Voiam să vă vorbesc despre altceva, dar azi dimineaţă, coborând pe Victor Babeş, m-am întâlnit din nou cu imensele stoluri de ciori care tranzitează zilnic Clujul, dimineaţa dinspre Parcul Mare spre Pata Rât, iar după masa invers, ca un fel de migraţie înfricoşătoare, care de fiecare dată îmi aminteşte de faimosul film al lui Hitchcook, „Păsările”.

Ştiind că aceste păsări, nici frumoase, nici cântătoare, ci doar făcătoare de mizerie şi producătoare de zgomote ce-ţi aduc spaima în suflet trăiesc în jur de 120 de ani, iar la momentul actual sunt convinsă că sunt mai numeroase decât populaţia Clujului, mă întreb cum va fi peste câţiva ani, când groapa de gunoi se va muta, sau nu vor mai găsi destulă mâncare? Poate va trebui să le hrănim noi?

Ţin minte că atunci când eram mică şi locuiam la Lupşa, erau vânători care periodic împuşcau ciori, fapt pentru care primeau şi o recompesă din partea primăriei. De ce acum, în loc să fie vânate căprioarele şi urşii ce fac parte din patrimoniul naţional, vânătorii nu sunt îndemnaţi să vâneze niscaiva ciori?

Da, da, ştiu că sunt şi ele fiinţe, sunt o ecologistă convinsă, dar s-ar părea că  nu fac parte dintr-un lanţ trofic, aşa încât, nemâncându-le nimeni, se înmulţesc în mod necontrolat.

Ştiu că aceasta nu este doar o problemă a Clujului, am fost în parcurile din Gherla şi din Dej, unde te temi să te aşezi pe o bancă, de frică să nu-ţi cadă „norocul” în cap.

Zic şi eu, nu dau cu parul! Dacă cineva e de altă părere, îl invit să şi-o exprime.

Pozele sunt făcute dimineaţa, când încă nu era foarte bună lumina, iar într-una am surprins o entitate, dar despre asta în alt articol…

Vă doresc numai bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

După o vară şi o toamnă întreagă în care strada Horea a fost un şantier, ea începe să arate cât de cât ca o stradă dintr-un mare oraş civilizat. Lucrătorii se străduie şi ei cum pot, chiar dacă viteza cu care se mişcă e cea de pe vremuri a faimosului automobil românesc Oltcit, care urma să se facă la Suceava,  să se cheme Suşit  şi să aibă 4 viteze: înşet, foarte înşet, piloc şî diloc.

Asta a fost doar o paranteză, de fapt nu despre cei ce aduc strada Horea la parametri normali vreau să vorbesc acum, ci despre noi, demnii cetăţeni ai acestui mare şi universitar oraş, care ne plimbăm pe jos sau cu diverse mijloace de transport prin sus-amintita urbe.

Zilele trecute m-am bucurat când am văzut că au început să fie plantaţi copaci, astă vară m-a durut sufletul asistând la doborârea unuia vechi şi dedemult, care nu mai făcea faţă peisajului modern.

Toate bune şi frumoase, dar azi, mergând eu pe jos pe strada despre care tocmai vorbesc, obsev cu mirare că, în gropile în care încă nu s-au platat copacii, demnii cetăţeni ai Clujului au aruncat gunoaie, mai să le umplă. Pe această cale, vreau să-i anunţ pe lucrătorii ce plantează copaci să se grăbească, altfel strada Horea va deveni o minigroapă de gunoi şi va trebui să execute şi lucrări de salubrizare a acesteia.

Dragi clujeni, să vă fie ruşine! Eram convinsă că oraşul nostru este unul dintre cele mai civilizate şi curate din ţară, dar astăzi crezul meu a fost puternic zdruncinat. Oare cum ar fi dacă, atunci când vedem pe cineva aruncând ambalaje de biscuiţi sau chiştoace pe stradă,

l-am atenţiona ? Oare suntem în stare să luăm atitudine în faţa celor ce se cred pe străzile Clujului la Pata Rât?

Ieri, la Marşul pentru climă, la un moment dat se scanda:                                  ” Nu arunca pe jos, că nu e frumos!” Nu e nici frumos, nici sănătos. Oare celor ce aruncă pe jos li se pare că dacă o stradă este în reconstrucţie trebuie să te porţi ca şi cum ai fi pe maidan? Ia să-i întrebăm, de câte ori îi întâlnim, şi să nu-i mai lăsăm să ne murdărească oraşul!

Vă doresc să trăiţi doar între oameni cărora nu le lipsesc cei 7 ani de acasă!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni.

Ieri a avut loc marşul pentru climă. Cu toate că eram plecată pe Valea Arieşului, m-am străduit să ajung, să fiu şi eu o părticică, o celulă a  acestui mare organism ce trebuia să fie acest marş, care trebuia să scoată din casă, cu mic cu mare, toată suflarea Clujului. Din păcate nu a fost aşa, ora de începere era 16, eu am întârziat vreo 15-20 de minute, iar la locul de adunare erau cam 25 de persoane, unele împărţeau fluturaşi, iar altele aşteptau să se întâmple ceva.

Poate o fi de vină şi mica vacanţă ce tocmai s-a nimerit să fie la acest sfârşit de săptămână, dar era destulă lume pe stradă, care se uita la noi blazată şi fără interes, de acum marşurile şi mitingurile au devenit  banale, poate atât doar să-i mai fi interesat: „Oare ce mai vor şi ăştia? Pe cine mai vor să dea jos?”

Am pornit fără prea mare elan spre Piaţa Avram Iancu, acuma dacă tot eram acolo, trebuia să şi mărşăluim, nu-i aşa? Între timp ni s-au mai alăturat câteva persoane, poate că am fost vreo 50 într-un final.

La început tăcuţi, nimeni nu îndrăznea să ia portavocea şi să anime atmosfera, până când o tânără ( nu am văzut-o la faţă, eu eram mai în spate) a încercat să ne scoată din apatie, poate, poate iese ceva. Ea striga din faţă, eu de pe la mijlocul coloanei, şi încă treo doi bărbaţi cu voci anemice, parcă toată lumea ţinuse post negru şi nu mai avea glas.

Trist, foarte trist că doar în cercuri restrânse suntem în stare să ne manifestăm dezaprobarea pentru nebuneştile tăieri de păduri ce ne-au chelit munţii, pentru mineritul cu cianuri, sau dorinţa de a folosi energii pe care vântul şi soarele ni le oferă cu prisosinţă.

Lângă mine, mergea o mămică ce avea în braţe un copilaş mai mic de doi ani. Bineînţeles că el nu-şi va aminti când va fi mare, dar mama îi va povesti şi va putea fi mândru că şi-a făcut datoria de cetăţean încă de la o vârstă atât de fragedă, mai ales că ei, copiii şi nepoţii noştri sunt cei ce vor primi moştenirea (mai bună sau mai rea), pe care cu totală inconştienţă şi nepăsare le-o lăsăm.

Escortaţi de poliţie şi jandarmi, am ajuns în Piaţa Păcii, unde, după o poză în care au încăput toţi manifestanţii, am plecat fiecare la ale noastre. Câţiva au rămas pentru a da o declaraţie presei, iar eu am plecat spre casă cu un gust amar în gură şi lipsită de cea mai mică urmă de mândrie că sunt cetăţean al acestui oraş fără spirit civic.

Dragi clujeni, vă urez să vă simţiţi bine pe acolo pe unde vă aflaţi, iar dacă mâncaţi prea mulţi mici şi fripturi, nu uitaţi de colebil, aşa cum spun reclamele de la TV. În loc să facă reclamă la moderaţie, ţi se spune să te îmbuibi cu mâncare, ca pe urmă să fii clientul fidel al farmaciilor şi spitalelor.

Clipe minunate, într-o lume tot mai poluată şi tot mai bolnavă! (din toate punctele de vedere).

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni