Arhive pe autori: manuelasanda

Avatarul lui Necunoscut

Despre manuelasanda

Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Love story pe Camino de Santiago – fragment de carte

   

Probabil cartea mea va apărea înainte de sfârșitul anului, așa că, în așteptarea ei, vă ofer un mic fragment:

”Ciprian, oare de când nu m-am mai gândit la el? Ce bine ne stătea împreună, cât de fericiţi eram, dar totul s-a destrămat ca un fum… Toată tinereţea s-a evaporat, sau pur şi simplu s-a topit, n-a mai rămas nimic… Ba da, au rămas doi copii, dar ei sunt mari acum, nu le pasă prea mult dacă noi doi mai suntem o familie, sau nu… Sau le pasă, dar nu  arată? Adevărul este că n-am avut nicio discuţie adevărată pe această temă, mai ales că ei erau adulţi când s-a întâmplat… despărţirea noastră.

    Oare, cum de s-a întâmplat? Nu m-am văzut niciodată îmbătrânind alături de altcineva. Sau şi mai rău, îmbătrânind de una singură, alături de un motan gras şi capricios. Parcă ultimii doi ani nu i-am trăit eu, i-a trăit altcineva în locul meu, iar eu am fost doar spectatoare la o viaţă străină, tristă şi urâtă.” O lacrimă se prelinge pe faţa de pernă, Dafina e deja în pat, vrea să profite la maximum de toate orele de somn, altfel nu va face faţă acestui fel de a trăi, atât de diferit faţă de ceea ce a cunoscut până acum.

    Pentru fiecare om care ajunge pentru prima dată pe Camino de Santiago se întâmplă un fel de miracol, fiecare îşi dă seama că viaţa poate fi trăită mult mai simplu şi cu mai puţine pretenţii. Plecând la drum doar cu bagajul pe care-l poţi căra zile întregi în spinare, realizezi că nici nu ai nevoie de mai mult, zecile de perechi de pantofi şi kilogramele de cosmetice sunt atât de inutile, încât nu-ţi trebuie mai mult de câteva zile pentru a nu le mai simţi deloc lipsa. Acasă, se îmbracă diferit în fiecare zi, aici, are trei tricouri, din care unul nu mai iese la inventar, s-ar putea să-l fi uitat acolo unde a dormit ultima dată. Nu simte niciun regret pentru asta, o să-şi cumpere altul, sau o să se descurce cu două… Două tricouri, o lună de zile… doar o femeie-i poate înţelege drama, devenită viaţa obişnuită de pe Camino, nu mai contează că arăţi în fiecare zi la fel, că ai părul prins mereu în coadă, că nu porţi cercei, iar bocancii arată de parcă au fost purtaţi cinci ani, din pricina prafului de pe drum. În primele două seri i-a spălat, apoi şi-a dat seama că nu are rost, a doua zi îşi reluau faţa prăfuită.

    ”Mda, oare de ce o fi întrebat Ciprian de mine?” a fost ultimul ei gând, înainte de a se lăsa cuprinsă de un somn profund, întrerupt din când în când de vise dintre cele mai ciudate.

    Se făcea că e primăvară, cireşii erau înfloriţi, iar ea era îmbrăcată cu rochia albastră, aceea pe care o purtase la prima lor întâlnire, în facultate. Avea părul prins cu două cleme, iar în mână ţinea o poşetuţă mică, aurie. Stătea pe o bancă în parc, iar spre ea venea cel mai frumos băiat pe care-l văzuse vreodată, cu nişte ochi albaştri şi o privire pătrunzătoare, dar totodată caldă şi plină de iubire. Avea un buchet de flori de câmp în mână, iar cămaşa albă îl făcea să arate ca un adevărat Făt-Frumos. Vine spre ea, îi întinde mâna oferindu-i buchetul de flori, dar din depărtare se adună nori negri, o tornadă se dezlănţuie, luându-l pe Ciprian pe sus şi-l învârteşte, şi-l învârteşte, parcă ar fi un tirbuşon ce trebuie să deschidă o uriaşă sticlă de şampanie…

  ” Cipriaaan!” ţipă Dafina în vis, trezindu-se brusc în camera mare, în care toată lumea doarme. E abia două noaptea, după cum arată telefonul, mai are timp de somn, dar visul a fost atât de veridic, încât pleoapele nu i se mai lipesc una de alta. Încearcă număratul oilor, al frunzelor ce cad din copac, degeaba, abia spre dimineaţă mai apucă să aţipească, preţ de aproape o oră.

Manuela Sanda Băcăoanu

O zi în era COVID

Dimineață, merg după pâine. În magazin sunt patru persoane în fața tejghelei, plus omul care intră periodic, aducând din mașină pâinea într-o navetă de plastic, neambalată, iar el fără mănuși sau halat. Arunc o privire în mașină, pâinea e de-a valma, omul a pus mâna pe fiecare bucată pentru a o încărca în navetă.

Cumpărătorii socializează, cu măștile sub nas. Vânzătoarea pune pâinea pe raft. Tot fără mănuși, aceeași pâine, neambalată. Să nu uităm, suntem în era COVID!

Eu stau la ușa magazinului. Afară! Cei dinăuntru mă cheamă și pe mine, să nu-mi fie frig. Eu prefer să stau în frig. Dă Domnul și iese unul, doi cumpărători… Stau să mai iasă unul, moment în care apare o femeie tânără (tot cu masca sub nas), mă întreabă ce fac acolo și intră, că ” ea vine de la lucru”. Aproape că mă înfurii, așa că intru și eu, cumpăr o pâine de secară (ambalată) și ies urgent.

Ajung acasă. Privind pe geam, văd o ambulanță ce vine din satul de peste râu, cu ambulanțierii în costume de COVID. Oare pe cine or fi luat?

După câteva minute, soțul mă anunță că un coleg de birou și soția lui sunt pozitivi. Nu, ei nu sunt de aici, sunt din Cluj…

După masă, fac o plimbare pe dealuri și-mi dau seama că natura este singura care nu m-a dezamăgit niciodată. Oamenii, da!

Prima ninsoare ar fi trebuit să mă bucure, dar n-a reușit decât să-mi lase un gust amar…

Ce frumos ar fi ca într-una din diminețile viitoare să ne trezim și să ni se spună că a fost doar un vis urât… Ce frumos! Din păcate, e un vis să credem că trăim un vis.

Ce bine ar fi ca tot ce am scris mai sus, să fie doar proză…!

Să fim sănătoși!

Manuela Sanda Băcăoanu

Călătorie printre ”Prieteni”

Pe Facebook, fiecare dintre noi are un anumit număr de prieteni, unii cunoscuți, alții complet necunoscuți, unii cu care interacționăm, alții care ”nici nu strică nici n-ajută”, atâta doar că-ți umplu lista, iar când ai vrea să accepți prietenia cuiva care chiar te interesează constați că nu mai poți, fiindcă ai ajuns la numărul maxim acceptat de aplicație.

Am avut de mai multe ori ”plăcerea” să scot anumite persoane din listă, fiindcă numai prieteni nu se puteau numi. Cineva care jignește în mod gratuit, doar fiindcă poate, nu are ce căuta în lista nimănui.

Așadar, observând că am mai mulți de 2500 de prieteni, am hotărât să fac o mică incursiune în lista lor și totodată puțină curățenie. Nu pot eu cunoaște atâta lume sau interacționa cu 2500 de oameni, nu-i așa?

Facebook îi pune în capul listei pe cei cu care ai legături mai dese, sunt, cum s-ar zice, prietenii buni. E plăcut să știi că ești pe primele locuri în lista cuiva, asta înseamnă că acea persoană e importantă pentru tine, iar tu ești important pentru ea. Spre surprinderea mea, am trecut printre sute de nume, majoritatea fiindu-mi cunoscute, sunt oameni pe care-i cunosc în viața reală, oameni cu care schimb idei, oameni ale căror postări sunt interesante și le citesc cu plăcere…

M-am simțit ca-ntr-o călătorie printre amintiri, fiecare-mi aducea aminte de o întâmplare haioasă, o lacrimă sau o floare.

Și uite așa, am șters doar vreo 2-3 nume, care nu-mi spuneau chiar nimic. Ce-i drept, n-am ajuns până la sfârșitul listei, las acest lucru pentru altă dată.

Vreau acum să vă mulțumesc tuturor celor care sunteți prezenți în viața mea, chiar dacă numai virtual. În aceste timpuri, e important să știm că nu suntem singuri.

Vă cuprind pe toți într-o mare îmbrățișare și vă doresc sănătate, înțelepciune și noroc!

Manuela Sanda Băcăoanu

Boala și obiceiurile nesănătoase

În marea majoritate a timpului, suntem sănătoși; cel puțin, până la o anumită vârstă. De-a lungul vieții, din cauza greșelilor noastre, pe care foarte puțini dintre noi le recunoaștem, corpul nostru începe să ne dea semnale că ceva nu e în regulă, ceva nu facem bine, apoi, ZDRANG, ne trezim bolnavi!

Ah, ne-am îmbolnăvit! Este foarte șocant când afli că ai orice boală, darmite una foarte gravă și cu puține șanse de vindecare. În acele momente, am face orice, dacă cineva ne zice să mâncăm 100 de boabe de orez, bob cu bob, ne conformăm. Într-adevăr, unii dintre noi pierd în fața bolii, dar alții, poate mai puțini la număr, se fac bine.

Puțini dintre cei care s-au făcut bine conștientizează însă că trebuie ca acea schimbare pe care au făcut-o în modul de trai trebuie să persiste până la sfârșitul vieții. Iese omul din spital, iar doctorul îi spune că poate să mănânce tot ce are chef, chiar dacă a fost operat de cancer: Poftim? La început, credeam că doctorii fac asta din rea-voință, în ideea că același pacient se va întoarce peste o vreme la ei. Apoi, am aflat că la Facultatea de Medicină disciplina ”Nutriție” nu există, deci nici de prevenție nu poate fi vorba în România.

Mi-a venit în minte un exemplu, pe care musai trebuie să-l amintesc aici. De-a lungul vremurilor, oamenii s-au civilizat, au învățat să folosească tacâmurile, țin furculița în mâna stângă și cuțitul în mâna dreaptă și le mânuiesc cu pricepere. Unii! Alții fac acest lucru doar când se află în public, atunci când îi vede cineva. ( Ia uite, sunt civilizat, nu hărtănesc carnea cu dinții!). Pe urmă merg acasă și mănâncă precum vikingii, doar că nu aruncă oasele unii în capetele celorlalți.

Cam așa se întâmplă și cu cei care au avut o boală gravă, dar cred că dacă s-au vindecat își pot relua viața dinainte. Nu, nu se poate! Te-ai făcut bine fiindcă ți-ai schimbat stilul de viață, pe care trebuie să-l păstrezi în continuare. Dacă nu, ghici ce? Da, boala se întoarce cu și mai multă putere și s-ar putea să n-o mai poți învinge. Am foarte multe exemple de acest fel, probabil că fiecare dintre noi avem, așa că… ”folosiți tacâmurile și în viața privată”! Vreau să spun că trebuie să aveți grijă de felul în care vă comportați oriunde și oricând, nu doar atunci când ”sunteți în public”, cu alte cuvinte, atunci când vă arde la degete!

Despre ceilalți factori care ne influențează sănătatea, într-un articol viitor.

Să aveți spor la toate și multă sănătate!

Manuela Sanda Băcăoanu

Pandemia și filmele de Crăciun

După o vară care pentru unii nu a fost mult deosebită de cele dinainte, iar pentru alții a fost una dintre cele mai rele, cu încercări cărora greu le-au putut face față, iată că a venit din nou toamna, copacii se despart cu părere de rău de ultimele frunze, iar roadele câmpului se află de mult la adăpost.

Vești rele primim în fiecare zi, parcă suntem blestemați, viața noastră s-ar părea că în loc să revină la normal se va schimba din nou, apartamentele și casele noastre vor deveni din nou micile închisori în care ne vom duce existența o perioadă de timp. De ce toate aceste lucruri? Din cauza unora care au luat lucrurile în râs, care s-au lăsat manipulați de cei cărora nu le pasă decât de interesul personal, dar știu foarte bine să inoculeze în mintea celor care nu stau să analizeze prea mult adevărata față a lucrurilor idei deloc inteligente, cum ar fi aceea că purtatul măștii te îmbolnăvește, sau îți rănește EGO-ul. Iar cum prostul dacă nu-i fudul parcă nu e prost destul, s-au ridicat destule voci împotriva măsurilor de siguranță care erau impuse pentru sănătatea noastră, a tuturor. Petrecerile (în familie sau nu), întâlnirile de orice fel, mersul la magazinul din colț fără a păstra distanța și fără a purta masca ( eu de ce s-o port, că nici vânzătoarea nu are?).

Zilele trecute stăteam la ușa unui mic magazin, deoarece înăuntru erau 3-4 persoane. După mine apare un domn, care se impacientează: ”Ce, nu lasă mai mulți înăuntru?” ” Nu știu, dar prefer să aștept aici. Credeți că dacă ne bulucim toți înăuntru, ne servește mai repede?” ” Da, aveți dreptate…” S-a resemnat în cele din urmă, domnul cel grăbit.

Avem noi românii o nerăbdare balcanică, o stare de neliniște continuă, care nu ne lasă să fim civilizați, iar acum, s-ar părea că ne cauzează pierderi dintre cele mai mari. Iar cu aceasta, am ajuns la filmele de Crăciun. Este un post TV care dă deja filme de Crăciun de vreo 2-3 săptămâni, lucru nu știu dacă îmbucurător sau nu, ideea e că atunci când Crăciunul vine cu adevărat, ești deja sătul de spiritul lui. Asta nu înseamnă că trebuie să le urmărești, doar de aceea s-a inventat telecomanda. Dar, de fapt, despre altceva voiam să vorbesc. Filmele sunt mai vechi, nu sunt de acum, din pandemie, dar am observat un lucru care până acum, când suntem și noi oarecum obligați să ne distanțăm, nu mi-a sărit în ochi: oamenii stau la rând cam la un metru unul de altul, indiferent dacă vor o cafea, sau cumpără cadouri și podoabe de Crăciun. La noi, dacă cel din spate nu-ți suflă în ceafă, iar tu nu faci la fel cu cel din fața ta, se cheamă că pierzi vremea, de parcă rândul ar înainta mai repede dacă e mai compact.

Hai, că v-am bătut destul la cap, sănătate maximă și o toamnă frumoasă, indiferent dacă o petrecem în casă, sau pe afară…

Manuela Sanda Băcăoanu

Nu vă mai supărați, ca văcarul pe sat!

Incredibil, n-am mai scris nimic de aproape două luni. Ce-i drept, subiecte au fost cu duiumul, pe unele chiar le-am abordat, dar numai așa, în minte, n-am mai avut și dorința de a le materializa. Asta poate din pricină că toată lumea scrie, mai bine sau mai puțin bine, dar aproape nimeni nu citește.

Tocmai despre acest lucru aș vrea să spun câteva cuvinte, deoarece de politică și COVID ne e plin podul, ne-am săturat. Că unii nu vor să poarte mască, să se spele și să păstreze distanța socială, iar rezultatul este unul dezastruos, că tot aceiași acum nu mai vor alegeri parlamentare, vezi-doamne că e foarte periculos, dar cu puțin timp în urmă se dădeau în stambă, spunând că virusul e o invenție planetară, ca să ne omoare, să ne hăcuiască și să ne arunce la gunoi pe noi, oamenii de rând, care credem toate imbecilitățile lor…

Bun, asta fiind lămurită, să revin la ceea ce voiam de fapt să spun… Am văzut azi pe FB un articol de prezentare a unei cărți, iar Editorul (am scris cu literă mare fiindcă e și editorul meu), cu mult bun simț, zicea că e o carte foarte bună, dar că nu știe dacă ar trebui s-o laude foarte tare, că gurile rele zic ba una, ba alta…

O doamnă comenta că o fi cartea bună, dar coperta n-o ajută deloc, (eufemistic vorbind), iar o alta, autoare la rândul ei, se plângea că se vând mai bine cărțile proaste, dar care au un buget mare pentru publicitate și era foarte supărată pe proprii cititori sau, n-am înțeles bine, poate pe ăia care nu voiau să-i devină cititori.

Pentru mine toată întâmplarea a sunat foarte hilar, ( poate sunt eu într-o dispoziție mai bună, nu știu să vă spun), dar sunt de părere că dacă te superi pe cititori, e ca și cum ți-ai da foc la casă. Dragii mei cititori, câți ați mai rămas, să știți că eu nu mă supăr deloc pe Dumneavoastră (am scris cu majusculă fiindcă sunteți foarte importanți pentru mine), vă iubesc foarte tare și abia aștept să ne întâlnim, nu contează cum: real, virtual, la trei metri ( nu sub pământ, Doamne ferește!) sau la mii de kilometri (acolo e doar fratele meu și câteva rude).

Iar pentru ca Domnul Editor să nu se simtă jenat de faptul că va trebui să mă laude și nu știe cum, am să-l rog să scrie despre mine purul adevăr și anume că sunt o semidoctă ce se crede mare scriitoare și, pe deasupra, nu acceptă că pluralul de la RUCSAC e RUCSACURI. Vrea musai să scrie RUCSACI, așa ca pe vremea ei, când plopul făcea pere și răchita micșunele. Asta doar în cazul în care va ieși de sub tipar și cea de-a treia carte pe care cu drag v-o dăruiesc, LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO. Mi-a luat 6 luni ca s-o scriu și aproape un an ca să apară… Probabil până acum nu a fost momentul, dar sunt sigură că va fi și momentul ei, al meu, al nostru.

Hai, că v-am împuiat capul cu prostii! Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu

Acasă la Arborele vieții

Aceasta este o carte care sunt convinsă că multora le-a schimbat sau le va schimba perspectiva asupra vieții și, mai ales, a morții.

E o carte fascinantă, care te duce într-un univers ce pare fantastic la prima vedere, te duce acolo ”de unde nimeni nu s-a întors”, în accepțiunea majorității oamenilor, mai ales a celor care n-au studiat aceste fenomene.

Pentru mine nu a fost un subiect nou, dar pot spune că e cea mai complexă carte pe care am citit-o din domeniul acesta. Abia aștept urmarea, fiindcă sunt convinsă că va fi una, Dr. Elena Gabor este o deschizătoare de drumuri, care nu se poate opri tocmai acum, când ne-a incitat cu un subiect atât de important, cum este viața de după moarte sau viața dintre vieți.

N-am crezut niciodată că Dumnezeu e un moșneag care stă acolo, în Cer, pe un jilț și are în mână o nuia, cu care îi  ”atinge” pe cei mai puțin cuminți, iar cele ce ni se revelează în această carte sunt exact așa cum simțeam eu. Dumnezeu este IUBIRE, este ENERGIE, nu are nevoie de umilințele sau rugăciunile noastre, este deasupra a orice ne putem închipui cu mintea noastră de oameni. Religiile sunt cele care au îndoctrinat și îndoctrinează oamenii, încercând să-i supună și să-i mențină în ignoranță și ascultare.

Citind această carte, simți cum, în mod magic, devii liber să trăiești viața pe care ți-o dorești, dogmele și ritualurile rămân undeva departe, iar ființa ta parcă-și ia avânt spre fericire și iubire.

Teama de moarte dispare automat, atunci când realizezi că ai mai trecut de zeci sau sute de ori prin prin acest proces, că MAREA TRECERE s-a mai repetat de multe ori pentru sufletul tău. Da, carnea rămâne aici, este haina pe care ai purtat-o în această viață, dar sufletul pleacă îmbogățit cu experiențele pe care tu ai ales să le trăiești înainte de a veni pe Pământ.

Vă doresc lectură plăcută, e una dintre cărțile pe care fiecare om ar trebui să le citească.

Manuela Sanda Băcăoanu

Guernica

La noi, e Sfântă Mărie cu ploaie… La voi, cum e?

La mulți ani Măriilor din viața mea și celor care din întâmplare dau de aceste vorbe.

Cum cartea mea (Love story pe Camino de Santiago) s-ar părea că mai are niște hopuri de trecut, în sensul că mi s-a spus că e la paginat, vă mai ofer un fragment, numai bun pentru o zi în care ploaia șiroiește pe geamuri, iar frunzele copacilor își încep încet-încet drumul înapoi, spre huma din care au fost zămislite, lăsând în urma lor goliciune și tristețe.

                                                                      ” Guernica

 

A doua zi dimineaţa, înainte ca soarele să răsară, Dafina e pe drum, miracolul dimineţii, al naturii care se trezeşte după o noapte de binemeritată odihnă, o ajută să facă paşi mai mari, mai spornici, iar drumul de azi i se pare parcă mai uşor, încet-încet corpul ei se obişnuieşte cu mersul pe jos şi cu viaţa spartană de pe Camino.

Aude voci vesele în spate, cine-o fi la fel de matinal ca ea? Când se întoarce pentru a vedea care sunt pelerinii atât de binedispuşi la primele ore ale dimineţii, are surpriza să constate că nu sunt alţii decât Mihaela şi Takahito, conversând în spaniolă. Se simte un pic frustrată de faptul că ea mai mult înţelege decât vorbeşte spaniola, aşa că i se pare mai potrivit să nu intre cu ei în vorbă, să-i lase să treacă mai departe, ea se opreşte ca să-şi lege şiretul de la bocancul stâng, care, nu se ştie de ce, mai tot timpul vrea să-i atragă atenţia, dezlegându-se de câteva ori pe zi.

Cei doi o aşteaptă, apoi merg puţin împreună, perioadă în care vorbesc cu toţii în engleză, limba pe care o cunoaşte şi Dafina. I se pare că i se pregăteşte un scenariu, aşa că măreşte ritmul şi-i lasă pe cei doi să sporovăiască în spate, moment în care, cu siguranţă, anume pentru urechile ei, aude următorul schimb de replici:

‒ Te gusta la chica? (Îţi place fata?

‒ Si, me gusta! ( Da, îmi place!)

Scoate un pachet de biscuiţi din rucsac şi se întoarce spre companioni, oferindu-le şi lor. Ei se servesc, apoi continuă conversaţia într-un mod foarte nevinovat, de parcă n-ar fi avut schimbul de replici de acum două minute.

Alţi pelerini vin din spate şi-i depăşesc, Dafina îşi dă seama că poate mări şi ea ritmul, asta şi face, lăsând o distanţă mai mare între ea şi pelerinii din faţă şi cei din spate, mersul în turmă, sau orice alt lucru făcut cu turma, nu i-a plăcut niciodată.

Un loc de odihnă pentru pelerini, apoi o mănăstire prin curtea căreia trece Camino, o fac să se rupă de noile ei cunoştinţe, fiecare merge mai departe în ritmul propriu. Imediat după popas, drumul devine dintr-o dată extrem de neprietenos, în sensul că e hotărât să coboare foarte abrupt, e ca o uliţă de-a noastră, deasupra căreia copacii îşi împreunează crengile, aşa că noroiul datorat unei ploi torenţiale poate ţine toată vara. Cam aşa era drumul lor, trebuia să sari din piatră în piatră, pe nişte pietre uriaşe, iar toată manevra asta aducea mai degrabă a cascadorie, decât a „mersul pelerinului”.

„Te urăsc că m-ai lăsat aici, în noroaiele astea, singură!”, se trezeşte Dafina vorbind cu voce tare, de parcă cineva ar fi obligat s-o ajute pe ea, prinţesa ai cărei pantofiori sunt murdari  acum. Dar nu termină bine să-şi exprime nemulţumirea pentru felul în care se simţea părăsită de japonez, când îşi dă seama că nu are niciun drept să gândească aşa, mai ales cu voce tare. Ei, dar pe Camino surprizele sunt la ele acasă, aşa că, ce să vezi? La prima curbă, o mână întinsă o ajută să facă un salt demn de un atlet de la circ, nu de un pelerin pe o uliţă plină de noroi, iar mâna îi aparţinea lui Takahito. Nu-i vine să creadă că s-a întors înapoi ca s-o ajute, i se pare cel mai cavaleresc gest pe care l-a făcut cineva pentru ea vreodată sau măcar în ultimii 15 ani.

‒ Mulţumesc, nu credeam că voi putea trece de zona aceasta, e foarte dificil să te caţeri pe pietre şi, în acelaşi timp, să nu cazi în noroi.

Takahito o priveşte încântat şi mândru de isprava lui, de parcă ar fi venit de undeva de pe Lună, ca s-o salveze. Merg în continuare împreună, sporovăind despre una-alta, fiecare fiind curios de obiceiurile, vegetaţia, viaţa din ţara celuilalt.

‒ Tare aş bea o cafea, spune Dafina la un moment dat, tocmai când se apropiau de o

localitate mică. Mai fac câţiva paşi şi ajung la o casă ce are în faţă o terasă, dar mai are şi o curte interioară, cu două mese, unde mai multe persoane vorbesc tare şi râd. Dafina intră în casă crezând că este un mic bar şi comandă două cafele, moment în care se face linişte, apoi tot auditoriul se pune şi mai tare pe râs.

‒ Aici nu este bar, este o casă particulară, o lămureşte o doamnă, stricându-se de râs.

‒ Vă rog să mă scuzaţi, n-am ştiut.

Dafina nu ştie cum să plece mai repede, parcă ar fugări-o turcii din urmă. Takahito e şi el cu gura până la urechi, moment în care, Dafina intră în joc:

‒ Şi ce dacă nu era bar, puteau şi ei să dea o cafea, nu? Am văzut că aveau un ibric plin.

Restul călătoriei devine dintr-o dată vesel, Takahito o atenţionează la fiecare casă întâlnită în cale că nu e cazul să comande o cafea… Un şir de ardei iuţi înşiraţi la o fereastră, un bebeluş de jucărie ce pare real într-o curte, doi câini mici, dar puşi pe fapte mari, au făcut ca ziua să treacă repede şi frumos. Întâlnesc alţi pelerini, dar nimeni nu se mai alipeşte de micul lor grup.

E aproape 15:30 când intră în Guernica, pe o căldură de se topeşte asfaltul. Spre norocul lor, ajung exact la faimoasa pictură a lui Pablo Picasso, pe care nu întârzie s-o imortalizeze pe telefoane, cu fiecare dintre ei în prim plan, bineînţeles.

Cu un ultim efort, ajung la albergue, care e de fapt o sală de sport, ce în timpul verii devine adăpost pentru pelerini. Are doar un simulacru de bucătărie, duşurile însă sunt în regulă, iar dormitul este pe jos, pe saltele. Pentru şase euro, ai ocazia să dormi împreună cu cel puţin 50 de persoane, cam atâţia a numărat Dafina până în momentul în care un grup de vreo 15 biciclişti au invadat încăperea. Au fost primiţi doar o parte, ceilalţi vor dormi la etaj, pe terasă, acolo unde se întind rufele la uscat. Brr… Ziua e foarte cald, dar noaptea, nu e deloc plăcut  să dormi afară. Însă, dacă n-ai încotro… „Ce bine că am ajuns mai devreme!”, se felicită Dafina în gând, în timp ce face o constatare cu totul şi cu totul neplăcută, ba chiar dezastruoasă, ar putea spune. A simţit ea o jenă în partea dreaptă, la rucsac, dar n-a crezut că rezultatul va fi unul atât de grav. Partea din metal a curelei de susţinere care vine peste talie era ruptă, arătându-şi goliciunea hidoasă, ca a unui membru fracturat, ale cărui oase sunt la vedere.

‒ Doamne, ce mă fac acum?

Dafina vorbeşte româneşte, cu glas tare, iar cei ce se află împrejurul ei, fiecare pe salteaua ce i-a fost repartizată, o privesc curioşi. Abia când le-a arătat despre ce este vorba şi care este motivul supărării ei, fiecare a început să-şi dea cu părerea, dar concluzia generală a fost aceea că neapărat trebuie să-şi cumpere un alt rucsac. Ziceau chiar că e norocoasă, Guernica e un oraş destul de mare, încât să aibă magazin de materiale sportive.

Să nu uităm însă că Dafina vine din România, iar noi, românii, putem repara orice, mai ales un rucsac, atunci când unul nou ar costa peste 100 de euro. Zis şi făcut, când cei ce se adunaseră pentru a-i da un sfat, adică acela de a-şi cumpăra alt rucsac s-au împrăştiat, Dafina a scos trusa ei de intervenţie, în care are elastic, aţă, ace de cusut, de siguranţă şi vreo doi nasturi. După o muncă de mai bine de jumătate de oră, ruptura  bandajată cu mult elastic nici nu se mai vede, iar „peregrina” exersează luarea rucsacului în spate pe partea stângă, pentru a nu solicita prea tare partea aflată în”convalescenţă”.

Mulţumită de rezultat, îşi ia permisiunea de a vizita oraşul, căci la venire văzuse doar o mică parte din el. Străzi pline de localnici şi turişti, magazine din cele mai diverse, un parc în care florile abundă, nici nu ştii la care să te uiţi mai întâi, iar cireaşa de pe tort, un concert în aer liber… Scaunele sunt aranjate, dar deocamdată sunt foarte puţini spectatori aşezaţi, Dafina ia şi ea loc în spaţiul cultural, dar, după ce stă vreo 15 minute, află că doar la ora 20 începe concertul, exact la ora la care ea va merge la culcare. Aşa e pe Camino, nu-ţi permiţi să pierzi nopţile, ştiind că a doua zi te aşteaptă noi provocări. Cu părere de rău, Dafina părăseşte piaţa şi se îndreaptă spre sala de sport, unde ceilalţi pelerini încearcă să-şi găsească un strop de intimitate pe cei doi metri pătraţi ce le-au fost repartizaţi fiecăruia.

Takahito a ales o saltea în stânga ei, iar Mihaelei i se aude ciripitul la câteva saltele mai încolo, împreună cu prietenele ei, spaniole. Plimbarea prin oraş i-a făcut bine, nu se ştie prin ce mecanism, după ce faci un duş şi te odihneşti un pic, eşti ca nou, ai mai putea parcurge măcar 10 kilometri.

‒ Ce bine ar fi dacă din loc în loc ar fi un duş, am putea merge mai mulţi kilometri pe zi, îi spune ea japonezului, care se îndeletnicea cu pansarea unei băşici înfiorătoare, cât o jumătate de ou, exact în talpă. Vai, ce groaznic, cum ai reuşit să-ţi faci o asemenea băşică? întreabă ea, în timp ce-i întinde un plasture Compeed, luat de acasă pentru orice eventualitate, dar de care încă nu avusese nevoie şi spera că nici nu va avea.

‒ Eu vin de la Montserrat, sunt de două săptămâni pe drum, se destăinuie Takahito.

„Ia uite, ce modest. Eu, dacă aş fi fost în locul lui, ar fi fost primul lucru pe care-l spuneam, cât mai multor oameni…”

‒ Şi era secret? De ce nu mi-ai spus?

‒ Nu, nu era secret, dar e ceva ce fac pentru mine, nu pentru a mă lăuda cu asta.

Dafina simte cum sângele îi năvăleşte în obraji, în timp ce îşi caută hainele pentru mâine, lăsând discuţia suspendată undeva între coşul de baschet şi rastelul cu toiege de pelerin…”

Cam… asta a fost, pentru azi.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu tălpile bine bătucite de mersul pe jos

Revenind la Câmpeni

Scriam prin ianuarie un articol despre starea centrului orașului Câmpeni, doar așa, fiindcă am fost șocată de ce am văzut acolo. Nu știu de ce, în ultima vreme, AȚI FOST VREODATĂ LA   CÂMPENI?  a avut mii de vizualizări, plus comentarii injurioase la adresa celor care nu erau de acord cu situația prezentată.

Cum am trecut recent prin Câmpeni, am mai făcut câteva fotografii, pentru a se putea vedea cât de mult au avansat lucrările în 7 luni, lucrări care se presupunea că vor fi terminate în luna iunie, a acestui an.

După cum se vede, tot ce s-a putut face, a fost pavarea a mai puțin de o sută de metri de stradă, dar și tăierea penultimului copac, bradul de lângă primărie, care era împodobit an de an, cu ocazia Crăciunului.

Deocamdată a scăpat copacul care are câteva sute de ani, dar nu se știe până când. Cineva spunea într-un comentariu că pentru a aduce modernitatea, este necesar să ”razi tot!”. Da, faci asta dacă ești român și Dorel pe deasupra. Într-un oraș istoric cum e Câmpeniul să ”razi tot” mi se pare crimă curată, dar cine sunt eu ca să-mi dau cu părerea?

Le doresc locuitorilor orașului Câmpeni multă sănătate și ani îndelungați, fiindcă vor avea nevoie, ca să poată vedea lucrările din centru finalizate.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu durere în suflet

Noutăți despre COVID

Fotografia este din Munții Apuseni. Nu-i așa că sunt frumoși? Păcat că sunt populați!

Da, sunt populați cu tot felul de ”curajoși”, care se tem de poliție, că i-ar putea vedea  fără mască, nu de faptul că s-ar putea îmbolnăvi, iar asta o spune tocmai o vânzătoare.

Azi am fost la Profi, la Câmpeni: unii cu mască, unii fără, cei mai mulți o poartă doar pe gură, la fel și vânzătoarele. Despre păstrarea distanței… ce să mai vorbim.

Intru la benzinărie, un client și angajata, amândoi fără mască, stau la taclale. Intru rapid și ies la fel, (cu mască, bineînțeles) dar… fără bon. Că n-am primit.

Ajung la Lupșa, unde întâlnesc o vecină, foarte contrariată. A fost două zile la rând cu mama dânsei la dispensarul din Lupșa, unde, personalul medical, NU PURTA MASCĂ!

Văd că toți sunt extrem de relaxați, nu contează că zilnic cazurile de îmbolnăvire cresc, iar de decese, nu mai vorbesc.

Mi-a spus cineva că o persoană din București a venit la Bucium, unde a infectat o grămadă de oameni. O femeie dintre cei infectați, a murit deja.

Mă întreb ce se va întâmpla dacă apare primul caz, în Lupșa? Relaxații vor fi primii care vor lua-o în freză, dar, cu siguranță, vor suferi și oamenii care respectă regulile.

Iar acum, am o vorbă pentru cei care tot postează pe rețele de socializare niște planșe foarte elevate, în care se explică faptul că virusul poate pătrunde și prin ochi, sau prin urechi, fiind de asemenea mucoase umede. Deci, concluzia lor unanimă și tâmpită este că masca nu protejează. Vreau să le spun celor care sunt convinși de asta, că într-adevăr, virusul poate pătrunde și prin acele  locuri, dar acolo unde este în cantitate foarte mare. Se presupune că la supermarket, unde ar trebui să stai cât mai puțin, nu este aceeași cantitate de virus ca într-un spital COVID, unde, (ia ghiciți) se poartă combinezon cu glugă, vizieră și mască. De aia, tâmpiților, fiindcă acolo ”VIRUȘII TROPĂIE!” vorba lui Nicu Constantinescu, într-o schiță demult uitată.

Nu înțeleg bravada aceasta prostească, mai sunt unii care ”demonstrează” că după nu știu câte ore de purtat mască, creierul nu mai este suficient oxigenat, iar neuronașii se distrug. Oare cum mii de medici chirurgi și personalul din sălile de operații au purtat mască o viață întreagă, zeci de ore pe zi și nu s-au prostit? Vă spun eu de ce, celor dintâi nu are ce să li se oxigeneze, că singurul lor neuron e plecat la plimbare… Vorba ceea, n-au cu ce, mă, n-au cu ce… (să gândească)!.

Eh, m-am răcorit un pic, așa că… să aveți parte de sănătate și de companioni civilizați!

Manuela Sanda Băcăoanu