Arhive pe categorii: Camino de Santiago

Love story pe Camino de Santiago – cartea la care lucrez

Lasă un răspuns

Pentru a vă ţine „în priză”, un nou fragment din cartea pe care mă străduiesc s-o termin:

Capitolul al III-lea

Cu adevărat, pe Camino

 

Odată cu lumina soarelui, dispar şi fricile de pe Pământ. Cu toate că n-a dormit de trei nopţi mai deloc, iar ultima şi-a petrecut-o înfruntând ploaia şi întunericul, la ivirea zorilor, viaţa i se pare din nou frumoasă, are şi un ţel de îndeplinit, trebuie neapărat ca astăzi să facă rost de credenţial, acel document care atestă că eşti pelerin, în care ţi se pun ştampile la fiecare loc de cazare, sau chiar mai des, la biserici sau chiar la baruri, iar în baza lui te poţi caza la albergue municipale sau parohiale, adică de stat sau ale bisericilor, mult mai ieftin decât la cele private. Dacă nu ai credenţial, ai acces doar la albergue private, iar pentru acestea, trebuie să ai o pungă doldora, ceea ce nu este cazul Dafinei.

Ziua se anunţă frumoasă, dar deocamdată soarele e acoperit de o pâclă ce difuzează pretutindeni stropi deşi de ceaţă, nu plouă, dar te simţi ca un burete în care apa se infiltrează de pretutindeni. După ce a părăsit gara în care-şi petrecuse ultimele ore ale nopţii nu tocmai într-unul dintre cele mai plăcute şi comode feluri, cerând informaţii unui domn amabil, apoi unei bunicuţe plecată matinal la piaţă, iată că a ajuns pe un pod, iar de partea cealaltă a lui se vede cum oraşul se trezeşte şi iese încetişor din ceaţa dimineţii. Dacă priveşti spre dreapta… spre dreapta e OCEANUL, în toată splendoarea lui.

”Oceanul… cât de mult am dorit să-l văd cu ochii mei, iar acum, că e aici, parcă nu mie mi se întâmplă asta, parcă aş privi un film, fără a trăi însă emoţiile la care mă aşteptam. Oare sunt defectă? Ar fi trebuit să rămân extaziată în faţa imensităţii apei, iar eu simt doar că mi-e somn, sunt obosită, că aş putea dormi acolo, pe plaja galbenă şi umedă, că…” În acel moment, un stol de pescăruşi albi zburând la mică înălţime i-au întrerupt reveria cu ţipetele lor parcă tot timpul flămânde, iar Dafina a rămas să-i privească lung, în timp ce se îndepărtau în căutarea hranei.

Trebuie să găsească albergue pentru a face rost de credenţial, apoi, câteva cumpărături, nu mai are nimic de mâncare cu excepţia unei pungi de seminţe, care este una dintre cele mai grele componente ale rucsacului (aproape două kilograme, dacă socoteşte tot ce a pus în ea).

Parcul, exotic şi umed, totuşi primitor, fermecător, cu copacii şi florile perfecte, aşezate de către profesionişti în ale peisagisticii, exact în locul în care au cel mai puternic efect asupra privitorului. În continuare, o plajă de câţiva kilometri, uneori îngustă iar alteori extrem de generoasă, de un galben murdar, cu nisipul umed din pricina ploii şi a umezelii ce încă persistă. Câţiva curajoşi fac baie şi plajă. Nu poţi spune că fac plajă, fiindcă nu e soare deloc, dar stau întinşi pe cearceafuri, în aşteptarea razelor care să-i încălzească şi să-i bronzeze.

Vorbind despre încălzit, nici Dafinei nu i-ar strica vreo două-trei raze de soare calde şi învăluitoare, care să-i usuce pantalonii ce încă sunt umezi. Noroc că şi-a uscat şosetele la uscătorul de mâini din toaleta gării, ocazie cu care a făcut o observaţie deloc îmbucurătoare: majoritatea femeilor ce ieşeau de la toaletă nu se spălau pe mâini. ”Mda, şi mai zic despre România că nu este o ţară civilizată!”, se gândeşte Dafina, în timp ce caută din ochi o bancă pentru a face un scurt inventar al rucsacului, trebuie neapărat să-l mai uşureze, măcar cu un kilogram.

Între timp, a ajuns pe faleza străjuită pe partea dreaptă de hoteluri şi de blocuri de locuinţe luxoase, iar în dreapta, o insulă apare din ceaţa care face ca totul să devină mai misterios.

Adresa la care ar trebui să fie albergue este pe o stradă cu clădiri mai vechi, dar şi aici, ca  la Irun, degeaba bate, nimeni nu deschide. Ştie că nu e ora la care începe cazarea, de obicei, adăposturile se deschid cel devreme la ora 12, dar ea vrea doar paşaportul de pelerin, chiar nimeni nu e înăuntru? Încă odată în mai puţin de 24 de ore trebuie să se dea bătută, s-ar părea că a păşit cu stângul pe acest drum care, se spune, îţi trimite exact încercările de care ai nevoie, pentru a putea creşte spiritual şi pentru a deveni cea mai bună variantă a ta, din această viaţă. S-ar părea că specialitatea ei pentru prima zi sunt … uşile închise. Despre ploaie nu mai vorbim, a fost alegerea ei să plece aşa, hai-hui la miezul nopţii, când toţi pelerinii dorm duşi. (Dacă au unde)

După o vizită la supermercado şi masa luată în oraş, adică pe o bancă, în parc, lumea devine ceva mai veselă, iar prima zi de pelerinaj nu mai pare atât de … enervantă. Să punem pe seama oboselii faptul că Dafinei nu-i prea arde de a merge mai departe… Făcând un simplu calcul, îţi dai seama că de trei nopţi a dormit doar pe apucate, iar azi noapte a mărşăluit prin ploaie, nu se ştie câţi pelerini or mai fi făcut asta…

Oraşul se termină cu o zonă  luxuriantă, vegetaţia şi bogăţia s-ar părea că fac casă bună în aceste locuri. Iată, săgetata galbenă şi scoica, însemnele Sfântului Iacob, vestesc că drumul iese în sfârşit din zona locuită, acum Camino e o cărare prin pădurea extrem de verde, iar tufe imense de hortensii albastre şi roz te lasă fără grai, dacă nu eşti obişnuit cu asemenea privelişti.

Oceanul se vede acum în depărtare, camino urcă şi coboară dealuri, trece prin vii (ce păcat că strugurii nu sunt copţi încă) şi prin livezi, dar oboseala o strânge-n braţe tot mai tare, în timp ce picioarele parcă ar fi din lemn, ca ale lui Pinocchio.

E abia amiaza, dar genunchii, puşi la grea încercare sub greutatea rucsacului din a cărui balast încă n-a scos nimic, plâng şi scârţâie la fiecare pas. Iată că apare un mic sat, Orio pe numele lui, unde, în ghid este menţionat un albergue. Dafina e pe vârful unui deal, neapărat trebuie să coboare vreo 200 de metri până la o aglomerare de case, acolo unde bănuieşte că ar fi şi adăpostul, dar picioarele nu mai vor s-o asculte.

”Normal, n-am respectat niciuna dintre regulile învăţate despre camino. Prima, era să mergi doar atât cât te simţi în stare, nu 40 de kilometri, cum am făcut eu azi. Ce-i drept, ziua mea a început la ora zero, dar tot 40 de kilometri sunt. Apoi, trebuia să mă opresc mai des pentru odihnă. Păi, azi noapte, în ploaie, unde era să mă tot opresc? Uite, acum ajung la albergue şi mă odihmesc până mâine, e abia ora 15”.

La albergue, prima întrebare a fost dacă au credenţiale, dar … nu aveau. ”Oricum nu mai pot face niciun pas, aşa că rămân aici”, se gândeşte Dafina, în timp ce scoate banii pentru a plăti cazarea. E deja aglomerat, paturile sunt supraetajate, iar locuri mai sunt doar în cele de sus. Duş, spălat rufe şi masa în grădină, cam acesta este programul pe care-l va respecta de acum înainte, cea mai plăcută parte a lui fiind relaxarea de după toate acestea, pe o bancă, departe de murmurul conversaţiilor celorlalţi pelerini. Merge foarte devreme la odihnă, e ruptă de oboseală, abia acum înţelegând pe deplin sensul acestei expresii.

Când să intre în dormitorul cu cel puţin 10 paturi, o adevărată apariţie o întâmpină la uşă, o tipă de vreo 30 de ani, într-o pijama cu totul şi cu totul transparentă, care, nu contează dacă eşti femeie sau bărbat, te face să te uiţi mai bine, să vezi dacă e îmbrăcată direct pe piele, sau are lenjerie pe dedesupt. Da, avea, dar părea atât de ruptă de realitatea pelerinajului şi de condiţiile în care trebuie să trăieşti, în dormitoare comune, femei şi bărbaţi de-a valma, fiecare încercând să-i deranjeze cât mai puţin pe ceilalţi şi să se poarte după regulile bunei cuviinţe… ”Oare nu i-o fi spus nimeni, că aici nu se poartă pijama? Nici măcar una din bumbac nu e potrivită, darmite una atât de… sexi .” Pelerinii se îmbracă noaptea cu un pantalon şi un tricou, haine care, de multe ori, vor fi purtate şi a doua zi, pe drum. Faci asta din economie de timp dimineaţa, de spaţiu şi de greutate în rucsac.

”Ah, am uitat, trebuie să scad greutatea rucsacului, neapărat! Cu toată chemarea patului de la etaj, Dafina mai face un efort, ca să-şi uşureze măcar drumul de mâine: o pereche de pantofi sport, o cremă de faţă şi tacâmurile din metal, rămân la albergue, în zona de donaţii. Fiecare albergue are o astfel de zonă, în care pelerinii lasă lucrurile care lor nu le mai sunt utile sau pur şi simplu nu le mai pot căra, în speranţa  că cei ce vor veni după ei le vor folosi. Ce-i drept, mai mult se lasă mâncare, de care, dacă vii flămând dar fără prea multe resurse, te poţi bucura.

Un domn grizonat, pe la 50 de ani, foarte înalt şi plin de vervă, bine instalat pe o bancă din apropierea uşii, povesteşte o întâmplare hazoasă, dar în italiană, limbă pe care Dafina n-o prea înţelege, mai ales atunci când e vorbită într-un ritm de mitralieră. În jurul lui s-a făcut un mic cerc de admiratoare, gălăgia se aude perfect în dormitor, dar nu poate să le ceară să facă linişte, soarele e abia la apus. A fost prevăzătoare şi a luat cu ea dopuri de urechi, însă e prea obosită pentru a mai coborî de la cucurigu pentru a le căuta. Uşa dormitorului se deschide, cineva a văzut probabil că ea ar vrea să doarmă, aşa că gălăgia din curte a contenit la scurt timp.

Degeaba s-a aşternut liniştea, oboseala acumulată în timpul călătoriei cu trenul şi în prima zi de pelerinaj nu vrea s-o lase să adoarmă, simte că se scurge prin pat în jos de oboseală, dar somnul a fugit undeva departe, în Ţara Somnului, de unde nu ştie cu ce să-l momească pentru a se întoarce la ea. Se bucură că măcar e la orizontală, stă cu ochii închişi şi ascultă zgomotele serii, în dormitorul destul de înghesuit.

Oare ce o fi mânat-o pe acest drum pe tânăra cu pijamaua transparentă? Majoritatea celor ce ajung pe Camino de Santiago nu au neapărat în minte un scop anume, fiecare doreşte în primul rând să se cunoască pe sine şi să-şi testeze limitele. Nici ea nu ştie exact care este motivul  pentru care se află aici, împărţind o cămăruţă cu alte nouă persoane, din ţări şi cu obiceiuri sau chiar religii diferite.

Când a auzit prima dată de posibilitatea petrecerii concediului de odihnă în acest mod, i s-a părut total aiurea. Cum adică, să mergi pe jos sute de kilometri, cu un bagaj pe care să-l cari singur? Păi ea, numai când merge la staţiune are două valize mari. Nu se ştie niciodată de ce ai putea avea nevoie, aşa că-şi ia tot felul de obiecte de îmbrăcăminte, cosmetice, şi încălţăminte, iar de fiecare dată, la venirea acasă, constată că n-a folosit nici o treime din ce a cărat.

Apoi, mai trecând timpul şi întâlnindu-se cu mai multe persoane care deja trăiseră aventura caminantă, ideea a început să-i surâdă din ce în ce mai mult. Într-o dimineață devreme, cu ceață și ploaie a știut pur și simplu că va putea face faţă încercărilor de pe drum, aşa că a început pregătirile, care au mers ca pe roate.

Pregătirea rucsacului a fost o grea încercare, dar tot a rezultat o greutate mai mare decât este în stare să care. ”E posibil ca în zilele următoare să mai las câte ceva…” se mai gândeşte Dafina, ultimul gând fugar, înainte ca somnul să se întoarcă de acolo de unde fugise şi s-o prindă afectuos cu braţele molatice şi călduţe.

O muscă ce s-ar odihni pe tavanul încăperii în care aproape toată lumea s-a culcat, ar vedea o femeie încă frumoasă, care doarme acoperită cu sacul de dormit, deoarece e prea cald pentru a-l folosi în modul pentru care a fost construit. Zâmbeşte unui vis fugar, sau unui gând inconştient; se spune că doar 20% dintre gândurile noastre sunt conştiente, diferenţa fiind gânduri inconştiente, de care nu avem habar, dar care ne pot strica tot felul de programe pe care vrem să i le implementăm subconştientului nostru, atunci când ne aflăm în starea alfa, adică înainte de a adormi, sau imediat după trezire. Părul blond, de culoarea cânepii, i s-a răsfirat în evantai pe pernă, ţine mâinile în sus, pe lângă cap, la fel ca bebeluşii care dorm fericiţi. Are un picior îndoit de la genunchi, iar celălalt perfect întins, de parcă s-ar pregăti să coboare urgent din pat, dacă va fi cazul. Ochii nu se văd, dar sunt verzi, de un verde smarald. Când era mică, fratele ei o necăjea, spunându-i că are ochi verzi, ca broaştele. I-au trebuit mulţi ani pentru a-şi da seama că e o femeie frumoasă, toată viaţa s-a simţit un fel de răţuşca cea urâtă, purtându-se ca atare. Abia pe la 30 de ani s-a privit cu mai mult curaj în oglindă, iar, ce să vezi, oglinda i-a arătat chipul unei femei atrăgătoare, care nu se ştie unde fusese ascunsă până atunci. Cert este că din acel moment, au început să observe şi cei din jur că e frumoasă. Până atunci, putea număra pe degete de câte ori i se spusese că e ”drăguţă”, sau ”dulce”, dar frumoasă, nu-i zisese nimeni că ar fi. S-o lăsăm să doarmă, e prima noapte când poate dormi cu adevărat la acest început de aventură spaniolă, după ce deja a făcut aproape două etape dintr-o singură suflare, dacă e să consultăm ghidul pelerinului.

Și totuși, primăvara…

Lasă un răspuns

După această iarnă în plină primăvară, azi a fost o zi care mi-a adus aminte de frumusețea anotimpului renașterii, care mi-a dat speranța că, totuși, primăvara nu este departe.

Am venit,, ca de obicei duminica de la Lupșa și m-am gândit să fac niște fotografii, voi face pe urmă un colaj cu cele mai reușite, din fiecare anotimp. Deocamdată natura e încă adormită, doar câteva floricele albastre au îndrăznit să-și desfacă petalele, pentru a primi mângâierea soarelui.

Am evitat să fotografiez zonele în care gunoaiele abundă, dar aceasta rămâne în continuare o problemă stringentă, pe care noi toți, locuitori sau doar trecători pe Valea Arieșului, trebuie să-i dăm de capăt. Cei în măsură s-o facă, să-i pedepsească pe nesimțiții care aruncă gunoaie pe maluri, iar noi, ceilalți, să păstrăm curățenia, să nu lăsăm NICIODATĂ, NIMIC în urma noastră, atunci când suntem în natură, pe drum, sau oriunde ne-am afla.

Cu ani în urmă, veneam cu mașina dinspre Dej și am avut ocazia să aduc până la Cluj un lucrător de la curățenia șoselei. Venea la medic și m-am bucurat că am oprit să-l iau, dar ce mi-a povestit, m-a oripilat. Îmi spunea că ei fac curățenie zilnic (v-am spus că era cu mulți ani în urmă), și găsesc cele mai oribile lucruri aruncate de către participanții la trafic. O dată, pe o masă dintr-o parcare, cineva își făcuse nevoile.

Ce om poate fi acela, care se manifestă în acest mod? Este cu mult sub nivelul animalelor, fiindcă ele fac doar lucruri instinctive, nu oribile, așa ca unii dintre semenii noștri.

Faptul că aruncăm ambalaje cărora le trebuie 100 de ani pentru a se dezintegra, mi se pare parcă și mai condamnabil  decât cele ce v-am povestit mai sus. Când vreți să lăsați gunoaie în urma voastră, să vă amintiți de această întâmplare, fiindcă murdăriți fața Pământului și s-ar putea ca, într-o zi (nu bună), să se sature să ne mai suporte.

Vă las cu fotografiile de pe Arieș, care, într-o BUNĂ  și nu prea îndepărtată ZI, va fi Camino de Santiago.

Atât de iarnă ca și acum, n-a fost anul acesta.

Sunt mândră că pe aici va trece Camino de Santiago, dar am nevoie de ajutor din partea voastră, a tuturor, că doar Camino nu este al meu, va aduce o viață mai bună pentru toți cei ce-și vor dori acest lucru. Tot ce vreau eu, este ca Țara Moților să renască, să se trezească la viață la fel ca și natura primăvara, iar moții să arate că sunt oameni buni,  muncitori, și că le pasă de această țară, care se cheamă România, care anul acesta împlinește 100 de ani și așteaptă de la noi mai mult decât văicăreală și bârfe pe la colțuri, așteaptă o acțiune care s-o scape de pecinginea ce o acoperă, la propriu și la figurat.

Și-am scris această carte eu,

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

Camino portughez – excursie în doi

Lasă un răspuns

Era 2014, şi eram pe Camino Portughez. Plecasem deja de câteva zile din Lisabona, iar după porţiuni de drum în care asfaltul ne „mânca” picioarele, mai apăreau şi unele mai blânde, adică pe câmp, sau prin păduri.

Portugalia m-a fascinat încă din prima clipă, aşa-zisa sărăcie, comparată cu cea a românilor, n-am văzut-o pe nicăieri, chiar localităţile mai mici, cu case mai vechi, sunt curate, îngrijite şi cu faţadele zugrăvite şi, atenţie, e curat şi în spatele casei, nu numai în faţa ei.

După Camino Francez din 2012, pe care-l parcursesem singură, ca un adevărat pelerin,  cu peripeţiile de rigoare, acest Camino, în care soţul meu a hotărât să mă însoţească, mi se părea mai mult ca o excursie în doi, în care dialogul cu mine însămi era aproape inexistent, fiind înlocuit de banale conversaţii despre ce vom mânca, sau unde vom dormi.

Pe lângă aceasta, faptul că până la Porto nu prea sunt adăposturi aşa că am fost nevoiţi să dormim la pompieri (asta în cazul fericit, în care aceştia primeau pelerini), sau în diverse alte locuri, nu-mi dădea o stare de spirit dintre cele mai bune.

Oricum, ne apropiam de Porto şi aveam să dormim într-un albergue particular, nou nouţ, la 14 kilometri înainte de a intra în marele oraş. Alegerea ni s-a părut dintre cele mai bune, astfel, mâine vom avea timp să colindăm/traversăm  oraşul şi apoi, să găsim cazare în prima localitate întâlnită.

Nu-mi amintesc denumirea orăşelului în care am dormit, ştiu doar că începe cu „G”. Fac apel la Ana şi la memoria ei extraordinară, precis ea îşi aduce aminte.

Am găsit adăpostul mult visat, condiţiile sunt foarte bune, îl recomand cu căldură, atâta doar că nu ştiu unde se află: (cu 14 km înainte de Porto).

Cu tot răsfăţul oferit de o masă delicioasă, un duş fierbinte şi un pat bun, n-am dormit aproape toată noaptea, simţeam că, într-un anume fel, irosim acest Camino, nu-l „trăim” la maxim, aşa cum se întâmplase cu primul. După lungi ore de insomnie, hotărârea mea este luată: mâine dimineaţă îi voi spune lui Ştefan că ne despărţim, oricum ritmul lui de mers este mult mai bun decât al meu, aşa că el o va lua înainte şi ne vom întâlni undeva, spre sfârşitul pelerinajului. Hotărârea fiind luată, în sfârşit reuşesc şi eu să adorm, spre dimineaţă.

Ne-am trezit destul de devreme, vrem să ajungem cât mai repede în Porto, ca să nu ne prindă căldura amiezii. Am întâlnit acum câteva zile un cuplu din Suedia, ei ziceau că vor sta două sau trei zile în Porto, aveau cazare rezervată. Mda, un camino de genul acesta, probabil vom face şi noi, peste un număr de ani…

Tot încerc să-mi fac curaj ca să-i spun lui Ştefan că drumurile noastre se despart aici, că vreau să merg puţin şi singură, ca să simt cu adevărat parfumul drumului, al câmpului pârguit şi să nu tot fug după el, fără să-mi pese de cele pe lângă care trec, având ca singur scop ajungerea la albergue, masa etc.

Suntem singurii clienţi ai adăpostului, aşa că suntem gata foarte repede, nu trebuie să aşteptăm după alţi pelerini. Tot înghesuind lucruri în rucsac, atentă să nu uit ceva, simt cum tot curajul mi se topeşte şi mă gândesc că mai pot amâna, măcar astăzi, vestea că vreau să merg singură.

Plecăm la drum pe la ora 7, e lumină şi o vreme umed-însorită, iar eu mă simt îngrozitor de vinovată pentru faptul că am vrut să-l alung pe Ştefan, aşa mi se pare acum. Intrăm în mica localitate, (albergue este înainte) ţinându-ne de mână, mi se pare că aşa mă revanşez pentru faptul că am vrut să-i propun să meargă singur, când, probabil, el nu-şi doreşte acest lucru.

Sunt foarte veselă, vorbim vrute şi nevrute, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. De fapt, nici nu se întâmplase, decât în capul meu.

 

Cum mergeam noi aşa, adulmecând mirosuri ademenitoare ce se scurg dintr-o patiserie, ne dăm seama că de o vreme n-am mai văzut niciun semn care să ateste că suntem pe drumul bun… Un localnic matinal cu o maşină de fiţe, opreşte în dreptul nostru când eram gata-gata să ieşim din oraş, dar nu pe unde trebuia, şi, foarte amabil, ne arată până unde să ne întoarcem şi s-o luăm la stânga, la un sens giratoriu.

Pe mine mă bufneşte râsul, eram atât de ocupată cu „distrarea” lui Ştefan, încât am uitat că trebuie să urmăresc şi marcajele, iar el se baza probabil pe mine, eu fiind cu mai multă experienţă pe camino.

Drumul nostru a continuat fără alte peripeţii, am ajuns cu bine şi am străbătut Porto, încărcându-ne cu energiile unuia dintre cele mai frumoase oraşe din Portugalia.

IMG_3876

IMG_3959.jpg

 

IMG_3977

IMG_4013

IMG_4092.jpg

IMG_4108

Am scris aceste rânduri pentru cei ce vor neapărat să meargă pe Camino însoţiţi. După mine, nu este cea mai bună idee!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

 

Întâlnire de poveste

2 răspunsuri

Dragii mei,

Vă mulțumesc din suflet tuturor celor care ați fost aseară alături de mine, la Librăria Mihai Eminescu din București. Am fost extrem de încântată să am atâtea suflete frumoase alături. Știu că majoritatea ați venit de dragul dragei noastre Lucia Elena Locusteanu, căreia îi mulțumesc pentru cuvintele frumoase la adresa cărților mele și pentru faptul că are o mare familie de sânge și una și mai mare de suflet, care o iubește și-i este alături atunci când are nevoie.

Sper ca data viitoare când vom mai avea o astfel de întâlnire, să veniți și pentru mine și cărțile mele.

Mie mi s-a părut că timpul a fost destul de scurt, nu știu cum vi s-a părut dumneavoastră, aș mai fi avut multe să vă spun, chiar dacă nu prea elocvent, dar cu o totală sinceritate.

Le mulțumesc de asemenea caminarzilor care au dorit să fie acolo, chiar dacă în număr destul de mic. Știu că fiecare este ocupat până peste cap cu propria viață, iar dacă intervin evenimente care nu te interesează, n-ai niciun motiv să pierzi din timpul tău prețios, la o întâlnire de suflet, cu oameni buni și deosebiți, așa cum au fost toți invitații noștri de ieri.

Îmi pare rău că nu am poze cu sala, prietena mea, Ana, nu s-a gândit să facă vreuna și cu aparatul meu. Dacă cineva are, îl rog să-mi trimită, pentru a le atașa aici.

IMG_8813

 

 

În speranța că nu v-am plictisit prea tare, rămân în continuare

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Românii pe Camino de Santiago

Lasă un răspuns

Dragi caminanți,

M-am gândit că împreună am putea realiza un proiect de suflet, și anume acela de a scrie o carte cu întâmplările noastre de pe Camino de Santiago.

Dacă doriți să faceți parte dintre autori, vă rog să-mi trimiteți pe adresa de email (manuela0402@yahoo.com) două întâmplări, cea mai veselă și cea mai dramatică amintire pe care o aveți din pelerinajele voastre.

Eu nu voi interveni în creația voastră decât dacă îmi cereți acest lucru, sau dacă va trebui să îndrept eventuale greșeli de ortografie.

Cred că va fi interesant ca experiența și trăirile a zeci de oameni să fie împreună, într-o carte care ar putea să apară sub egida Asociației Prietenii Camino din România, și care ar arăta că și noi existăm și avem un cuvânt de spus în Europa.

Vă îmbrățișez și aștept să ne întâlnim joi, 15 martie, la ora 17,30,

la Librăria Mihai Eminescu, din București!

Buen Camino, tuturor!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Și-am fost la București…

Lasă un răspuns

Călătoria mea la București pot spune că a fost una dintre cele mai plăcute de până acum, începând cu trenul și terminând cu plimbarea pe jos, întâlnirea cu ceilalți caminanți și veștile aflate.

Dar, să începem cu începutul, așa cum e firesc… Am pornit din Cluj seara la 22,09, iar, după ce greșit mă uitasem pe bilet și credeam că voi fi într-o cușetă plină ochi, am constatat că, de fapt locul meu este în alt vagon, unde aveam doar o companioană de drum, așa că ne-am făcut de cap, ea a citit, iar eu am croșetat până la ora 12, când, în sfârșit, am pus ”cornul în pernă”… Noaptea a trecut repede, chiar dacă mie mi s-a părut că n-am prea dormit.

Contrar așteptărilor, ajung exact la 7,35 în  Gara de Nord, am timp berechet până la 11, când este întâlnirea cu membrii Asociației Prietenii Camino, așa că o iau la pas, nu știu de ce toată lumea mă sfătuiește să urc într-un mijloc de transport în comun, de parcă aș călători zeci de kilometri.

După mai multe manevre de genul ”fâț la stânga, fâț la dreapta”, aidoma cozii iepurelui (pe vremea când avea și el coadă lungă), urmând ”indicațiile prețioase” ale trecătorilor amabili întâlniți în această dimineață destul de rece de sâmbătă, dar cu un soare care, după ce-mi  încălzește sufletul, reușește să facă acest lucru și cu partea mea muritoare, aceea care susține un ritm constant de mers, bucurându-se de tot ce întâlnește în cale.

După aproape două ore de mers și 10.000 de pași, iată-mă, în sfârșit, la ceasul de la Universitate… Mai am timp destul, așa că dau o raită prin împrejurimi, vizitând librării și căutând cu înfrigurare un loc decent, în care să pot bea o cafea. Găsesc doar în pasaj, apoi mă grăbesc să ies, mai sunt doar 10 minute până la 11, prietena mea, Ana, mă sună, a ajuns, așa că, după o reîntâlnire scurtă, ne îndreptăm spre sala în care se desfășoară întâlnirea, urmând de astă dată indicațiile simpaticei doamne Cornelia Nicolae, care-i așteaptă pe caminanții neștiutori, ca și noi.

Ana este o prietenă întâlnită pe Facebook, dar s-a dovedit a fi una mult mai bună (în momentul în care a ieșit din lumea virtuală) decât mulți oameni pe care eu i-am considerat prieteni de-a lungul anilor. Cu ea, parcă dialogul nu se termină niciodată, chiar dacă e o pauză de luni între două convorbiri. De fiecare dată avem ce ne spune și ne ascultăm cu plăcere una pe cealaltă.

Buuun! Ajungem noi în sala cu pricina de la Facultatea de Geografie, după un itinerar destul de întortocheat, unde lumea era deja adunată: fețe cunoscute, alături de fețe pe care le văd pentru prima dată, îmbrățișări sau dimpotrivă, priviri reci… Hmm! Știu că nu poți plăcea tuturor, nimeni nu poate asta, așa că nu mă mai afectează deloc felul unora de a fi.

N-am să descriu aici tot ce s-a întâmplat la întâlnirea noastră, cert este că proiectul nostru de suflet, adică realizarea acestui Drum al Sfântului Iacob și prin România, este din ce în ce mai aproape de înfăptuire, s-au făcut pași mici, dar importanți, acum totul depinde de munca și determinarea noastră pentru a face ca acest vis să devină realitate.

Am avut o mică supărare, pe harta aprobată a credențialului (pașaportul de pelerin, pe care se pun ștampile de la adăpostri și care atestă calitatea de pelerin) ce se va tipări în România, încă nu este Valea Arieșului, dar vă promit, dragi moți, că acest lucru se va schimba, nu mă dau eu bătută atât de ușor și am promisiuni că, în momentul în care se va ști exact traseul, va fi și aceasta inclusă pe hartă.

Mai voiam să aflu și despre modul în care aș putea face voluntariat în Spania la vară ca și hospitalera la un albergue, dar am rămas tot în ceață în această privință. Poate am altele mai importante de făcut la vară, în legătură cu organizarea Camino-ului de Santiago pe Valea Arieșului, de aceea nu voi putea fi hospitalera… Cine știe, ”încurcate sunt căile Domnului”, parcă așa se spune…

Până una-alta, vă doresc o seară frumoasă și o săptămână lină!

Fiți pe fază, în curând vă voi cere ajutorul, în legătură cu Camino pe Valea Arieșului (cacofonie aceptată)

 

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Streaptease la Peon

Lasă un răspuns

Să spun… să nu spun… Dar dacă spun, ce am de pierdut? Iar dacă nu spun, ce am de câștigat?

Am scris titlul acestui articol în urmă cu vreun an, dar n-am mai adăugat niciun cuvânt. Totuși, el m-a așteptat cuminte la secțiunea ”Ciorne”, știa că într-o bună zi va ieși la iveală, iar acea zi, s-ar părea că e… astăzi.

Întâmplarea pe care vreau să v-o istorisesc este din 2015, de pe Camino del Norte. După cum am mai amintit, am făcut acest pelerinaj de una singură, abia pe ultimii kilometri m-am întâlnit cu Ștefan, el îmi dăduse un avans de o săptămână la plecarea din țară.

Nu-mi mai amintesc de unde plecasem în acea zi, cert este că a fost una extrem de dificilă, cu foarte mulți kilometri, cu un munte de urcat și coborât în a doua parte a zilei, când toți ceilalți pelerini rămăseseră undeva foarte în spate, fiindcă pe o distanță mare, nu mai era niciun albergue. Eu, cea deșteaptă foc, plecasem mai departe, țin minte că m-am ”magnetizat” cu o bere la 250 ml în parcul de la ieșirea din oraș, apoi am pornit, plină de elan, pe drumul meu singuratic, urmărită cu atenție de o pisică ce avea un ochi verde și unul căprui…

Știu că trebuia să fiu atentă la o intersecție, ca să n-o iau spre Oviedo… Caminanții își pot da seama cam pe unde mă aflam. Voiam să ajung la Deva, dar simțeam că picioarele mă lasă, ultimul urcuș, dar mai ales ultima coborâre, îmi dăduseră mult de furcă.

În timp ce mă târam eu așa pe marginea șoselei, cu gândul la un duș cald și un pat moale, iată că mă ajung doi bicicliști, care ”o lasă mai încet” și mergem o perioadă împreună. Ne întrebăm reciproc care până unde vrea să ajungă, sunt și ei osteniți, dar îmi spun că în satul Peon, cu 4 kilometri înainte de Deba, se poate dormi la biserică, preotul obișnuiește să cazeze pelerini.  Auzind acestea, mă mobilizez din nou, până la Peon mă târăsc e cumva…

Bicicliștii se pierd în zare, de acum, o coborâre abruptă se întinde în fața mea, îi invidiez un pic pentru faptul că ei nu trebuie să facă altceva decât să se mențină în echilibru pe bicicletele ce-i duc în zbor spre… Peon? Oare se opresc și ei acolo? Sper din toată inima că nu, la biserică nu pot fi multe locuri, s-ar putea ca eu să nu mai am unul… Făcând aceste considerații, iată că, în stânga, o cărare extrem de înclinată, s-ar părea că duce direct în satul în care, după schimbarea planurilor mele de ”navigare”,  m -am hotărât să înnoptez.

Case frumoase, de oameni gospodari, un sătuc mic și cochet, iată și biserica, până la care trebuie să fac un ocol…

Cu sfială bat în ușa din spate, care, spre bucuria mea, se deschide larg, iar în cadrul ei, apare un preot foarte arătos. Era împreună cu încă un domn, nu mă pricep la funcțiile bisericești, așa că nu mă pronunț.

Întreb dacă pot dormi acolo, preotul îmi confirmă, dar va trebui să improvizez un culcuș într-n fel de birou (iar nu știu cum se numește), unde, pe o bancă erau niște pături și izoprene.

A urmat un moment foarte frumos, slujba de seară, unde toți cei prezenți s-au rugat pentru mine, fiind singurul pelerin (yes!) care voia să înnopteze acolo.

După terminarea slujbei, preotul mă instruiește cum să închid ușa noaptea și apoi la plecare, îmi arată unde este dușul și pleacă spre casă, e sâmbătă seara și e invitat la o familie la masă.

Până aici, toate bune… După ce-mi înjghebez un pat ”mulțumitor” direct pe gresia din încăpere, folosind toate materialele textile găsite, inclusiv niște haine bisericești de copii (sper că nu am păcătuit prea tare), m-am dezbrăcat la iuțeală, pentru a merge la dușul care era pe hol, la numai doi pași de ușa ”dormitorului” meu și unde nu aveam niciun loc în care să-mi las hainele… După ce am ieșit, mi-am dat seama că, în graba mea, nu băgasem în seamă un beculeț roșu, care se tot aprindea deasupra ușii, abia la duș mi-am dat seama că acela aparținea unei camere de filmat, aflată în funcție… O, da, dădusem deja un spectacol înainte de duș, nu mai voiam să dau unul și după, așa că, înainte de a intra în cameră, am stins lumina, în mod preventiv. ”Târziu, Marie!” (cu accentul pe „a”) o să spuneți, dar mai bine un singur episod, decât un întreg serial…

Mâncat și culcat pe întuneric, cu mirarea întinsă pe față și cu râsete în surdină, la păcăleala ce mi-o trăsesem singură. Mă întreb și acum care o fi rostul camerei de filmat, nimic prețios nu părea să se afle în încăpere, iar ușa bisericii era încuiată (am verificat).

Ce să spun, a fost o noapte de pomină, pe măsura serii, fiindcă la nici 200 de metri se desfășura, da, ați ghicit, FIESTA. Pentru cine n-a fost în Spania,  nu înseamnă mare lucru, dar cei ce știu cum decurge, cu siguranță mă vor compătimi. Cert este că, din 5 în 5 minute (adică frecvența cu care-mi schimbam și poziția pentru a-mi toci și alte părți ale trupului ce tocmai fusese protagonist de film, peste muzica ce răsuna parcă din încăperea alăturată sau de sub geamuri, cineva țipa din răsputeri:”Haideți, haideți, dansați, dansați!” și altele la fel. De câteva ori a trebuit să mai merg și la baie, boilerul scotea zgomote dubioase, probabil o explozie ar fi fost cireașa de pe tort a acelei nopți. Îl mai reglam după cum mă pricepeam, până când nu mai ”mârâia” și înapoi, în pătuț.

Pot să spun că zorile m-au prins trează, nu știu dacă am ațipit vreo oră în toată această noapte de ”râsu-plânsu”, am pornit la drum hăbăucă, iar până la Deva am mers o veșnicie, cred că m-am rătăcit.

Cam aceasta a fost aventura mea de la Peon… Nu vă sfătuiesc să înnoptați acolo, iar dacă totuși o faceți, aveți grijă la camera de filmat.

IMG_1176

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Ziua fără niciun nor – de la Buru la Aiud pe jos-32 de km

7 răspunsuri

Duminică, prima zi de octombrie, ceață…

După 12 minute (fix) de așteptare în stația din Lupșa, timp în care încep să mă zgribulesc, apare autobuzul de Cluj, de fapt un microbuz, care afișează și temperatura: 0 grade Celsius. Brrr! Noroc că m-am îmbrăcat ca o varză, adică multistrat. Sunt pregătită pentru orice temperatură, de la 0 la 20, că mai mult nu cred să ”avem în termometre” azi, după exprimarea celor de la meteo; de parcă temperatura e în termometru, nu în mediul ambiant. Mda, nu mă pot abține să nu înțep, dar sper ca cineva să învețe câte ceva din înțepăturile mele…

Să revenim însă la oile noastre, adică la proiectul meu de azi, acela de a merge pe jos de la Buru la Aiud, doar pentru a arăta lumii cât de frumoasă este această zonă și că ea merită să fie inclusă în Camino de Santiago, proiectul care este în atenția Asociației Prietenilor Camino din România.

De fapt, drumul pelerinilor ar fi invers, de la Aiud la Buru și apoi pe Valea Arieșului, dar mie mi-a fost mai ușor să-l parcurg așa, datorită mijloacelor de transport la îndemână.

La ora 10, odată cu ultimele fuioare de ceață ce se destramă pe Arieș, dând impresia că acesta fierbe iar din el ies aburi, cobor la Buru, trec podul și o iau pe valea unui pârâu, despre care un localnic îmi spune că se numește Valea Trascăului.

Drumul este foarte bun, asfaltat ca-n palmă, o brumă groasă acoperă iarba de pe malul pârâului, dar soarele e din ce în ce mai puternic, astfel că, după 5-6 kilometri, nici urmă de brumă, iar eu ajung la ultimul strat de haine de care mă mai pot debarasa.

Toată natura palpită, păsările cântă cu foc (cele care au mai rămas pe aici), pădurea începe să se îmbrace în culori de toamnă, în aer e atâta pace, încât simți că nu poate fi o altă zi, decât duminică.

Din depărtare, se aude la început ca un vuiet ce se lovește de versanții printre care  urc pe o pantă destul de lină, apoi tot mai aproape, vocea tunătoare a unui preot, care ține o predică la mănăstirea pe care o las pe stânga drumului, impunătoare și plină de lume îmi închipui, după numărul mașinilor din parcare.

După încă 300 de metri, altă mănăstire, de data aceasta tăcută. O măicuță îmi explică misterul, la prima mănăstire este hram, toată lumea este acolo…

Locuri de cazare sunt foarte multe în această zonă, la fel și o mulțime de cabane și vile particulare.

Ajung în prima localitate: Râmetea. Zău că parcă aș fi pe Camino, e foarte asemănătoare cu cele spaniole, iar cine vrea să mă contrazică, nu are decât. Eu rămân la impresia mea. E o localitate locuită de unguri și de români, bisericile fiind peste drum una de alta, fiecare vrând să fie mai ceva decât cealaltă. Trotuarul este proaspăt măturat, două izvoare captate pentru uzul trecătorilor, frumos, frumos.

Muzeul etnografic și un minibazar cu suveniruri, întregesc peisajul în mod firesc.

Părăsesc Râmetea cu avânt, îmi place foarte mult acest Camino prin România, iar spiritul Camino simt că e aici, cu mine.

Pe partea stângă, un masiv muntos extrem de pitoresc mă însoțește și va fi cu mine până dincolo de Colțești, următoarea localitate.

O șosea străjuită de nuci mă așteaptă, nuci din care mă înfrupt și eu din greu, sunt o mulțime căzute pe șosea.

Colțești e din nou o localitate cu două biserici, pe stânga se mai văd munții, iar în dreapta, printre case, Cetatea Colțești se vede nu prea departe, dar, din păcate, timpul nu-mi permite să o vizitez.

Nucii de pe marginea drumului se termină, iar în depărtare, se zăresc Cheile Vălișoarei… Trebuie să ajung întâi la Vălișoara, aș scurta un pic traseul, dar nu văd niciun drum peste câmp, așa că urmez asfaltul… Un câine ciobănesc, mare și bătrân, mă privește o clipă, apoi se urnește din șosea, plecând aiurea, printre tufișuri.

Vălișoara e și ea o localitate frumoasă, cu o mulțime de case de vacanță, la ieșirea spre chei. Un măr darnic îmi lasă și mie două mere nu prea coapte, dar cu gust adevărat, apoi, intru în chei…

Am mai trecut pe aici cu mașina, dar nu se compară senzația de acum, cu aceea din fuga mașinii. Parcă m-am întors în copilărie, iar basmele au înviat din nou, am ajuns pe tărâmul uriașilor, pe care-i aștept să apară dintr-o clipă în alta, aruncând sau rostogolind stânci uriașe unul spre celălalt. Pentru a-mi confirma că am ajuns într-o poveste, pe dreapta, sus pe munte, apare „Castelul Cavalerilor”, misterios și plin de povești cu zâne și feți frumoși…

E deja destul de târziu după masă, soarele în curând va dispărea după coama muntelui, totuși reușesc să mai fac câteva fotografii…

Gata, am ieșit din chei, drumul coboară acum, mă simt ușoară ca o pasăre în zbor, în depărtare se vede o altă localitate, iar orizontul se deschide, e soare, niciun nor nu murdărește fața minunatului cer de toamnă.

Mai trec prin câteva localități în care oamenii au ieșit pe la porți, pentru a se mai bucura de soarele unei după-amieze călduțe de toamnă.

În continuare, voi lăsa doar pozele să vorbească despre călătoria mea.

Iar dacă cineva îndrăznește să spună că în Spania e mai frumos… are de-a face cu mine:

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

PS Se cam observă diferența între prima și ultima poză, nu?

Albergue la Lupșa

2 răspunsuri

Iată că un vis al meu a devenit realitate, am amenajat un albergue la Lupșa, inspirat de cele din Spania, dar care are tot ce și-ar putea dori un pelerin. Nu-mi mai rămâne decât să invit Camino de Santiago, să poftească pe Valea Arieșului…

Deocamdată, îl folosesc pentru activități diverse, de pildă, mâine începe ”Vacanța pentru inimă, suflet și trup”, unde, împreună cu prietenele mele, vom petrece câteva zile de vis și (sper eu) de neuitat.

Iată ce v-am pregătit, cu foarte multă muncă și cu o investiție care nu e deloc neglijabilă:

Pe mâine, abia aștept să ne întâlnim!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Valea Arieşului vrea să fie Camino de Santiago

6 răspunsuri

Se tot vorbeşte că România va fi punct de plecare pentru pelerinajul ce multora dintre noi ne-a schimbat viaţa, şi anume Drumul lui Iacob, care are ca şi punct terminus Santigo de Compostela, în Spania.

Dacă încă nu s-a luat o hotărâre despre traseul românesc al acestui pelerinaj, eu îndrăznesc să propun Valea Arieşului ca şi o posibilitate firească, fiind una dintre cele mai frumoase zone turistice din România, presărată cu localităţi destul de dese în care pelerinii să găsească adăpost, şi cu oameni de nădejde, care nu vor face ţara de ruşine.

Mai jos, câteva imagini ale Văii Arieşului în toate anotimpurile, sper să vă facă să-i acordaţi votul vostru.

Va doresc o iarnă ca-n poveşti!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă de pe Valea Arieşului