Duminică, prima zi de octombrie, ceață…
După 12 minute (fix) de așteptare în stația din Lupșa, timp în care încep să mă zgribulesc, apare autobuzul de Cluj, de fapt un microbuz, care afișează și temperatura: 0 grade Celsius. Brrr! Noroc că m-am îmbrăcat ca o varză, adică multistrat. Sunt pregătită pentru orice temperatură, de la 0 la 20, că mai mult nu cred să ”avem în termometre” azi, după exprimarea celor de la meteo; de parcă temperatura e în termometru, nu în mediul ambiant. Mda, nu mă pot abține să nu înțep, dar sper ca cineva să învețe câte ceva din înțepăturile mele…
Să revenim însă la oile noastre, adică la proiectul meu de azi, acela de a merge pe jos de la Buru la Aiud, doar pentru a arăta lumii cât de frumoasă este această zonă și că ea merită să fie inclusă în Camino de Santiago, proiectul care este în atenția Asociației Prietenilor Camino din România.
De fapt, drumul pelerinilor ar fi invers, de la Aiud la Buru și apoi pe Valea Arieșului, dar mie mi-a fost mai ușor să-l parcurg așa, datorită mijloacelor de transport la îndemână.
La ora 10, odată cu ultimele fuioare de ceață ce se destramă pe Arieș, dând impresia că acesta fierbe iar din el ies aburi, cobor la Buru, trec podul și o iau pe valea unui pârâu, despre care un localnic îmi spune că se numește Valea Trascăului.
Drumul este foarte bun, asfaltat ca-n palmă, o brumă groasă acoperă iarba de pe malul pârâului, dar soarele e din ce în ce mai puternic, astfel că, după 5-6 kilometri, nici urmă de brumă, iar eu ajung la ultimul strat de haine de care mă mai pot debarasa.
Toată natura palpită, păsările cântă cu foc (cele care au mai rămas pe aici), pădurea începe să se îmbrace în culori de toamnă, în aer e atâta pace, încât simți că nu poate fi o altă zi, decât duminică.
Din depărtare, se aude la început ca un vuiet ce se lovește de versanții printre care urc pe o pantă destul de lină, apoi tot mai aproape, vocea tunătoare a unui preot, care ține o predică la mănăstirea pe care o las pe stânga drumului, impunătoare și plină de lume îmi închipui, după numărul mașinilor din parcare.
După încă 300 de metri, altă mănăstire, de data aceasta tăcută. O măicuță îmi explică misterul, la prima mănăstire este hram, toată lumea este acolo…
Locuri de cazare sunt foarte multe în această zonă, la fel și o mulțime de cabane și vile particulare.
Ajung în prima localitate: Râmetea. Zău că parcă aș fi pe Camino, e foarte asemănătoare cu cele spaniole, iar cine vrea să mă contrazică, nu are decât. Eu rămân la impresia mea. E o localitate locuită de unguri și de români, bisericile fiind peste drum una de alta, fiecare vrând să fie mai ceva decât cealaltă. Trotuarul este proaspăt măturat, două izvoare captate pentru uzul trecătorilor, frumos, frumos.
Muzeul etnografic și un minibazar cu suveniruri, întregesc peisajul în mod firesc.
Părăsesc Râmetea cu avânt, îmi place foarte mult acest Camino prin România, iar spiritul Camino simt că e aici, cu mine.
Pe partea stângă, un masiv muntos extrem de pitoresc mă însoțește și va fi cu mine până dincolo de Colțești, următoarea localitate.
O șosea străjuită de nuci mă așteaptă, nuci din care mă înfrupt și eu din greu, sunt o mulțime căzute pe șosea.
Colțești e din nou o localitate cu două biserici, pe stânga se mai văd munții, iar în dreapta, printre case, Cetatea Colțești se vede nu prea departe, dar, din păcate, timpul nu-mi permite să o vizitez.
Nucii de pe marginea drumului se termină, iar în depărtare, se zăresc Cheile Vălișoarei… Trebuie să ajung întâi la Vălișoara, aș scurta un pic traseul, dar nu văd niciun drum peste câmp, așa că urmez asfaltul… Un câine ciobănesc, mare și bătrân, mă privește o clipă, apoi se urnește din șosea, plecând aiurea, printre tufișuri.
Vălișoara e și ea o localitate frumoasă, cu o mulțime de case de vacanță, la ieșirea spre chei. Un măr darnic îmi lasă și mie două mere nu prea coapte, dar cu gust adevărat, apoi, intru în chei…
Am mai trecut pe aici cu mașina, dar nu se compară senzația de acum, cu aceea din fuga mașinii. Parcă m-am întors în copilărie, iar basmele au înviat din nou, am ajuns pe tărâmul uriașilor, pe care-i aștept să apară dintr-o clipă în alta, aruncând sau rostogolind stânci uriașe unul spre celălalt. Pentru a-mi confirma că am ajuns într-o poveste, pe dreapta, sus pe munte, apare „Castelul Cavalerilor”, misterios și plin de povești cu zâne și feți frumoși…
E deja destul de târziu după masă, soarele în curând va dispărea după coama muntelui, totuși reușesc să mai fac câteva fotografii…
Gata, am ieșit din chei, drumul coboară acum, mă simt ușoară ca o pasăre în zbor, în depărtare se vede o altă localitate, iar orizontul se deschide, e soare, niciun nor nu murdărește fața minunatului cer de toamnă.
Mai trec prin câteva localități în care oamenii au ieșit pe la porți, pentru a se mai bucura de soarele unei după-amieze călduțe de toamnă.
În continuare, voi lăsa doar pozele să vorbească despre călătoria mea.
Iar dacă cineva îndrăznește să spună că în Spania e mai frumos… are de-a face cu mine:
Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni
PS Se cam observă diferența între prima și ultima poză, nu?
manuelasandablog 