Această întrebare mi-a pus-o într-un mod foarte serios fiica mea cea mare, când ea avea 5 ani, eu fiind cu 25 mai bătrână decât ea.

Parcă şi acum o văd, cum mă privea de jos în sus, cu mâinile în şolduri, iar când i s-a părut că mi-a atras atenţia la modul total, a emis faimoasa întrebare, de care ne aducem aminte cu drag, la fiecare aniversare a mea, în ultimii 25 de ani:

• Mami, spune drept, ai împlinit 55 de ani?
• Da, draga mea, acum pot să-ţi răspund afirmativ la întrebarea din copilăria ta , am împlinit în sfârşit 55 de ani.

Probabil când ai doar  5 ani, 30 sau 55 ţi se par cam la fel de mulţi.

Privind înapoi, mi se pare doar o clipă: mai ieri eram copil de-o şchioapă, apoi mămică tânără, ca acum să aştept statutul de bunică.

Fiecare vârstă are bucuriile şi frumuseţea ei, la minte n-am idee dacă m-am copt, doar ridurile ce se înmulţesc mă fac să mă întreb dacă e adevărat că au trecut atâţia ani peste mine, pe care, sincer nu-i prea simt şi nici nu ştiu să mă comport ca atare.

Sufletul are marea capacitate de a  nu îmbătrâni niciodată, iar dacă nu dau peste noi bolile bătrâneţii, viaţa e frumoasă la orice vârstă.

Vă doresc un „La mulţi ani!” din inimă, tuturor celor ce împliniţi astăzi un număr de ani, indiferent câţi, chiar dacă nu aţi ajuns, sau aţi depăşit 55.

MAnuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Mă uit la tatăl meu, al cărui trup e din ce în ce mai aproape de plecarea din această viață, iar printre lacrimile ce-mi inundă obrajii întrezăresc o amintire din prima copilărie, probabil aveam  vreo doi ani.

Sunt pe o săniuță, iar tatăl meu, extrem de tânăr atunci, poate avea vreo 25 de ani, face pe căluțul și aleargă pe șoseaua încă neasfaltată, plină de o zăpadă ce stă să se topească, dar încă  bună pentru săniuș.

Acum mi se pare hazliu, dar atunci cred că eram foarte mândră, țineam în brațe un radiou de culoare gălbuie, probabil ultimul răcnet pe atunci. În timp ce umblam la butonul de reglaj al volumului, care era foarte mic, m-am trezit cu el în mână, iar în următoarea clipă dispărea în zăpada semialbă pe care săniuța fâșâia cu spor.

Strigătul deznădăjduit pe care l-am scos instantaneu, l-a făcut pe tatăl meu să se oprească mirat, nu știa ce putusem păți atât de grav în cele câteva secunde de când nu se mai uitase în spate, pentru a verifica dacă totul este în regulă.

-Pieidui șuiubul? Țip eu ca din gură de șarpe și-i arăt locul gol al șuiubului ce părăsise radioul.

După un minut de căutări înfrigurate prin zăpada moale și murdară, iată că butonul buclucaș își reia locul și funcția, fapt care mă face extrem de fericită, iar în timp ce-mi șterg lacrimile ce mi se împreunează sub bărbie, îi zâmbesc tatălui meu, pentru a-mi arăta mulțumirea că toate sunt așa cum trebuie să fie.

Te iubesc, tăticule!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni