Arhive pe autori: manuelasanda

Avatarul lui Necunoscut

Despre manuelasanda

Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Terapia Bowen şi durerile de spate

Lasă un răspuns

Pănă acum n-am abordat acest subiect, din pricină că, pur şi simplu, este prea banal.

Probabil mai bine de 80% dintre cei ce apelează la binefacerile acestei terapii au şi o problemă a coloanei vertebrale, zona lombară şi cervicală fiind cel mai des afectate.

M-a întrebat cineva, chiar săptămâna trecută, o persoană sceptică, dacă a fost cineva care a simţit vreo îmbunătăţire a stării de sănătate după această terapie?

Răspunsul meu a fost foarte sincer, dar nu ştiu dacă şi mulţumitor, i-am răspuns că absolut tuturor  pacienţilor mei li s-a îmbunătăţit starea de sănătate, iar durerile ce apar pe coloana vertebrală fiind cele mai frecvente, au fost şi cele mai multe ameliorate, sau chiar vindecate.

Am avut o mulţime de cazuri uşoare, pot să spun, dureri care nu aveau un trecut prea îndelungat, dar am avut şi cazuri de oameni care au sosit la mine îndoiţi în două şi aproape plângând, pentru ca la sfârşitul şedinţei să se simtă cu mult mai bine. Au fost pacienţi a căror unică şansă era operaţia, dar au trecut de atunci câţiva ani, fără ca măcar durerea să revină.

Nu spun că la toată lumea funcţionează la fel, mai ales că, unele persoane păstrează o neîncredere ce funcţionează ca un zid între ele şi procesul de vindecare, care devine mult mai lent.

Un caz de-a dreptul miraculos, a fost al unui domn de 61 de ani, care avea multiple hernii de disc şi dureri non-stop, voia să se pensioneze de boală, fiindcă lucra muncă fizică, căreia nu-i mai făcea faţă. Durerile îl chinuiau de 18 ani, iar după 3 şedinţe, omul era ca nou. A fost uimitor şi pentru mine să văd aşa un progres,  au trecut mai bine de doi ani de atunci, iar boala n-a recidivat.

Exemplele ar fi multe, însă nu vreau să vă plictisesc, aşa că vă doresc multă sănătate şi să aveţi o coloană vertebrală puternică şi dreaptă! (Atât la propriu, cât şi la figurat).

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Miniștri, miniștri…

2 răspunsuri

Oare e chiar adevărat? Oare ne conduc inculții și incompetenții, iar noi stăm ca oile, tremurând de frica lupului? (Asta cu oaia, precis îi place d-lui Daia). Sau ca găinile, anunțând un nou ou (plătind un impozit), ca să vină fuga statul să-l ia.

Mi se pare de-a dreptul grotesc (ar fi și hilar, dacă n-ar fi atât de trist), ca niște oameni de mâna a douăzecea să facă legi în această țară, să mai fure ce se mai poate și să stea ca ”dracu pe țundră” pe niște scaune despre care neam de neamul lor n-ar fi trebuit nici măcar să audă.

Sunt convinsă că oricare ”X” oameni luați de pe stradă, ar fi cel puțin de 10 (zece) ori mai buni decât cercopitecii guvernanți, majoritatea dintre ei neștiind să îngaime două vorbe, în frunte cu ditamai ministrul învățământului. Mai mare rușinea, parcă am fi o țară bananieră, dar condusă de cei care încă n-au coborât din copac.

Chiar nu există în țara aceasta câțiva oameni pe a căror inteligență să ne putem baza, oameni care să vrea într-adevăr să scoată România din nisipurile mișcătoare în care se zbate de atâția ani, fără rost și fără speranță?

În fiecare zi, aflăm despre legi idioate, investiții care costă de zece ori mai mult decât adevăratul lor preț, dar care oricum nu sunt duse la bun sfârșit (vezi minunatele noastre autostrăzi), sau cacofonii ale onor miniștrilor și altor persoane care, nu se știe prin ce magie, au ajuns la frâiele acestei țări. Aveți grijă, domnilor guvernanți, fiindcă s-ar putea să ”scăpați caii” și cine știe unde vă vor trage după ei.

Zilele trecute, am fost până în Ungaria, unde, în câteva luni apăruse o autostradă. Asta da, magie! Cred că la noi, e invers: cum apar câțiva kilometri de șosea, ori se prăbușește, ori se umflă. Oare de ce a ungurilor e mai ieftină, s-a făcut repede și e funcțională? Poate din pricină că au făcut-o cu forțe proprii, nu cu firme străine, care să umfle prețul și să facă lucrări de mântuială, fiindcă jumătate din bani trebuie să se întoarcă în buzunarele celor ce au dat aprobările, sub formă de ”comision”?

Pe vremea împușcatului, era ministrul învățământului Suzana Gâdea, care a spus că elevii nu au nevoie să cunoască limbi străine, fiindcă nici ea nu știe niciuna. Ei, acum s-ar părea că nu mai avem nevoie nici de limba română… În curând, vom vorbi prin semne. Nu mi-e clar cum vom scrie!

Dragii mei, să auzim (vedem) de bine, că prea mult a fost ”de Rău”!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Bună, cf eşti măritată?

1 răspuns

Sau alţii, mai „evoluaţi”: „Bună, cf frumosa? ”

Am scris acest articol cu ceva timp în urmă, dar, nu ştiu de ce, în ultima vreme, a apărut o adevărată inundaţie (era să zic diaree) de cereri de prietenie pe facebook, personaje dintre cele mai dubioase, care mă întreabă de unde sunt şi-mi cer să le trimit poză cu mine. Băi, fraţilor, sunteţi de pe altă lume? Înseamnă că cereţi prietenia aşa, în neştire, fără o minimă informaţie despre cel/cea căreia vă adresaţi? Şi… iată ce am scris….

„Doamnelor, vă sună cunoscut?

Cam la asta se rezumă conversaţia a 80% din masculii ce navighează în derivă pe Facebook, în căutare de pradă. Probabil n-au auzit că oamenii nu mai trăiesc în peşteri, că femeile ştiu să facă şi altceva decât mâncare, curăţenie şi sex, sunt multe care pot „edita” mai mult de trei fraze, cum de pomină a rămas băseasca junioară, când s-a exprimat despre domnul Boc.

Probabil scriu cam dezlânat, dar sunt furioasă pe acest specimen de „om de grotă” care mă agasează cu întrebări tâmpite, la fel ca viaţa lor, goală şi mizeră.

Când interpelezi pe cineva pe F.B., vezi întâi ce postează, că dacă are mai mult de două clase, sigur nu e de nasul tău!

De obicei nu le răspund acestor bieţi călători prin lumea virtuală, dar are şi răbdarea mea o limită, aşa că prefer să le răspund tuturor, în bloc:

Da, sunt măritată, am copii mari, ba chiar şi nepoţi, nu mă interesează conversaţia voastră agramată, vreau doar să fiu lăsată în pace şi vă invit să mă ştergeţi din lista voastră de prieteni. Eu accept prietenia tuturor, dar le fac vânt urgent celor care mă jignesc pe mine sau pe prietenii mei. Sunt uimită de câtă prostie (sau lipsă de inteligenţă) aveţi în cap!

Sper ca lista mea de prieteni să se micşoreze, să rămână acolo doar oamenii de ispravă, cei care nu au intenţii ascunse atunci când cer prietenia cuiva.

Să aveţi o zi minunată, alături de prieteni adevăraţi!”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Curăţenie de… iarnă

Lasă un răspuns

De obicei, curăţenia este de primăvară, aşa cum s-a încetăţenit de ani buni, luna aprilie este luna curăţeniei.

Mda… dar curăţenia pe care am făcut-o eu nu are nicio legătură cu vreun anotimp, şi asta din pricină că, pur şi simplu am făcut curat în inbox. Aproape o mie de mesaje necitite, încă de prin 2014, aşteptau cuminţi să fie deschise….

Le-am luat în ordine cronologică, pe cele (foarte puţine) care mai prezentau vreum interes le-am salvat, iar celelalte au luat drumul coşului de gunoi, pe principiul că dacă nu mi-am făcut timp să le citesc în ultimii trei ani, cu siguranţă nici de acum încolo nu-mi vor fi mai de folos.

Am avut grijă să mă dezabonez de la diferite site-uri, la care, interesant, nu ţin minte să mă fi abonat vreodată şi totodată să le marchez ca şi „spam”, în caz că nu le pasă de dezabonarea mea.

Acum, gata, îmi frec mâinile bucuroasă, e început de an şi am început cu dreptul, mai urmează   dulapurile, guvernul, ţara…

Ce uşor ar fi dacă am putea să dăm „delete” politicienilor corupţi, neghiobi, inculţi, avari, puşi pe căpătuială, nesimţitori la problemele poporului, proşti, cocoţaţi pe scaune mult prea înalte pentru micile lor personalităţi şi tot aşa, lista ar putea continua, până la sfârşitul paginii. ..

Am însă o întrebare, cu ce (sau mai bine cu cine) naiba umplem golul lăsat de „deletarea” celor de mai sus?

Am auzit cândva o vorbă: că nu toţi musulmanii sunt terorişti şi nu toţi PSD-iştii sunt proşti. Aşa o fi, dar am mai auzit că „oamenii de ştiinţă englezi” încă îl mai caută pe ăla deştept, probabil vor avea de lucru încă 50 de ani de acum încolo. Le doresc succes, iar dacă-l găsesc, să-l pună într-un borcan cu formol, ca să-l poată vedea şi generaţiile următoare (de pesedişti).

Prefer să mă opresc aici, altfel s-ar putea să spun mai multe decât e necesar. Oricum, sunt mulţumită că am început curăţenia, poate mai mulţi, împreună, vom reuşi să ajungem şi la nivelul ţării, într-o bună zi.

Să aveţi parte de zile cu soare, în plină iarnă!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Terapia Bowen și bebelușii

Lasă un răspuns

În ultimul timp, am avut ocazia să lucrez cu mai mulți bebeluși care aveau nevoie de acestă minunată terapie. Pe lângă faptul că ei sunt zâmbetele lumii, fiecare aducându-mi câte o rază de soare în suflet, am observat și faptul că reacționează foarte repede la procedurile pe care le-am aplicat, iar starea lor de sănătate se îmbunătățește vizibil, în timp foarte scurt.

De la colici, constipație sau afecțiuni dintre cele mai diverse, toți bebelușii au răspuns bine la tratament, așa că, îi mulțumesc lui Tom Bowen pentru minunatul instrument pe care ni l-a lăsat moștenire, pentru a putea ajuta oamenii, de la cei mai mici, până la cei mai în vârstă.

Mulțumim, Tom Bowen!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni și…

terapeut Bowen, nivel master

2018… Un An Extraordinar!

1 răspuns

Voi ce ați făcut de Revelion? Eu mi-am făcut o pălărie roșie…

Vă doresc să aveți cel mai minunat an de până acum, care să fie întrecut doar de următorul. Să fiți sănătoși, să vă simțiți acasă oriunde v-a aruncat viața, să aveți ce pune pe masă, iar copiii să vă aducă numai bucurii.

Să aveți parte de Iubire, Lumină și Fericire, să știți să vă bucurați de tot ce primiți, chiar dacă, în primul moment, nu pare a fi ceva tocmai plăcut.

Nu-i uitați pe cei ce au mai puțin, împărțiți cu ei surplusul vostru, înainte de a deveni gunoi.

Fiți toleranți și plini de compasiune cu cei din jur și veți vedea că toate acestea vi se vor întoarce, înmiit.

Aș mai avea multe de spus, dar sunt sigură că sunteți cu toții plictisiți de sfaturi, așa că, vă mai rog doar să aveți grijă de această planetă minunată, să n-o murdăriți în niciun fel, ba atunci când puteți, ajutați-o să devină mai curată.

Un An Nou bun, frumos și sănătos!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Camino, la final de 2017

Lasă un răspuns

Ziceam că ar fi bine să încheiem anul în spirit ”caminant”, așa că, am petrecut două zile prin Maramureș, de la Vișeu de Jos, la Sighetu Marmației. A fost o experiență interesantă, prima zi a fost mai bună pentru mine, în sensul că în cea de-a doua a revenit durerea mea de astă vară, la genunchi.

Locurile prin care am trecut sunt minunate, oamenii, în mare parte, minunați și ei, excepție făcând patronul unui depozit de materiale de construcții, care nu mi-a dat voie să stau măcar în curte, pentru a-mi pune genunchiera, deoarece simțeam că nu mai pot face niciun pas. Noroc cu îngerul meu păzitor, care mi-a scos în cale o casă veche și părăsită…

Locurile sunt fermecătoare, cu vechi  căsuțe în stil tradițional, alături de case noi, unele chiar frumoase… Pe unele, le-am fotografiat fiindcă-mi plăceau, pe altele, dimpotrivă…

Și porți, minunatele și faimoasele porți maramureșene, tot mai rare și mai prețioase, pe măsura trecerii timpului.

Dacă treceți prin zonă, vă recomand cu căldură pensiunea ”Sânziene” din Strâmtura și pensiunea ”Ardelean ” din Slătioara, unde am și dormit.

Mănăstirea Bârsana, un adevărat domeniu, e ceva ce n-am mai văzut până acum.

Ultimii 5 km i-am făcut cu o mașină de ocazie, apoi ne-am întors la Cluj cu autobuzul… În Sighet n-am mai avut chef să fac poze, dar vă las în compania celor făcute pe drum…

Fie ca 2018 să fie un an bun, pentru noi toți!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

De ce iubim bărbaţii?

Lasă un răspuns

Departe de mine gândul de a parafraza cunoscuta carte a lui Cărtărescu, „De ce iubim femeile?, dar a fost titlul care mi-a venit primul în minte şi care, de obicei, este cel mai inspirat.

Oare câte femei şi-au pus, la un moment dat, această întrebare? Şi câte au reuşit să răspundă la ea?

De la suferinţele provocate la 5 ani de colegul de grădiniţă, pe care-l privim galeş, dar are ochi numai şi numai pentru Irina, fata blondă cu zulufi, care, chiar dacă nu e prea isteaţă, are un zâmbet fermecător, până la colegul din liceu, facultate sau de la serviciu, peste tot, de-a lungul vieţii, există câte un EL care ne face viaţa amară, sau, dimpotrivă, aduce soarele pe strada noastră, cu o simplă privire sau un mic gest.

Când suntem mici ne trage de codiţe, când creştem mari, le trage pe altele de codiţe şi nu ştiu cum se face, că tot timpul suntem defazaţi. Dacă noi vrem la munte, el vrea la mare. Dacă vrem să ieşim în oraş, el vrea să doarmă, iar dacă avem treabă prin casă, el iese la o bere cu băieţii, fără cea mai slabă mustrare de conştiinţă…

Nu degeaba se spune că venim de pe planete diferite, chiar avem concepţii total opuse asupra vieţii. Ca să nu mai vorbim despre faptul că nu pricepe în ruptul capului sensul figurat al cuvintelor (în afară de câţiva, care au devenit scriitori celebri, în lumea bărbaţilor, acesta este un lucru mare…)

Despre Napoleon s-au scris tomuri fiindcă era în stare să facă trei lucruri deodată, pe când, orice femeie are această abilitate… Mda… şi, colac peste pupăză, am luptat din greu pentru egalitate cu… bărbaţii. Sincer, în afară de masa musculară, nu cred să aibă vreo superioritate asupra femeilor, dar ei n-au fost obligaţi, de-a lungul timpurilor, să stea acasă şi să îngrijească de copii, să ne aştepte cu cina caldă, apoi, foarte bine dispuşi, să ne răsfeţe în pat… Am spus asta, în caz că-i trecea cuiva prin cap să întrebe de ce sunt atât de puţine femei laureate ale premiului Nobel.

Şi să vă mai spun ceva, femeile trebuie să stea cu capul acoperit în biserică, iar bărbaţii cu el descoperit, fiindcă şi-au dat seama (cu foarte mult timp în urmă), că legătura femeilor cu Divinul este mult mai puternică, ea făcându-se prin creştetul capului. Pentru ca pe noi să ne îndepărteze, iar ei să se poată cât de cât apropia de Dumnezeu, au dat această regulă idioată.

Am început să scriu acest articol cu un gând, dar m-a luat valul… Am spus mai multe despre… „de ce nu iubim bărbaţii”, când titlul e exact pe dos.

Păi, părerea mea personală, este că mama natură ne-a dăruit cu nişte hormoni care nu ne dau pace până când nu procreem, aşa că, de dragul micilor cocoloaşe pufoase şi frumos mirositoare (uneori urlătoare nopţi în şir), ne îndrăgostim, apoi ducem şi noi, mai departe, povara pe care milioane de femei au dus-o de-a lungul veacurilor, chiar dacă acum tehnologia s-ar părea că ne ajută şi ea un pic.

O să spuneţi că ce mi-a venit, că e Crăciunul şi trebuie să împrăştiem doar gânduri luminoase în jur… Adevărul este că m-am cam săturat de atâtea siropuri, de atâtea urări „sincere” de bla bla… şi bla bla, aşa că, am scris şi eu ce mi-a venit. În caz că, cuiva nu-i place sau crede că am spus vreo minciună, poate să mă combată liniştit.

Vă cuprind într-o mare îmbrăţişare, doar e încă sărbătoare…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Pășind prin spinii trandafirilor – fragment de carte

Lasă un răspuns

Fiindcă e sfărșit de an, început de an, vâltoare de sărbători, vă ofer cu drag un fragment din cartea la care lucrez, împreună cu îmbrățișările mele, pentru fiecare dintre voi.

Să aveți parte de lumină, încredere, speranță și bucurie în viețile voastre!

Nu uitați că ați venit aici pentru a învăța lecții și pentru a deveni mai buni.

”PĂŞIND PRIN SPINII TRANDAFIRILOR

 

CAPITOLUL I – OARE DESPRE CE O FI VIAŢA?

 

Sunt o fetiţă de cel mult trei ani, care se joacă toată ziua cu puișorii de găină și cu bobocii de rață proaspăt ieșiți din ou, făcând faţă cu brio unei vieţi dure, printre băieţii cartierului. Uite-o pe Mama, femeia cea mai frumoasă din viaţa mea, care tot timpul are ceva de făcut, nu stă o clipă locului. Da, ştiu, e timpul somnului de după masă, dar cum   să-i explic cu vocea mea peltică acestei femei care poate fi şi severă la nevoie că mie nu mi-e somn, că vreau să zburd pe afară şi să mă joc cu copiii din vecini, cu gâștele şi cu păsările cerului, să simt nisipul din curte între degete şi să vin doar seara acasă, cu genunchii juliţi, dar cu inima plină de fericirea unei zile perfecte?

Stau în pat, în camera mea, dar nu pot adormi, cu toate sforţările  pe care le fac, strângând ochii până când încep să-mi lăcrimeze. Intrată în cameră fără să-mi dau seama, mama mă priveşte şugubăţ:

  • Lasă, că vei dori tu să dormi când vei fi mare, dar atunci, nu vei avea timp. Dacă vrei să creşti, străduieşte-te să dormi acum, mai adaugă ea, părăsind camera, cu o cămașă luată din dulap.

Adorm într-un târziu, tocmai când copiii din vecini, nestresaţi de programul somnului de după masă, vin la geam, ca să mă cheme afară, iar „ puiul”, semnalul făcut cu oglinda de băieţelul de vis a vis se plimbă prin cameră de parcă ar fi la el acasă, pe dulap şi peste florile proaspete din vază, ajungând într-un final chiar pe faţa mea, degeaba mai ţin ochii închişi, somnul a plecat undeva, departe, în Ţara Somnului, iar eu sar ca un arc din pat, direct la geam, pentru a vedea ce se întâmplă afară, pe trotuar. Copiii îmi fac semne, iar eu, o grăsună de trei ani, o ușchesc pe ușa din spate, pentru ca mama să nu mă vadă…

După hârjoana cu copiii din vecini, mi se face foame, iar cum acasă nu prea am nas să mă întorc, mă gândesc că tocmai bună ar fi o prăjitură de la cofetăria din colț… Zis și făcut, mă înființez în fața tejghelei, arborând mina mea cea mai serioasă, care, s-ar părea că are efectul scontat asupra vânzătoarei, femeia mă cunoaște și pe mine și pe părinții mei, așa că-mi umple farfuria cu prăjiturele, privindu-mă cu drag  cum le înfulec, doar nu mâncasem de ore bune.

Când era să dau gata tot ce aveam pe farfurie, apar deodată mama și tata, de parcă i-ar fi fugărit turcii, sau balaurul cu șapte capete… Mă iau în brațe, mă pupă și sunt fericiți nevoie-mare, fericire pe care eu n-o prea înțeleg, eu mă așteptam să fiu dojenită, doar fugisem de acasă, tocmai în timpul somnului de după amiază…

  • Doamne, Lena, era să mor, scâncește mama printre suspine, am crezut că te-au furat țiganii. Te caută și poliția, noroc cu vecinul, care ne-a spus că ești aici.

Tata, mai reținut, dar cu o lacrimă agățată de gene, mă ia în brațe și mă pupă, fără a scoate vreo vorbă. Probabil, dacă ar fi vorbit, l-ar fi podidit plânsul de-a binelea…

Foarte fericiți cu toții, plecăm spre casă, eu încă nedumerită de purtarea bizară, dar foarte pe placul meu, a părinților mei…

***

A trecut ceva timp de la această întâmplare, când, într-o dimineață, mă trezesc cu o durere de cap, care mă făcea să nu pot nici măcar deschide ochii. Speriați la culme, ai mei mă iau repede, ca să mă ducă la doctor. Îi auzeam pronunțând  un cuvânt nemaiauzit până acum: ”meningită”. Cam așa cred că spune mama, că ar fi epidemie și s-ar putea să mă fi molipsit și eu. Până la spital, parcă creierașul meu s-a mai aerisit un pic, urcând scările spre cabinetul doctorului, văd un băiețel bolnav, lângă care, o mamă disperată, plânge, fiindcă nu are bani pentru operația copilului.

” Ce-o fi aia, operație?” Mă gândesc eu, iar părinții mei se privesc doar în tăcere, fără a face vreun comentariu. După o lungă așteptare pe un coridor lung, ce parcă se termina la capătul Pământului, iată că o soră ne cheamă înăuntru, într-un soi de cameră de tratament, cu mai multe mese, pe una fiind o fată ce avusese un accident, iar bietele ei picioare își arătau oasele schiloade, priveliște care pe mine mă șochează instantaneu. O iau la fugă fără vreun preaviz, cu tata după mine, urlând din toate puterile să mă ia de aici, eu nu vreau să mai rămân. În aceeași clipă, ca o eliberare, sângele începe să-mi țâșnească pe urechi și pe nas, mă simt ca o arteziană din care curge un lichid roșu, nici nu-mi dau prea bine seama ce se întâmplă cu adevărat.

Tata mă prinde după câțiva pași, mă ia în brațe și mă aduce înapoi, unde mama, cu burta mare, se așezase pe un scaun, nu mai suporta emoția. O soră vine și mă curăță cât de cât, apoi mă vede doctorul, un domn grăsuț, cu ochelari și mustață, care-mi zâmbește mie, apoi părinților mei, dându-ne o veste cât se poate de bună, hemoragia mă salvase de la o operație, acum trebuia să stau doar la întuneric câteva zile și să iau niște buline galbene, pe care mama mi le dădea cu precizie de ceasornic.

Când coborâm scările, femeia cu copilul e tot în același loc, iar părinții mei, bucuroși că scăpaseră mai ieftin cu doctorul, i-au dat femeii o parte din banii pe care-i pregătiseră pentru mine. Uimirea și recunoștința din ochii ei sunt toată răsplata pentru gestul lor de omenie, gest neașteptat din partea unor oameni nu prea bogați…

***

  • Haide, Lena, vino să mănânci, mă îmbie tata cu glasul lui cel mai mieros, ți-am făcut cartofi toca-toca! (cartofi pai).
  • Nu mi-e foame, și gata. Mănânc mâine, când vine mama.
  • Mama nu poate veni mâine, e la spital, nu se poate să nu mănânci până mâine, dacă faci așa, nu crești mare.
  • Eu vreau să rămân mică! De ce să cresc mare și să muncesc toată ziua, ca mama? Mai bine să fiu mică, să mă joc cu jucăriile, iar voi să fiți tineri și frumoși mereu…
  • Dar pe asta de unde ai mai scos-o?
  • Păi, am auzit-o pe bunica lui Petrică, ea-i zicea să mănânce, să crească mare, fiindcă ea n-o să fie tot timpul în stare să aibă grijă de el, o să-mbătrânească și o să moară. Tata, cum se moare?
  • Asta nu e o întrebare de copil de trei ani, o să-ți spun mai încolo…

***

Ce bine că s-a întors mama, suntem iar cu toții împreună, dar nu pentru mult timp… În ultima vreme tot plânge pe furiș, ea crede că eu n-o văd, dar nu zic nimic, știu că e foarte supărată.  Se poartă ciudat în ultima vreme, de pildă azi, în loc să mă trimită la culcare pentru somnul de după-masă, mă îmbracă tocmai cu pardesiul meu cel nou, pe care-l port doar la biserică și duminica, la plimbare… Mă ia foarte serioasă de mână, iar în mâna cealaltă duce un fel de boccea, în care a pus prăjitura cu mere pe care tocmai a scos-o din cuptor. Nu întreb unde mergem, dacă am răbdare, voi afla în curând… Mă ține strâns de mână, de parcă ar vrea să nu mă piardă, iar când să-i spun să-mi dea drumul că mă doare, văd că am ajuns la gară… Știu că se cheamă așa, am mai fost aici de două ori, pentru a-l conduce pe tata, când (zicea mama) pleca în misiune.

Tot pe tata îl conducem și acum, doar că de astă dată se află într-un tren lung, plin cu oameni îmbrăcați cam la fel. Aaa! Asta se numește uniformă, iar tata e militar… Acum m-am prins… Dar unde pleacă? De ce noi rămânem aici, singure? De-a lungul trenului, o mulțime de femei, copii și bătrâni plâng, se îmbrățișează cu cei care pleacă, întind spre aceștia tot felul de pachete și pachețele, la fel cum face și mama… Cei ce pleacă sunt foarte tineri, iar o tanti ce trece în fugă pe lângă noi, îi strigă fiului ei, un băiat căruia abia îi mijește mustața:

  • Ce ți-o fi trebuit să faci școala asta, de ofițeri de rezervă?

Mie, cuvintele femeii mi se întipăresc în minte, fără a înțelege sensul lor adevărat. Tata mă pupă și mă strânge la piept, apoi trenul se pune în mișcare, moment în care vaierele din urma lui se întețesc, parcă ar fi o oală ce dă în foc. Mama mă ia de mână, moment în care trenul dispare în zare, ca un balaur ce a răpit toată tinerețea masculină a micului nostru orășel.

  • Lasă, Lena, că mergem și noi, nu mai este mult până atunci… Zice mama, gânditoare și curajoasă, ca o adevărată soție de militar de carieră.

***

Zilele se înșiră una după alta, ca mărgelele pe ață, parcă toate la fel, acum de când tata a plecat ”pe front” zice mama, nu știu unde o fi asta… Tot aștept să plecăm și noi acolo, dar nu îndrăznesc s-o întreb, o să-mi spună ea, când va fi momentul.

Când mă așteptam mai puțin, iată că mama se îndreaptă zâmbind spre mine:

  • Lena, plecăm! Mâine plecăm la tata. În vocea ei simt bucuria revederii, dar și teama de necunoscut, nu e ușor lucru să pleci la drum, cu burta mare și cu un copil mic după tine.

Eu mă bucur, sar într-un picior, ocazie cu care sar și direct în mijlocul unei bălți rămase în urma ploii de azi noapte, iar rochița mea se umple instantaneu cu buline noroioase, spre enervarea ascunsă sub un zâmbet a mamei, care mă privește cu drag, sunt un mic dalmațian ce se uită cu spaimă, de jos în sus, în ochii ei, neștiind dacă această boacănă este una foarte mare, sau așa, mai mititică…

  • Du-te și te schimbă, acum trebuie să-ți mai spăl și rochița asta, sper să se usuce până mâine.

 

                                  CAPITOLUL AL II- lea – RĂZBOIUL

 

Stau cuminte pe peronul gării lângă mama, iar în dreapta ei, o mulțime de bagaje care toate se cer a fi luate cu noi, așteaptă și ele cuminți…Bunicul a venit să ne conducă la gară, mama nu s-ar fi descurcat cu atâtea lucruri de cărat, fără ajutorul lui. E trist, va rămâne singur o vreme, dar după ce ”ne aranjăm” acolo unde mergem, va veni și el la noi.

Îmbrățișări grăbite, lacrimi strivite între gene, apoi, apariția trenului ce ne va duce la tata, undeva, foarte departe… Mama pronunță niște nume de localități, dar mi se par foarte complicate, așa că, în următoarea secundă, le-am și uitat. Prin nu știu ce miracol, bagajele noastre au ajuns cu bine în plasa vagonului de clasa a doua, unde vor călători alături de altele asemenea, ale unor oameni necunoscuți, ce vorbesc în șoaptă, parcă pentru a nu trezi pe cineva foarte important, care deocamdată doarme , dar, nu se știe cum va reacționa atunci când se va deștepta…Doar din când în când cineva ridică vocea, însă repede ia seama și se potolește într-o secundă.

Privesc năucită pe geam, copacii, casele, tufele, dealurile, trec uimitor de repede prin fața ochilor mei, parcă ar fi într-un joc ale cărui reguli nu le cunosc. Totul mi se pare nemaivăzut, sunt fericită că merg cu trenul, că am plecat de acasă, prezența mamei îmi dă sentimentul de siguranță, când sunt cu ea, nimic rău nu se poate întâmpla…

Ore lungi petrecute cu nasul lipit de geamul ornat de muște, somn de voie atunci când nu mai pot, apoi iar cu nasul lipit de geam… Trenul ajunge într-o gară foarte ciudată…

  • Doamne, aici a fost bombardament, aproape țipă mama, strângându-mă la piept, pentru a mă feri de priveliștea îngrozitoare care-i face să amuțească pe toți călătorii.

Prea târziu însă, apucasem să văd gara, o dărâmătură, iar la linia lângă care trenul nostru tocmai oprise, printre vagoane distruse, resturi umane în poziții grotești și nefirești, își arată oasele dezgolite, mâini și picioare care nu mai aparțin nimănui, într-un amalgam al groazei, capete ce mai păstrează spaima morții întipărită pe chipuri devenite hidoase într-o singură clipă… Oameni care au fost aidoma nouă doar cu puțin timp în urmă, deveniți acum cadavre de nerecunoscut, sunt împrăștiați peste tot de o mână obișnuită să ducă la bun sfârșit scenarii macabre.

Toată lumea din tren stă împietrită, femeile au început să se roage, fie pentru cei morți, fie drept mulțumire că trenul nostru a stat agățat prin alte gări, a întârziat și astfel nu noi suntem cei ce au părăsit lumea într-un mod atât de nedrept.

  • Cine a făcut asta, mamă? Scâncesc eu, privind doar cu coada ochiului la oroarea de afară.
  • Războiul, draga mamei, războiul…

În acea clipă, în mintea mea de copil, războiul a luat pentru totdeauna chipul unui monstru care nu are milă de nimeni și de nimic, un monstru de care va trebui să fugim cât putem de repede și de departe…

Restul călătoriei se estompează cumva în ceață, am ajuns în cele din urmă la tata, care a fost fericit la culme, auzise de bombardament și nu știa dacă nu cumva trenul nostru fusese prins sub bombele ucigașe.

***

Aici, unde locuim acum, suntem foarte aproape de ”linia frontului”. Aud oamenii mari vorbind și mai înțeleg și eu unele lucruri… De pildă, noi suntem prieteni cu nemții, iar rușii sunt dușmanii noștri. De fapt, nu așa zicea tata despre nemți… a, da, suntem în aceeași tabără, adică vrem să-i batem împreună pe ruși. Nu știu de ce suntem împreună cu nemții, sau de ce trebuie să-i batem pe ruși, dar oamenii mari or fi știind ei de ce…

Important este că a venit și bunicul, acum suntem din nou cu toții. Împreună cu noi, mai locuiește și sora tatei, Marta. Ea e domnișoară, îndrăgostită lulea de doctorul din localitate, un tânăr înalt, brunet și cu un zâmbet care pe mine mă face să mă topesc. I-am și spus Martei de mai multe ori că Ionel este iubitul meu, nu al ei, dar ea nu face decât să râdă cu gura până la urechi când îi spun asta, fapt ce mă enervează la culme.

 

***

Ne-am aranjat cât de cât în mica localitate în care ne-au adus tata și războiul, de fapt, mai ales războiul, fiindcă tatei nu i-ar fi trecut în veci prin minte să părăsească orășelul nostru din nordul Moldovei, minunata casă în care trăiam fericiți, cu o curte imensă plină cu meri, peri și cireși, iar de-a lungul gardului cu tufe de zmeuriș, din care abia așteptam să culeg zemoasele bunătăți roșii ca buzele mele, după cum îmi spunea bunicul.

Începusem să ne obișnuim cu tunetele bombardamentelor în depărtare, dar, a venit o zi, în care frontul a venit peste noi. Părea o zi obișnuită, o zi în care tocmai îl smotocisem un pic pe Radu, băiatul doamnei cu care mama mea se împrietenise în acest loc uitat de lume și de Dumnezeu, iar drept pedeapsă, mama m-a ”trimis în lume”. Cum lumea mea era foarte mică pe atunci, mama lui Radu m-a luat la ea, până-i trece supărarea mamei mele și pentru ca totuși să simt că sunt pedepsită. Era deja după amiază, ora mea de somn, când mama apare grăbită la poartă și plecăm amândouă spre casă, ea cu o burtă din ce în ce mai mare, în care, spre marea mea uimire, îmi spune că poartă un frățior, sau o surioară, pentru mine. De ce trebuie să-l poarte în burtă și de ce trebuie să mai am un frățior sau o surioară, nu știu. Eu mă simt foarte bine așa cum e acum, cu mama, tata și bunicul, nici nu știu unde ar mai încăpea încă un copil, și așa suntem destul de înghesuiți. Tata mi-a zis că va fi bine, că voi avea cu cine să mă joc, dar că la început, va fi foarte mic și va trebui să am grijă de el (sau de ea). Asta-mi lipsea mie acum? La nici patru ani, să mai am grijă încă de cineva? Și de mine, de mine cine are grijă? Grivei, câinele vecinilor?

Pășesc tot mai înfuriată de gândurile mele și de faptul că mama aproape mă trage după ea, nu înțeleg de ce se grăbește în asemenea hal, când, liniștea pârguită a verii e destrămată de huruitul de acum bine cunoscut al avioanelor nemțești, ce se apropie, nu știu de ce în mod înspăimântător de orășelul, de strada, de locul în care încremenim, cu ochii pe cer, în  mijlocul străzii, neajutorate ca doi pui de mâță aruncați pe malul gârlei de o mână nemiloasă.

  • Joos, e bombardament!, strigă un bărbat de după un gard din apropiere.
  • Dar sunt nemții, mai îngaimă mama, în timp ce mă ia aproape pe sus, iar din doi pași, suntem sub un măceș ce-și revarsă crengile peste șanț.
  • Acum nemții sunt dușmanii, suntem cu rușii, mai apucă să strige bărbatul, iar în momentul următor tace pentru totdeauna, împroșcând gardul după care se ascundea cu un sânge dureros de roșu, imaginea cărnii desprinse de pe oase și a ochilor lui mirați parcă de întâmplare mă țin captivă, nu-mi pot lua privirea de la grămada informă ce numai cu o clipă înainte era un om…

Frica îmi provoacă niște convulsii atât de puternice, încât mama, care mă ține strâns lângă ea, acoperindu-mă cum poate cu trupul ei îngroșat de sarcină, nu reușește să-mi stăpânească  tremurul. Într-un  moment de acalmie, când parcă avioanele s-au îndepărtat, ea apucă să-mi spună:

  • Lena, Lena, ascultă la mama… Dacă vezi cumva că mama nu se mai mișcă, nu mai vorbește sau îi curge sânge, nu cumva să pleci de una singură, să stai aici și să aștepți, ca să vină cineva să te ia…

Auzind acestea, groaza mă cuprinde și mai tare, mi se pare că cerul coboară peste noi, într-adevăr, după ce făcuseră o voltă,  avioanele se întorc, mai au bombe în burțile lor monstruoase, pe care le aruncă cu precizie, fiind foștii noștri aliați cunosc punctele strategice ale orașului. ( Vorbele acestea nu sunt ale mele, le-am auzit pe urmă la noi în casă, când toate s-au potolit).

După o vreme, nu știu câtă, eu continuând să tremur, ne ridicăm din șanțul care ne salvase de la moarte și plecăm spre casă, o casă pe care nu știam dacă o vom mai găsi în picioare, judecând după cele ce ni se înfățișau ochilor, grămezi de ruine ce cândva fuseseră gara, școala, primăria, se perindă prin fața ochilor mei din care lacrimile curg fără zăgaz, lăsându-mi două dungi negre pe obraz. Un scâncet de copil ne face atente, iar pe marginea străzii, sub o streașină căzută, iată un bebeluș ce țipă din ce în ce mai tare, vrând să scape din brațele unei mame ce-l ține încă strâns, vrând să-l protejeze de dincolo de moarte…

Mama mă ia repede de acolo, au apărut între timp alți oameni, care se chinuie să scoată copilașul din menghina brațelor moarte ale femeii, care-l strânge cu putere, nevrând să-l lase pradă vitregiilor sorții.

Peste tot se aud vaiete, voci care strigă nume de mame, frați, bunici, dispăruți fără urmă sub dărâmăturile triste și fumegânde. Ajungem pe strada noastră, unde, minune mare, mai sunt câteva case în picioare, printre și casa noastră. Bunicul stă buimac pe prispă, iar când ne vede, bucuria lui e fără margini, sare într-un picior, râde, plânge și ne pupă, ne strânge în brațe, apoi o ia din nou de la capăt. Parcă a înnebunit, dar bucuria asta a lui mă face și pe mine să-mi revin, tremur din ce în ce mai puțin, până ce, în cele din urmă, când tata intră în curte plin de fum și de praf, încetez și eu din tremurat, alergând spre el, cât mă țin picioarele…

  • Tată, ești bine! Mama aruncă priviri de mulțumire spre cer, iar eu mă simt din nou cea mai importantă persoană din familie, toți mă alintă și mă strâng în brațe.
  • Doamne, prin ce am trecut, începe mama să plângă încetișor, nu mai trebuie să fie tare de dragul meu, plânsul ei vine ca o descătușare, plânge de fericire că suntem cu toții în viață, dar și de mila celor ce nu mai au case, nu mai au copii, părinți, frați, sau, pur și simplu, nu mai sunt…”

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Visul

Lasă un răspuns

Azi dimineaţă m-am trezit fix la ora 6,04, după cum arăta  ceasul cu afişaj electronic mare, ca să-l pot vedea şi eu de la distanţă. Cum era încă prea devreme după umila mea părere, am decis să mai dorm „un pic”, câteva minuţele acolo, că n-o să se facă gaură în cer dacă mai lenevesc vreo 5 minute…

Am adormit instantaneu, iar cele 5 minute s-au dilatat şi s-au tot dilatat, poate mă prindea amiaza în pat, dacă fiica mea nu bătea la uşă, anunţându-mă că e fix ora… 7,25. Cum lucrez de la 7,30, aveam exact 5 minute (alea pe care le dormisem în plus) pentru a-mi face toaleta şi a ajunge (prin teleportare, bineînţeles), la serviciu.

Cobor buimacă din pat, moment în care îmi dau seama că visam ceva foarte intens, în momentul în care am fost trezită. În primul moment totul e învăluit în ceaţă, pentru ca, mai apoi, să-mi amintesc subit că, în visul meu, eram într-o mare sală de conferinţe, eu fiind cea care vorbea despre diferite metode de însănătoşire, cu ajutorul terapiilor complementare. Se spune că, în vis, ne îndeplinim dorinţe pe care nu am fost în stare să le ducem la îndeplinire în viaţa reală. E un fel de defulare, mintea îţi oferă satisfacţii pe care nu le-ai avut niciodată cu adevărat, dar în vis, totul pare foarte real.

Chiar cochetam la un moment dat cu ideea de a ţine conferinţe pe diverse teme, dar nu am făcut niciodată nimic pentru a-mi îndeplini această dorinţă, aşa că, mintea mea, care s-ar părea că nu uită nimic, s-a gândit să-mi ofere satisfacţia de a face acest lucru, măcar în vis.

Aşa cum spuneam, totul părea incredibil de real, chiar faptul că, la un moment dat, o doamnă foarte slabă, îmbrăcată în verde, s-a ridicat oarecum nemulţumită (probabil de cele auzite) şi s-a îndreptat spre uşă, iar când cineva din staful meu a vrut să-i ofere o carte de vizită (a mea, presupun) dar văzând despre cine este vorba, doamna s-a îndepărtat dispreţuitoare… Simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare, nu-mi dădeam seama din ce cauză eram tratată cu atâta dispreţ de către o necunoscută, în sală încep să se audă murmure surde, simt că pierd controlul asupra audienţei, aşa că, în ultimul moment, îmi vine o idee (era să zic „genială”, dar acum e „genial” şi să mergi până la toneta din colţ, ca să-ţi cumperi o bere) salvatoare…

Arunc o privire binevoitoare către toţi privitorii, invitându-i ca la plecare să vină fiecare să ridice câte un vaucher pentru o şedinţă de terapie Bowen gratuită, la cabinetul meu. Instantaneu s-a făcut linişte, iar doamna care se afla deja cu mâna pe clanţa uşii, a făcut un gest de a se întoarce înapoi, la locul pe care cu puţin timp în urmă îl părăsise foarte supărată, habar nu am de ce.

Cu toată nonşalanţa de care sunt în stare şi cu un gest destul de teatral (după opinia mea de acum, când nu mai dorm), i-am spus că nu e nevoie să se întoarcă, e mai bine să plece, dacă oricum avea ceva mai bun de făcut, decât să asculte până la capăt ce am de spus. Cu o mutră decepţionată, femeia a părăsit încăperea, moment în care bătaia în uşă a fiicei mele m-a salvat de oferirea a vreo două sute de şedinţe Bowen gratuite…

Dragă doamnă în verde, te rog să mă ierţi că am fost rea cu tine, chiar şi numai în vis. Uneori reacţionăm interesant (ca să mă exprim eufemistic) la stimulii externi, parcă altcineva ne conduce, spunem şi facem lucruri care pe urmă ni se par stupide, sau măcar nepotrivite cu situaţia dată. Dacă mai vii în visul meu, să ştii că ai o şedinţă Bowen gratuită… tot în vis, bineînţeles.

Ei, cam asta despre visul meu… Să aveţi nopţi cu lună şi vise împlinite!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni