Cineva întreba daca se poate caza la albergue în Burgos după ora 20, aşa că mi-am amintit de întâmplarea mea, din ziua ajungerii în susnumitul oraş.

Lectură plăcută!

Ziua a zecea – 01.08.2012

Villafranca Montes de Oca – Burgos 38 km

Mă trezesc foarte odihnită, şi parcă nou născută. În sfârşit, nu mă mai doare nimic. Contractura a dispărut ca prin farmec, iar băşica s-a pietrificat cumva, cert este că nu mă mai doare. Ţelul meu de azi este Burgos, la 38 de km. Trebuie să mai „scot” din întârzierea de ieri. Mă exprim de parcă aş fi tren, dar probabil e deformaţie profesională. Oricum, eu iubesc trenurile dintotdeauna, chiar atunci când nu ştiam că voi lucra în apropierea lor, când eram în liceu, mergeam în gara din Cluj să privesc trenurile. Dacă eşti atent, poţi vedea o mulţime de poveşti de viaţă, doar urmărind călătorii care urcă, felul în care se despart de cei care rămân. Poţi face pentru fiecare câte un scenariu, aşa cum te duce capul. Întotdeauna am preferat să fiu cea care pleacă, parcă cel ce rămâne e mai singur şi mai trist pe peronul gării.

E încă întuneric beznă dar ştiu exact pe unde trebuie să o iau, am studiat aseară terenul. Părăsesc hotelul şi o iau spre dreapta, pe un drumeag care urcă foarte abrupt, cu vegetaţie abundentă de o parte şi de alta, plin de pietre care vor cu tot dinadinsul să fie „trezite” de sandalele mele. Caut lanterna, dar până să o găsesc ajung la un oarecare liman, în sensul că dau într-un drum mai deschis, e lună şi nu mai am nevoie de lanternă. Oricum, e o lanternă din aia la care trebuie să dai la manivelă ca să lumineze şi ai nevoie de două mâini pentru asta, iar eu îl am pe El Băţo pe care în sfârşit nu-l mai uit, m-am obişnuit cu prezenţa lui şi parcă nici nu mai pot umbla fără el.

Am intrat într-o pădure  foarte frumoasă, de pini, ce acuma se trezeşte. Este ora cea mai misterioasă, când noaptea încă-şi mai întinde vălurile gri de mătase peste lume, dar Zâna Dimineţii cea sprinţară zâmbeşte cu toată faţa şi ne bucură cu râsetul ei zglobiu, rotindu-se în borangicuri diafane. Fiecare dimineaţă e o nouă renaştere, în fiecare nouă zi ieşim din braţele somnului şi ne reîncepem drumul conştient (mai mult sau mai puţin) prin lume. Sunt extrem de bucuroasă că această dimineaţă m-a prins aici, pe aceste minunate meleaguri unde  păsările  ciripesc vesele, arătându-şi recunoştinţa pentru simplul fapt că le-a fost dat să existe aici şi acum.

Mulţumesc şi eu în gând pentru această zi perfectă şi parcă-mi vine să zbor prin pădurea fermecată ce străjuieşte Camino. Mă simt ca la noi în Munţii Apuseni, relieful şi flora sunt foarte   asemănătoare.

Fac doar o scurtă pauză pentru un mic dejun frugal format din nuci şi miere, ocazie cu care constat că rucsacul a primit un foarte pregnant miros de nuci, care cu fiecare zi devine tot mai insuportabil. Lasă că nu mai sunt prea multe (nuci), mai rezist eu cumva.

Un camion vine la încărcat, iar câţiva muncitori taie copaci la marginea pădurii. Parcă simt frica, groaza copacului  care e acolo de o sută de ani, iar în câteva minute devine „lemn”. Dintr-o fiinţă vie (am citit că şi plantele au un oarecare fel de sentimente şi chiar pot comunica) devine o marfă, pentru ca OMUL să „prospere”. Nu vreau să mă întristez, dar întotdeauna când văd tăindu-se un copac parcă moare ceva în mine, parcă mor puţin şi eu o dată cu el.

Până la San Juan de Ortega sunt 12 km, dar parcă i-am făcut zburând. E un orăşel mic, istoric, doar câteva case, o biserică imensă ce e în faza de restaurare (probabil atunci când s-a construit, comunitatea era mai mare).

Oraşul se termină brusc şi nu înţeleg de ce aici era sfârşit de etapă în ghid, fiindcă Villafranca era şi mai viu şi cu mai multe posibilităţi de cazare. Dar nu e treaba mea asta, important e că eu am ajuns acolo unde era necesar pentru mine să ajung. Drumurile altor pelerini bineînţeles că nu sunt identice cu al meu, fiecare are alte lecţii de învăţat în această viaţă şi alte experienţe de trăit.

La un moment dat, apare un indicator, iarăşi sunt două variante de Camino, dar eu văd doar un singur drum. Cu speranţa că sunt pe  Camino cel bun, mă afund iarăşi în pădure şi chiar fac un mic popas, mi-am amintit că am o ciocolată de ieri şi n-aş vrea să mai păţesc ca acum câteva zile când am „consumat-o” din husa aparatului foto, sub forma de „ciocolata calda” chiar fierbinte, aş putea spune..

Apare o maşină galbenă cu un bărbat şi o femeie care mă întreabă dacă totul e în ordine şi le răspund afirmativ. Sunt un fel de Poliţia pădurii sau cam aşa ceva. Mi se pare totuşi ciudat că nici un pelerin nu mă mai întrece. Înainte de Juan de Ortega am întâlnit vreo trei, dar după, nici unul.

Precis iar am luat-o pe Camino mai puţin umblat, dar asta nu mă sperie. Îmi place solitudinea, am timp să „simt” că trăiesc, iar dacă vreau, pot chiar să cânt în gura mare : tra – la – laaa şi nimeni nu pare deranjat. Îi fac chiar o poză umbrei mele alungite cu rucsac şi băţ şi mă simt în al nouă-lea cer, parcă toată lumea ar fi a mea. Aşa s-ar părea că şi este, dacă nimeni nu mai trece pe aici, mă declar proprietara „Lumii”.

Mai merg o perioadă pe un fel de drum forestier, cobor un deal şi… fericire, nu mă doare nimica nimicuţa, dar apoi ajung la asfalt şi nu mai e la fel de plăcut. Totuşi e încă bine, e încă devreme şi nu e prea cald. Ciudat că nu văd pe nimeni din nicio direcţie. Mai trece câte o maşină, dar e o şosea necirculată, aşa că pot să merg pe mijloc şi să-mi închipui că eu sunt linia continuă.

Apare un indicator, Atapuerca 2 km şi un panou mare pe care sunt însemnate vestigiile istorice ale localităţii. Iată că ajung şi eu într-un sat nu prea mare, care are o parte istorică şi una mai nouă. Caut fântâna ca să iau apă şi mă odihnesc un pic într-un mic părculeţ.

Din pământ, din iarbă verde, iacă apare un bătrânel simpatic, ai zice că e Moş Crăciun, dacă ar avea echipamentul necesar. Cum sunt singurul pelerin la ora asta prin satul lui, vine direct la mine, mă întreabă de unde am plecat, de câte zile şi dacă vreau să ajung azi la Burgos. După ce-i dau răspunsurile cuvenite şi afirmativ cu privire la ţinta călătoriei mele de azi, îmi zice cu un aer foarte misterios :

– Ai grijă la pietre, să fii atentă la pietre!

Bineînţeles că el îmi spunea toate astea în spaniolă, cu o mulţime de  vorbe, dar asta a fost ceea ce am înţeles eu din discursul lui. Acuma nu ştiam la ce pietre să fiu atentă, după cum mai spuneam, nu sunt genul care se documentează înainte de a face un drum, să citesc tot felul de prospecte despre lucrurile pe care le voi vedea, fiindcă se pierde tot farmecul surprizei şi s-ar putea să fiu chiar decepţionată, aşteptările fiind mult mai mari decât realitatea.

Mă ridic de pe bancă, îl iau pe Gheorghe în spinare şi pe El Băţo, prietenul meu de nădejde sub braţ, şi fac primii paşi spre necunoscutul ce mi se aşterne înainte. Privesc în urmă, iar bătrânelul, rămas în aceeaşi poziţie, parcă ar vrea să-mi spună mai mult decât îmi spusese deja, îmi face un semn prietenos cu mâna şi se uită după mine de parcă aş fi o rudă apropiată ce l-a părăsit pentru totdeauna pe un peron de gară. Are ceva adevăr acest gând, fiindcă nu cred să ne mai întânim în această viaţă, fiecare dintre noi a atins sufletul celuilalt cu o pană ca de înger ce-ţi revelează miracolul a ceea ce suntem, fiinţe de lumină venite pe Pământ pentru o experienţă materială.

Cu privirea lui lipită de rucsac, mă îndepărtez plină de întrebări pe care nu am cui să le pun şi nici măcar curajul să le rostesc cu voce tare. Ies din Atapuerca şi,  cuprinsă de sentimente amestecate,  încep un urcuş foarte greu, pieptiş.

Zona cultivată ia sfârşit, aici se cultivă floarea soarelui şi grâu până în dosul casei, tot pământul e cultivat, nu-ţi vine să crezi. Acuma să nu ne gândim la „pârloagele” noastre, hectare întregi de teren ca untul care de 20 de ani se tot odihneşte dragul de el, aşteptând ca cineva să se trezească în sfârşit şi să aducă iarăşi România la statutul de „grânar al Europei”, cum era pe vremuri.

Ascult muzică de meditaţie şi cum nimic nu e întâmplător, încep nişte părţi foarte dramatice, parcă anume alese de către un regizor inspirat pentru un film plin de mister şi senzaţie. În stânga mea, o zonă militară, înconjurată de câteva rânduri de garduri de sârmă ghimpată îmi dă o senzaţie de „piele de găină” şi mă face să mă simt cumva ca în război.  Şi urc… şi urc… şi încep pietrele, de o parte şi de alta a drumului, parcă aş fi înconjurată de cranii albe, uscate de vânt şi spălate de ploi. Asta e impresia mea, că sunt într-un mare osuar în care la un moment dat sunt nevoită chiar să calc pe aceste stranii cranii , sunt peste tot, nu ai unde să te fereşti, drumul a devenit foarte larg, dar pietrele sunt pretutindeni, ca şi când ar fi fost „vărsate” dintr-un uriaş mijloc de transport intergalactic ce s-ar fi rătăcit pe aici cu sute de mii de ani în urmă.

Ce-i mai ciudat, că iarăşi sunt doar eu pe acest Camino, probabil toată lumea a ales varianta mai uşoară, pe şosea. Trei biciclişti mă depăşesc doar, dar sunt ocupaţi să se ţină în echilibru, viteza cu care merg este extrem de mică şi periodic se mai dau jos de pe bicicletă fiindcă e imposibil să pedalezi pe un asemenea drum. E  şi o femeie, (destul de plinuţă) care la deal merge mai mult pe lângă bicicletă. Cred că nu au văzut mai nimic, prea prinşi fiind de performanţele lor sportive.

Camino din goana bicicletei e un fel de competiţie sportivă, o întrecere permanentă cu tine însuţi, dar şi cu cei din jur. Am auzit că sunt biciclişti pe Camino care fac cam 100-120 de km pe zi. Cum oare poţi simţi atingerea îngerilor, sau poezia câmpului în pârg, sau cum poţi auzi cântecul păsării în zori, când unicul tău ţel este să faci „X” kilometri astăzi, să ajungi în cutare localitate şi pe urmă să bei o  binemeritată bere. Nu zic că aş fi o sfântă, departe de mine gândul ăsta, dar pur şi simplu îmi exprim mirarea pentru un asemenea mod de a parcurge Camino, iar dacă cineva îmi cere părerea, e clar că sunt pentru mersul pe jos.

După ce m-au trecut toate apele, în sfârşit ajung în vârf. Este o plăcuţă cu înălţimea, sunt la 1078 de metri altitudine şi o imensă cruce mă întâmpină, la marginea unui larg platou montan. Se numeşte Matagrande şi e foarte impunătoare, parcă îţi cere să îngenunchezi şi să mulţumeşti Cerului că ai fost ajutat să ajungi cu bine până aici.  Chiar asta vreau să fac şi eu, dar din păcate genunchii nu mă ajută, parcă sunt din lemn. Rămân în picioare la poalele crucii ce se înalţă mândră în faţa mea şi mintea mea se ostoieşte din veşnica-i vibrare, simt că Dumnezeu este aici, aproape, pot să întind mâna şi să-l ating în întreaga lui măreţie. Impresia de grandios şi de Divin este atât de puternică, încât simt cum asupra mea se revarsă toată iubirea Universului şi mă învăluie ca într-o îmbrăţişare celestă fără de început şi fără de sfârşit. E un moment foarte puternic şi special, cuvântul FERICIRE e prea mic pentru a exprima ceea ce simt, cred că sunt aproape de starea de EXTAZ,  ce nu e dată oricărui muritor. Nu ştiu cât am stat la poalele crucii, m-am pomenit aşezată pe o piatră, cu lacrimi mari  şiroindu-mi pe faţă. Mă despart cu greu de acest loc în care Dumnezeu este prezent în fiecare fir de iarbă (de fapt asta simt oriunde, dar aici mult mai pregnant), fiindcă mai am încă mult de mers până la Burgos ( vreo 20 de km).

Mai merg pe platou în direcţia arătată de săgeţi şi le sunt din nou recunoscătoare celor ce plantează semne şi pictează săgeţi pe orice poate fi vizibil pentru ajutorarea pelerinilor. După vreo 30 de metri, dau de o altă cruce, de data asta orizontală, făcută din pietre. Câtă dăruire, probabil cineva a pierdut o zi întreagă ca să o facă. Dar surprizele nu s-au terminat, mai merg puţin şi dau peste o spirală imensă, făcută din mii de pietre, perfect desenată, cu foarte multe spire foarte largi, cel puţin 11. Parcă e acolo de la începutul lumii, ca să arate păsărilor cerului perfecţiunea pământului. Nu-mi explic cine sau cum s-a făcut această spirală, poate cineva a început-o, iar toţi cei care au trecut pe acolo au mai adăugat  pietre. Pun şi eu câteva  la sfârşitul spiralei, că doar sunt din belşug în Spania şi mai ales în aceste locuri. Cu părerea de rău că nu pot să fac nişte poze mai explicite, nu am pe ce mă urca mai sus ca să prind întreaga spirală, mă mulţumesc cu ce am reuşit să „fur” din imaginea nemaivăzută şi după ce-mi revin din uimire, plec mai departe…

Pentru ca totul să fie şi mai extraordinar, apare un panou din metal, scris cu litere decupate, în care cuvintele unui mare om spuneau cam asta: „ Dintre toate locurile bătute de pelerini, acesta este de departe cel mai frumos”. Nu e numai frumos, e înălţător şi straniu totodată. Fac o poză panoului, în ideea că acasă mă voi informa cine este cel care semnează aceste cuvinte pline de adevăr.

De la înălţimea la care mă aflu, orizontul este foarte larg, se vede până la zeci de kilometri şi cum cerul e senin, priveliştea e într-adevăr magnifică. Dealuri colorate de la verde crud până la galbenul holdelor, iar în zare se văd  mici localităţi, parcă făcând parte din jocul unui copil de uriaş ce le-a „aranjat” după bunul plac. Nu voi ajunge pe acolo, drumul meu este mereu spre vest, iar localităţile se văd spre nord.

Încep să cobor şi ajung iar la lanuri de grâu. Drumul e mărginit de pietre care cu siguranţă au fost strânse de pe câmp, pentru a-l putea cultiva. Vreau să spun că impresia de straniu continuă, aceste pietre sunt parcă nişte fiinţe preistorice, care  într-un moment al vieţii lor au fost înmărmurite de un blestem sau de o calamitate. Unele sunt atât de expresive, încât te apucă frica. Merg kilometri întregi printre fiinţele contorsionate şi cu fizionomii ce aduc cu cele umane, dar pe care e întipărită groaza. Uite, chiar acum trec pe lângă două pietre gemene ce reprezintă un bărbat şi o femeie, a căror chipuri mă fac să mă cutemur. Parcă ţipă după ajutor iar groaza este întipărită pe chipul lor atât de clar  încât îmi vine să o iau la goană. S-ar părea că au fost împietriţi exact în momentul în care frica lor era la apogeu şi au rămas pentru eternitate în această postură. Le fac o poză, ca să văd dacă şi acasă vor avea acelaşi efect asupra mea.

Pe partea dreaptă, o secerătoare imensă dansează prin lanul de grâu, condusă de un tip foarte priceput. Îmi face cu mâna şi-i răspund, dar nu apuc să mă dezmeticesc şi secerătoarea se apropie cu viteză de drum, parcă ar vrea să mă înghită, ca un balaur ce scoate foc pe nări. Mă gândesc

într-o fracţiune de secundă că o să mă prindă între cuţite, e la doi metri de mine şi în acel moment, ca un Făt Frumos ce-şi struneşte cu dibăcie calul nărăvaş iar acesta se ridică în două picioare, secerătoarea a făcut la fel, dându-se pe spate şi ridicându-şi deasupra mea fiarele rotitoare ce sclipeau în soare, primejdios de aproape şi  majestuos în acelaşi timp. În acel moment, am regretat că nu am fost destul de iute ca să-i fac o poză. După demonstraţia de măiestrie,  secerătorul  îmi mai face un semn, îmi zâmbeşte ghiduş şi totodată plin de importanţă. Abia acum realizez că eram paralizată de frică şi n-aş fi făcut un pas, chiar dacă reprezentaţia n-ar fi ieşit perfect şi ar fi putut să mă „atingă” din greşeală.  Plec, cu sentimentul că am scăpat  de la ceva teribil.

Drumul meu ajunge la asfalt, un drum îngust, cam cât o bandă şi  jumătate. Încerc să menţin ritmul, încă mai am mult până la Burgos şi când nimic nu mai părea că ar putea să se întâmple, cum mărşăluiam eu aşa pe partea stângă a drumului aşa cum am învăţat în clasa I, aud în spate un claxon timid. Mă gândesc că nu pentru mine sună, dar când se repetă, întorc capul şi, surpriză: o altă secerătoare, a cărei lamă era cât toată lăţimea drumului, la doar 3 metri în spatele meu şi nu dădea semne că ar vrea să încetinească. Abia am timp să sar efectiv în şanţ şi mulţumesc Celui de Sus că am putut să  fac asta, fiindcă până acum pe marginea drumului era plin de plante cu spini şi nu aş fi putut face o asemenea  mişcare. Conducătorul monstrului metalic mă salută, de parcă gestul meu ar fi fost cel mai normal şi nu m-ar fi deranjat cu nimic. Adevărul este că nu am fi încăput amândoi pe drum şi nu vreau să ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă nu aveam prezenţa de spirit să sar în şanţ. Într-adevăr, nu am auzit despre pelerini hăcuiţi de secerătoare, dar cum astăzi e a doua întâlnire de gradul „0” cu o asemenea maşinărie, mă gândesc că ar fi bine să grăbesc pasul şi să părăsesc cât mai repede zona asta care se dovedeşte atât de periculoasă pentru mine.

Absolut niciun pelerin nu trece pe lângă mine, semn că am luat-o iar pe „celălalt” drum, mai puţin prietenos şi mai puţin umblat.  Chiar nu mă supără acest lucru, întâmplările zilei de azi întrec orice închipuire a mea despre o zi pe Camino şi chiar mă bucur că am fost singură şi am putut să mă bucur şi să mă înspăimânt în voie.

După o masă destul de bogată luată pe podeţul unei case dintr-o mică localitate, restul călătoriei spre  Burgos a ţinut doar de ambiţie şi determinare, nimic notabil nu s-a mai întâmplat pe drumul de azi. Am trecut prin aşezări cu case nou nouţe dar nelocuite, aşa cum am întâlnit şi zilele trecute. Sunt aşa frumoase şi triste…

Cum nu era nicio fântână pe drum, am intrat la un bar ca să cer apă şi am primit, împreună cu urări de bine. Nu e prima dată când cer apă de la bar, toţi barmanii sunt amabili şi se poartă frumos cu pelerinii.

Ajung la Villafria şi abia acum îmi dau seama de ce nu este nici un albergue până în Burgos. De fapt, Villafria şi Gamonal sunt parte din Burgos, partea industrială. 10 km pe trotuar printre fabrici şi reprezentanţe de tot felul, te aduc în pragul disperării. Nu găseşti niciun loc unde ai putea să te odihneşti, sunt nevoită să mă aşez direct pe trotuar, rezemată de un zid. Nimeni nu se miră, de fapt nici nu prea trece lume. În afară de pelerinii inexistenţi, ceilalţi sunt în maşini. E ca la noi, la Cluj, parcă aş merge din Someşeni până în centru, tot cam 10 km sunt de parcurs.

Abia la ora 18,30 am intrat cu adevărat în oraş şi după ce m-am săturat să tot urmez săgeţile care mă duc când pe o stradă, când pe alta, văd un indicator: Albergue – 2,5 km. Oooof!

Sunt la capătul puterilor, abia mă mai târăsc şi fac popasuri dese. Sunt pe un bulevard care e plin de bătrâni ieşiţi la plimbare sau care se odihnesc pe bănci. Mai întreb din când în când de albergue, doar aşa, ca să mă aflu în treabă şi toţi îmi spun că mai am încă mult de mers, parcă s-au înţeles să mă demoralizeze şi mai mult. Îmi place însă că-mi zic domnişoară, probabil la 90 de ani cât arată să aibă majoritatea dintre ei, cu vederea slăbită, oricine se mişcă ceva mai repede decât melcul este considerat „domnişoară”.

E un oraş foarte mare şi animat, după cum am auzit, aici locuiesc şi mulţi români. Nu e de mirare, pare un oraş prosper, înseamnă că sunt şi locuri de muncă.

Uite o biserică, lumea tocmai iese de la slujbă, aşa că intru şi eu, am de ce să fiu recunoscătoare şi ca să nu mint, vreau să-mi mai trag şi sufletul. E o biserică frumoasă, însă parcă nu atât de bogată ca şi catedrala din Navarette, care mi-a rămas la suflet.

Când ies, o altă plăcuţă, Albergue – 800 m. Doamne, dar merg de mai bine de o oră prin oraş… Mă mai târăsc vreo 500 de m, când din sens opus apare un cuplu de pelerini  însoţiţi de un tip pe bicicletă, genul de afacerist (nu om de afaceri). Mai nou, în mass media românească nimeni nu mai face diferenţa între „om de afaceri” şi „afacerist”. Cele două au devenit sinonime în gura fâţelor ce prezintă ştirile. Fie vorba între noi e cam adevărat, sunt tot mai mulţi afacerişti, în detrimentul  oamenilor  de afaceri. Cum cititorii mei sunt oameni culţi şi deştepţi, nu-mi fac probleme că nu cunosc sensul corect al celor două expresii.

Dar să revenim la oile noastre, vorba francezului. Cei doi îmi spun că au fost la albergue dar nu mai sunt locuri, aşa că au ales să meargă cu „afaceristul” ca să se cazeze la un hostel. Acuma, ce era să fac? Să mai merg în direcţia în care pornisem şi abia apoi să mă întorc la hostel, sau să-i urmez pe cei trei şi să ajung mai repede la un duş fierbinte şi un pat bun?

Cu toate că aveam vaga impresie că sunt trasă pe sfoară şi că ceva nu e în regulă, am făcut şi eu stânga împrejur şi am luat-o după trio-ul format din cei doi pelerini şi „binefăcătorul” lor, care acuma devenise şi al meu. Oraşul e foarte aglomerat la ora asta, ne mişcăm greu prin mulţimea ce se mişcă lent, parcă aş fi într-un film văzut cu încetinitorul, pentru a putea observa fiecare detaliu.

Nu mergem mai mult de 200 de metri şi apuc să observ faimoasa bibliotecă, catedrala şi încă nu mai ştiu ce obiective turistice pe care-mi promit să le vizitez după ce mă cazez, oricum trebuie să cumpăr şi ceva de mâncare, am rămas cu traista aproape goală. Intrăm într-o clădire destul de arătoasă, un bloc cu mai multe apartamente. Le completează celor doi hârtiile de cazare, îşi iau bagajele şi duşi au fost, am înţeles că le-a dat o cameră pe acelaşi nivel. Până să-mi ştampileze  şi mie  credencialul şi să mă treacă în registru, tot îmi fac socoteli, 22 de euro mi se pare o sumă exorbitantă pe care să o plătesc pentru cazare, dar pe de altă parte, unde să mă mai duc la ora asta? Hotelurile sunt încă şi mai scumpe, aşa că nu am de ales.

Sunt mulţi pelerini care preferă să înceapă pelerinajul din Burgos, de aceea o fi atât de aglomerat. Ştiu că mai este un albergue al unei mănăstiri de măicuţe, însă nu mai sunt în stare să fac un pas, darmite să mă apuc de căutat. Plătesc cei 22 de euro pentru cazare şi în doi timpi şi trei mişcări, înainte să mă dezmeticesc, tipul îmi înşfacă rucsacul şi zicându-mi că nu mai are locuri aici, iese în trombă pe uşă. Îl iau pe El Băţo de o aripă şi fuga după tip, aveam impresia că mi-a luat şi banii şi-mi fură şi rucsacul. Ieşim afară din clădire, mai mergem un pic şi intrăm într-un imobil mai elegant decât precedentul, urcăm cu un lift foarte sofisticat şi ajungem în sfârşit la destinaţie. Văd că descuie o uşă folosind două chei şi ajungem într-un apartament foarte ciudat, mult mai puţin elegant decât clădirea în sine. Pe o uşă, văd o firmă de avocat. Din spatele altei uşi, se aude plânsetul unui copil. Mă simt ca-ntr-un film de Hitchcock  şi inima-mi bate pe ritmuri africane. În sfârşit, descuie uşa unei camere cu două paturi, destul de sărăcăcioasă comparabil cu albergue unde am dormit până acum , atâta doar că e de 4 ori mai scumpă. Îmi arată unde e baia, o baie normală de apartament şi unde să pun cheia a doua zi când plec.Cu aceasta, îmi urează noapte bună şi se face nevăzut.

Stau interzisă şi nu-mi vine să cred ce mi se întâmplă, dar noroc că de obicei mă dezmeticesc repede şi fac un plan de bătaie. Fac repede un duş, spăl strictul necesar, mă mulţumesc cu ce mai am de mâncare şi nu mai plec nicăieri. Dacă între timp mai aduce pe cineva în cameră, doar sunt două paturi?

Simt că am deraiat de pe Camino, până acuma nu mi-a fost niciodată teamă că cineva ar putea să atenteze la bagajele mele sau la bruma de bani, dar acum mă simt foarte vulnerabilă, spiritul Camino nu mă mai apără, aici nu sunt doar printre pelerini, oricine se poate caza la hostel.

Pentru mai multă siguranţă trag unul din paturi în uşă, iar pe El Băţo îl iau cât mai aproape de mine, să-l pot folosi la nevoie. După  o masă care conţine tot ce mai am de mâncare, îndrăznesc să adorm spunându-mi că totul e doar în mintea mea, că nimic rău nu mi se poate întâmpla.

Poate că aş putea chiar să adaug

Învăţătura zilei: Totul e bine când se termină cu bine, dar e mai bine să te gândeşti de două ori înainte de a lua o hotărâre pe care s-ar  putea să o regreţi.

Noapte bu…bună…

Şi-am scris această carte eu, Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni