceiurile, vegetaţia, viaţa din ţara celuilalt.

‒ Tare aş bea o cafea, spune Dafina la un moment dat, tocmai când se apropiau de o

localitate mică. Mai fac câţiva paşi şi ajung la o casă ce are în faţă o terasă, dar mai are şi o curte interioară, cu două mese, unde mai multe persoane vorbesc tare şi râd. Dafina intră în casă crezând că este un mic bar şi comandă două cafele, moment în care se face linişte, apoi tot auditoriul se pune şi mai tare pe râs.

‒ Aici nu este bar, este o casă particulară, o lămureşte o doamnă, stricându-se de râs.

‒ Vă rog să mă scuzaţi, n-am ştiut.

Dafina nu ştie cum să plece mai repede, parcă ar fugări-o turcii din urmă. Takahito e şi el cu gura până la urechi, moment în care, Dafina intră în joc:

‒ Şi ce dacă nu era bar, puteau şi ei să dea o cafea, nu? Am văzut că aveau un ibric plin.

Restul călătoriei devine dintr-o dată vesel, Takahito o atenţionează la fiecare casă întâlnită în cale că nu e cazul să comande o cafea… Un şir de ardei iuţi înşiraţi la o fereastră, un bebeluş de jucărie ce pare real într-o curte, doi câini mici, dar puşi pe fapte mari, au făcut ca ziua să treacă repede şi frumos. Întâlnesc alţi pelerini, dar nimeni nu se mai alipeşte de micul lor grup.

E aproape 15:30 când intră în Guernica, pe o căldură de se topeşte asfaltul. Spre norocul lor, ajung exact la faimoasa pictură a lui Pablo Picasso, pe care nu întârzie s-o imortalizeze pe telefoane, cu fiecare dintre ei în prim plan, bineînţeles.

Cu un ultim efort, ajung la albergue, care e de fapt o sală de sport, ce în timpul verii devine adăpost pentru pelerini. Are doar un simulacru de bucătărie, duşurile însă sunt în regulă, iar dormitul este pe jos, pe saltele. Pentru şase euro, ai ocazia să dormi împreună cu cel puţin 50 de persoane, cam atâţia a numărat Dafina până în momentul în care un grup de vreo 15 biciclişti au invadat încăperea. Au fost primiţi doar o parte, ceilalţi vor dormi la etaj, pe terasă, acolo unde se întind rufele la uscat. Brr… Ziua e foarte cald, dar noaptea, nu e deloc plăcut  să dormi afară. Însă, dacă n-ai încotro… „Ce bine că am ajuns mai devreme!”, se felicită Dafina în gând, în timp ce face o constatare cu totul şi cu totul neplăcută, ba chiar dezastruoasă, ar putea spune. A simţit ea o jenă în partea dreaptă, la rucsac, dar n-a crezut că rezultatul va fi unul atât de grav. Partea din metal a curelei de susţinere care vine peste talie era ruptă, arătându-şi goliciunea hidoasă, ca a unui membru fracturat, ale cărui oase sunt la vedere.

‒ Doamne, ce mă fac acum?

Dafina vorbeşte româneşte, cu glas tare, iar cei ce se află împrejurul ei, fiecare pe salteaua ce i-a fost repartizată, o privesc curioşi. Abia când le-a arătat despre ce este vorba şi care este motivul supărării ei, fiecare a început să-şi dea cu părerea, dar concluzia generală a fost aceea că neapărat trebuie să-şi cumpere un alt rucsac. Ziceau chiar că e norocoasă, Guernica e un oraş destul de mare, încât să aibă magazin de materiale sportive.

Să nu uităm însă că Dafina vine din România, iar noi, românii, putem repara orice, mai ales un rucsac, atunci când unul nou ar costa peste 100 de euro. Zis şi făcut, când cei ce se adunaseră pentru a-i da un sfat, adică acela de a-şi cumpăra alt rucsac s-au împrăştiat, Dafina a scos trusa ei de intervenţie, în care are elastic, aţă, ace de cusut, de siguranţă şi vreo doi nasturi. După o muncă de mai bine de jumătate de oră, ruptura  bandajată cu mult elastic nici nu se mai vede, iar „peregrina” exersează luarea rucsacului în spate pe partea stângă, pentru a nu solicita prea tare partea aflată în”convalescenţă”.

Mulţumită de rezultat, îşi ia permisiunea de a vizita oraşul, căci la venire văzuse doar o mică parte din el. Străzi pline de localnici şi turişti, magazine din cele mai diverse, un parc în care florile abundă, nici nu ştii la care să te uiţi mai întâi, iar cireaşa de pe tort, un concert în aer liber… Scaunele sunt aranjate, dar deocamdată sunt foarte puţini spectatori aşezaţi, Dafina ia şi ea loc în spaţiul cultural, dar, după ce stă vreo 15 minute, află că doar la ora 20 începe concertul, exact la ora la care ea va merge la culcare. Aşa e pe Camino, nu-ţi permiţi să pierzi nopţile, ştiind că a doua zi te aşteaptă noi provocări. Cu părere de rău, Dafina părăseşte piaţa şi se îndreaptă spre sala de sport, unde ceilalţi pelerini încearcă să-şi găsească un strop de intimitate pe cei doi metri pătraţi ce le-au fost repartizaţi fiecăruia.

Takahito a ales o saltea în stânga ei, iar Mihaelei i se aude ciripitul la câteva saltele mai încolo, împreună cu prietenele ei, spaniole. Plimbarea prin oraş i-a făcut bine, nu se ştie prin ce mecanism, după ce faci un duş şi te odihneşti un pic, eşti ca nou, ai mai putea parcurge măcar 10 kilometri.

‒ Ce bine ar fi dacă din loc în loc ar fi un duş, am putea merge mai mulţi kilometri pe zi, îi spune ea japonezului, care se îndeletnicea cu pansarea unei băşici înfiorătoare, cât o jumătate de ou, exact în talpă. Vai, ce groaznic, cum ai reuşit să-ţi faci o asemenea băşică? întreabă ea, în timp ce-i întinde un plasture Compeed, luat de acasă pentru orice eventualitate, dar de care încă nu avusese nevoie şi spera că nici nu va avea.

‒ Eu vin de la Montserrat, sunt de două săptămâni pe drum, se destăinuie Takahito.

„Ia uite, ce modest. Eu, dacă aş fi fost în locul lui, ar fi fost primul lucru pe care-l spuneam, cât mai multor oameni…”

‒ Şi era secret? De ce nu mi-ai spus?

‒ Nu, nu era secret, dar e ceva ce fac pentru mine, nu pentru a mă lăuda cu asta.

Dafina simte cum sângele îi năvăleşte în obraji, în timp ce îşi caută hainele pentru mâine, lăsând discuţia suspendată undeva între coşul de baschet şi rastelul cu toiege de pelerin…”

Cam… asta a fost, pentru azi.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu tălpile bine bătucite de mersul pe jos