Arhive pe autori: manuelasanda

Avatarul lui Necunoscut

Despre manuelasanda

Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

INTERVIU RATAT

Lasă un răspuns

Azi, trebuia să dau un interviu la Angelus TV, pentru emisiunea Gabrielei Greu, ”Pe drum, pe Cale”…

Interviul era online, dar, tehnica ne-a pus bețe-n roate, așa că l-am amânat pentru o dată ulterioară, la care voi fi prezentă în studio. Să vedem dacă și atunci se mai întâmplă vreo năpastă. Pușchea pe limbă!

Oricum, dacă tot aveam în minte întrebările la care trebuia să răspund, m-am gândit să fac acest lucru în scris, doar cineva mi-a zis odată că scriu mai bine decât vorbesc.

Acestea fiind spuse, vă las în seama interviului care n-a mai avut loc:

INTERVIU

  1. Ce te-a îndemnat să pleci pe urmele apostolului Iacob?

Dacă aș fi ipocrită, aș spune probabil că m-am informat mult despre acest subiect și am hotărât să plec în pelerinaj pentru autocunoaștere sau mai știu eu din ce motiv religios. Adevărul este că acum, privind în urmă, îmi dau seama că habar nu aveam de ce voiam să merg pe Camino de Santiago, într-adevăr auzisem despre acest traseu de pelerinaj prin 2007, mi se păruse interesant, dar nu eram sigură că vreau să ajung și eu acolo. În 2012, prin februarie, am citit cartea lui Shirley McLane, Camino, iar acela a fost momentul în care am hotărât că vreau să merg. Nu știam prea multe despre apostolul Iacob, la început cred că nu știam nici măcar că e un pelerinaj catolic, eu fiind ortodoxă. Nu cred că neapărat cartea citită a fost motivul pentru care am plecat pe Camino, am mai citit multe alte cărți de călătorie, dar niciuna nu m-a făcut să-mi pun rucsacul în spate și să plec la drum. Sunt de părere că la primul Camino, nimeni nu prea știe de ce a plecat de acasă, însă cu timpul, sentimentele se cern, se sedimentează, se limpezesc. Nu neapărat când ești acolo, de multe ori, după ce te-ai întors, îți dai seama de niște lucruri care pe moment erau neclare sau pur și simplu, nici nu te-ai gândit la ele. De fapt, cred că ajungerea mea pe Camino a fost legată de o  dorință oarecum secretă din copilărie și anume aceea de a scrie o carte. Cum însă până în 2012 când am plecat pentru prima dată la drum nu găsisem un subiect destul de palpitant pentru a putea fi transformat într-o carte, poate că Dumnezeu s-a gândit că e momentul să-mi îndeplinească dorința și… iată-mă  pelerin, fără însă a ști prea bine ce înseamnă acest lucru.

  • Ce a fost cel mai greu și ce a fost cel mai frumos pe Camino?

Au fost multe momente extrem de grele, începând cu durerile care-mi mușcau corpul precum niște lupi înfometați. Am observat însă că nu numai mie îmi era greu, care, între noi fie vorba, nu mai eram la prima tinerețe, erau și copii de 20-25 de ani care abia se târau până la duș, în primele zile de pelerinaj. Cu tot disconfortul dat de picioarele care mergeau doar de dragul minții care nu voia să se lase și a sufletului, care era cu fiecare zi mai fericit și mai împlinit, am găsit un ritm al meu, eram un fel de melc-codobelc pe care toți ceilalți pelerini îl întreceau, dar care-și continua drumul în singurătate, atunci când pelerinii tineri și grăbiți picau răpuși pe la adăposturi încă de la orele amiezii, după ce în primele ore ale zilei participaseră cu toții la un fel de maraton. Pentru mine, abia atunci suna goarna de trezire, abia când rămâneam singură cu câmpurile, cu incredibilele păduri și cu toate acele foșnete, zgomote și triluri ce reverberau din natura înconjurătoare, abia atunci mă simțeam pe deplin pelerin și pur și simplu mergeam cu fericire. Am niște amintiri incredibil de frumoase cu niște apusuri ca din alte lumi; dimineața porneam la drum cu soarele din spate, mergeam apoi o bună bucată cu soarele în față și ajungeam la destinație o dată cu rostogolirea lui zglobie după un deal, parcă făcându-mi cu mâna și promițându-mi ghiduș că ne vom vedea și mâine.

   În mod paradoxal, cea mai grea zi de pe Camino a fost și cea mai minunată, fiind ziua în care era gata-gata să mă dau bătută și să mă întorc acasă, dar și momentul în care m-am lăsat cu totul în brațele lui Dumnezeu, care, în mod miraculos, m-a readus la viață salvându-mă în primul rând de mine însămi și de neîncrederea mea în El și în mine. Dacă veți citi ”ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO”, cu siguranță veți da peste această întâmplare.

  • Povestește-ne despre experiențele spirituale, trăirile tale.

Acum, după ce (dacă am voie să spun) am fost de patru ori pe Camino: pe Camino Francez în 2012 de la Saint Jean Pied de Port din Franța, până la Santiago de Compostela, punctul terminus al oricărui pelerinaj la mormântul Sf. Iacob, în 2014 pe Camino Portughez, de astă dată împreună cu soțul meu, de la Lisabona la Santiago de Compostela, în 2015 pe Camino del Norte, de la Irun la Santiago de Compostela, iar în 2017, vrând să reiau parțial primul pelerinaj, doar de la Pamplona la Burgos, pot spune că acest pelerinaj este locul cel mai potrivit pentru a afla cine ești cu adevărat, care-ți sunt limitele și care este relația ta cu Universul. De-a lungul celor patru pelerinaje ale mele s-au întâmplat uneori lucruri de-a dreptul miraculoase, despre care, dacă altcineva mi-ar fi povestit, m-aș fi gândit de două ori înainte de a crede. De exemplu, eram într-o zi extrem de obosită, era și foarte cald, dar nu găseam niciun loc în care aș fi putut să mă așez, ca să mă odihnesc. Pur și simplu drumul era pe șosea, iar pe margini era imposibil să găsești vreun loc accesibil. Privind în față, am văzut că urmează un urcuș destul de abrupt, iar eu eram, literalmente, stoarsă. Tocmai atunci, în stânga drumului, apare o piatră mare, parțial la umbră, dar eu trec mai departe, nu știu ce era în mintea mea. În acel moment, am auzit foarte clar vocea mamei mele, zicând: ”Așază-te, nu vezi că nu mai poți?” Probabil că pentru mine vocea mamei a fost întotdeauna cea mai dragă dar și cu cea mai mare autoritate, de aceea îngerul meu păzitor mi-a vorbit cu vocea ei. Am făcut urgent doi pași înapoi și m-am așezat, am mâncat și am băut apă. Abia după ce am pornit din nou la drum am observat că urmau kilometri întregi în care nu m-aș mai fi putut odihni.

  • Ce experiențe ți-au rămas în suflet, ce te-a impresionat mai mult pe Camino?

Cred că OAMENII de pe Camino au fost cei care au lăsat mici părticele din sufletele lor în sufletul meu și viceversa. Eu am înțeles pelerinajul ca o călătorie solitară, în care ești tu, cu tine și cu Dumnezeu, de aceea, rareori am mers împreună cu alți pelerini. Ritmul meu prea lent pentru ei și faptul că mergeam uneori și câte 14 ore pe zi, era un alt impediment în a găsi pe cineva compatibil. Dar nici nu mi-am dorit acest lucru, interacțiunea cu ceilalți pelerini în adăposturi sau ocazional pe drum, mi-a fost de ajuns ca să-mi fac o părere despre calitatea oamenilor care se încumetă la acest pelerinaj. Încă mă gândesc cu drag la Juan, care s-a întors din drum fiindcă o altă pelerină i-a spus că cineva a rămas în pădure, pe marginea drumului și nu se știe dacă poate ajunge cu bine la adăpost. Ei bine, acel cineva eram eu, iar dacă Juan nu se întorcea din drum, nu lua și rucsacul meu în spinare și nu-mi dădea din alimentele și sucurile lui energizante, s-ar putea ca acest moment în care vă vorbesc, să nu mai fi avut loc pentru mine, vreodată.     

O amintire deosebit de frumoasă îi port și fetei care mergea desculță pe un drum cu pietre ascuțite, fiindcă-și pierduse un bocanc, atârnat de rucsac. Am trimis mesaje cum ne-am priceput mai bine pelerinilor ce veneau din urmă și care l-ar fi putut găsi, pentru ca fata  să se poată încălța din nou. Era ca un înger, blondă cu ochi de un albastru ireal și o privire care te făcea să uiți de toate durerile tale. Părea că plutește, că mersul desculță nu e un impediment pentru ea. N-am mai întâlnit-o, sper să fi ajuns într-o localitate de unde să-și fi putut cumpăra ceva de încălțat. Faptul că mergeam multe ore pe zi, m-a făcut să-i depășesc pe toți cei cu care pornisem deodată la drum, în fiecare zi întâlneam fețe noi. Destul de rar mai întâlneam pelerini pe care-i văzusem cu zile în urmă. Știu că o dată am întâlnit un băiat din Coreea (de Sud, precizau cu toții, de parcă cineva și-ar fi închipuit că o persoană din Coreea de Nord ar putea ajunge pe Camino). Ne-am bucurat amândoi de revedere, el era foarte mirat să mă vadă atât de ”în față” și mi-a mărturisit că a mai venit și cu autobuzul. Pe vremea aceea, eram foarte strictă în ceea ce privește mersul cu alte mijloace de transport decât propriile picioare, dar, mai trecând timpul și mai câștigând eu experiență în ale pelerinajului, mi-am dat seama că  a fi pelerin nu înseamnă neapărat să mori pe drum, trebuie să te bucuri de tot ceea ce Dumnezeu îți pune la dispoziție, pentru a-ți face viața mai ușoară.

    Știu că era 2015, eram pe Camino del Norte, undeva prin munți și ca de obicei, rămăsesem singură în orele după-amiezei. După niște tunete din toate zările, a pornit o ploaie torențială, care nu dădea semne că ar vrea să se oprească. Ca să spun așa, era o ploaie torențială mocănească. Eu eram încălțată cu sandale, terenul era extrem de dificil, îmi era frig de-mi clănțăneau dinții în gură, pelerina mea apăra mai mult rucsacul. Efectiv, eram udă până la brâu și treceam direct printr-un pârâu învolburat, care inundase cărarea. Credeam că-mi vor rămâne oasele înghețate pe acolo, când, îngerul meu păzitor a apărut din nou, de astă dată sub chipul unui domn bonom, ce conducea un soi de Dacia papuc, dar cu siguranță era altceva. Oricum, marca mașinii era ultimul lucru care mă preocupa în acel moment, când am realizat că am ajuns la un fel de sat, format din 3-4 case. Domnul coboară din mașină, moment în care-l întreb cât mai este până la următoarea localitate, unde era albergue. Cam 7 km îmi răspunde, iar după mutra mea plouată la propriu și la figurat își dă seama că nu mai sunt în stare să ajung acolo prin propriile forțe, așa că mă invită să-mi las bagajele ude inclusiv pelerina în spate și să urc în față, la căldurică. Credeți-mă că n-am făcut nazuri, iar drumul mi s-a părut ca o plutire. Am ajuns la adăpost în același timp cu un spaniol care mă întrecuse cu mulți kilometri în urmă și se uita prostit cum de am ajuns deodată cu el. Ei, are și Camino secretele lui…

Sacul cu povești de pe Camino este plin, atâta doar că timpul acestei emisiuni este limitat.

  • Cum a fost relația ta cu Dumnezeu, pe Camino?

Relația mea cu Dumnezeu… hmm. Aici, ar fi multe de spus. Poate că nu e momentul să afirm așa ceva, dar eu nu cred într-un Dumnezeu care stă pe un tron și ne privește pe toți, unora dându-le recompense, iar pe alții pedepsindu-i crunt. Mi se pare hilar ca-n secolul XXI să mai crezi așa ceva. Da, cred că există o ordine divină, niște legi universale foarte bine puse la punct că Dumnezeu este energie, cea mai inteligentă cu putință, iar toate gândurile, vorbele și faptele noastre ne duc spre creștere sau descreștere spirituală.

    Citeam undeva că poți să-ți trăiești viața necrezând în miracole sau poți s-o trăiești crezând că fiecare zi este un miracol. Eu fac parte din cea de-a doua categorie. Însuși faptul că am ajuns pe Camino și încă de mai multe ori, mi se pare, privind în urmă, un miracol. Câți oameni nu și-ar dori să ajungă acolo, dar, din diverse motive, nu reușesc.

   M-am simțit tot timpul protejată și ajutată, nu mi-a fost niciodată frică, nici măcar singură prin pădurea întunecată, când bufnițele făceau bu-hu-huuu! Ba să nu mint, atunci mi-a fost un pic teamă, noroc că se făcea dimineață, iar zorii rozalii au alungat tenebrele nopții și gândurile negre din mintea mea.

   Ca o concluzie a acestei întrebări, pot spune că pe Camino mi-am îmbunătățit relația cu Dumnezeu, lăsându-l să-mi mai ia de pe umeri poverile materiale și sufletești.

  • Să ne povestești de cele două cărți pe care le-ai scris, despre Camino

După cum spuneam la început, cred că am ajuns pe Camino de Santiago pentru a putea scrie prima mea carte, la care visam încă din copilărie, dar pentru care încă așteptam un subiect palpitant, ce nu se mai ivea. Ei bine, primul meu pelerinaj a dat naștere primei cărți, ” ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO”.  Cartea este un jurnal de călătorie care descrie toate întâmplările grele sau minunate prin care am trecut, ba mai are și câte o mică ”Învățătură a zilei”, concluzia fiecărei zile, la care mă gândeam , frântă de oboseală, după ce urcam în patul care de cele mai multe ori era la etaj și mă aștepta cu drag. Am început să scriu această carte la un an și jumătate după ce m-am întors, fiind uimită de acuratețea amintirilor zilnice, ajutate doar de un subțirel jurnal, în care nici nu completasem în fiecare zi. Scrierea cărții a durat 6 luni, moment în care am constatat că amintirile mele își luaseră zborul, creierul meu se eliberase de mulțimea datelor păstrate cu sfințenie, până în momentul punerii lor pe hârtie. Ciudat lucru și creierul uman! Cred că a avut și Dumnezeu ceva de-a face cu toate astea, nu credeți? N-o să divulg acum cele mai tari pasaje din carte, vă las pe dumneavoastră să le descoperiți. Și mai am o surpriză, cartea mea a fost tradusă în limba spaniolă, acum impedimentul fiind ajungerea ei la cititorii de limbă spaniolă. V-aș rămâne îndatorată dacă mi-ați putea da vreun sfat. În funcție de informațiile primite, cartea se va tipări în România sau în Spania.

Și cum Gabriela pomenea de două cărți despre Camino, iată că anul trecut a apărut ”LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO”, împletire de realitate cu ficțiune, care povestește despre celelalte două pelerinaje ale mele, pe Camino Portughez și Camino del Norte, mix  de personaje adevărate și personaje fictive, angrenate într-o poveste de dragoste care sper că vă va ține treji până la orele mici ale dimineții. Glumesc, dar nu mi-ar displace…

Dacă doriți să aflați mai multe despre cărțile mele, preocupările mele și ce-mi mai trece mie prin cap, puteți accesa manuelasandablog, un blog cum altul nu-i. Nu glumesc, când am apăsat pe butonul GĂSEȘTE BLOGURI SIMILARE, răspunsul a fost: NU EXISTĂ NICIUN BLOG SIMILAR..

   Mai vreau să adaug doar o mică informație, din dragoste pentru Camino și pentru România, așa, de capul meu, am marcat o variantă de Camino de Santiago prin România, de la Aiud, la Oradea pe care am botezat-o CAMINO PRIN APUSENI. Anul trecut a fost un an greu pentru mine, mama mea a plecat în Cer, iar anul acesta am jelit, retrăind fiecare moment al anului trecut, așa că n-am reușit să termin acest proiect de suflet, promit însă că anul viitor va fi cel în care voi spune, GATA!  Am terminat traseul de marcat, harta și ghidul. Până acum, am marcat cam 160 de km din 230, deci, nu stau prea rău.

BUEN CAMINO!

Manuela Sanda Băcăoanu

Prima aniversare în Cer

Lasă un răspuns

Draga mea mamă, de 10 luni te-ai mutat în Cer, lăsându-mă orfană, chiar dacă nu mai sunt demult un copil. Anul trecut, în 29 septembrie, a fost ultima ta aniversare aici, pe Pământ. Atunci nu bănuiam că sfârșitul îți este atât de aproape, ba chiar credeam cu tărie într-o miraculoasă însănătoșire. N-a fost însă așa, ai plecat așa cum ai trăit o viață întreagă, încercând să nu-i tulburi prea tare pe cei dragi.

Dar ne-ai tulburat, mamă, pe mine plecarea ta m-a lăsat fără sufletul pereche, fără cea mai bună prietenă și fără sfatul pe care nu mai am cui să-l cer.

Te iubesc din adâncul sufletului meu și aș vrea să știi că nu este zi sau ceas, în care să nu mă gândesc la tine. Poate cuvintele mele vor ajunge cumva și acolo unde te găsești acum, fiindcă refuz să cred că totul se termină odată cu părăsirea trupului fizic. Dacă poți simți toată grija și iubirea mea, doar atât te rog: NU PLÂNGE, MAMĂ! Iar acesta este un secret pe care doar noi două îl știm.

Dacă mai rămâneai printre noi, azi ai fi împlinit 82 de ani, dar firul subțire de pe ghemul anilor tăi s-a rupt brusc, lăsându-ne pe toți înlăcrimați și așteptându-te să apari cumva, de undeva, pentru a ne însenina frunțile și viețile.

Tu, cititorule, dacă ai o mamă, du-te la ea, spune-i că o iubești și îmbrățișeaz-o tare, așa cum eu nu voi mai putea s-o fac niciodată, cu mama mea.

Manuela Sanda Băcăoanu

Tu cum reacționezi la violența în trafic?

Lasă un răspuns

MI s-a întâmplat acum vreo lună… Între timp, au avut loc tot felul de alte evenimente, unele mai fericite, altele mai triste, dar întâmplarea asta tot nu-mi dă pace, așa că trebuie musai să scriu despre ea.

La prima vedere, nu-i mare lucru. Dar privind mai în profunzime, îți dai seama că pe lângă toate stresurile la care suntem obligați să rezistăm zilnic, mai sunt și unele cazuri în care pur și simplu suntem supuși violențelor de tot felul ale semenilor noștri, uite-așa, devenind instantaneu ținte ale mâniei lor, simple obiecte folosite de către aceștia pentru refulare, pentru ”a-și vărsa nervii” pe cineva necunoscut și care, în general, nu ripostează.

Mergeam cu mașina spre Florești, când, poate dintr-o mică neatenție, m-am apropiat un pic de banda din dreapta, bineînțeles fără a pune pe cineva în pericol. Știți cum e, dacă din față vine cineva prea spre banda ta, în mod instantaneu tragi un pic volanul spre dreapta ta. Cam asta a fost tot, dar l-am supărat foarte tare pe șoferul unei dubițe aflat pe banda din dreapta, care în mod clar mă amenința ( și probabil înjura) prin geamul lui deschis. Noroc că geamul meu din dreapta nu era deschis, îl vedeam cu coada ochiului, dar n-am schițat nici cel mai mic gest. Am auzit de persoane care chiar au fost împușcate în trafic, cu gloanțe de cauciuc, pentru ceva similar.

Priveam înainte, el se apropia periculos de mașina mea, totul ținând cam 30 de secunde, cred ( oricum, în situația dată, au părut mult mai lungi). Norocul meu a fost că la un sens giratoriu trebuia s-o iau la stânga, ocazie cu care am scăpat de idiot.

Clujenii știu cum se circulă spre Florești, iar dacă fiecare s-ar apuca să urle la ceilalți participanți la trafic pentru orice abatere comisă cu sau fără voie, probabil că muzica din mașini nu s-ar mai auzi din pricina urletelor.

Sunt curioasă dacă ție, dragă cititorule, ți s-a întâmplat așa ceva și cum ai gestionat situația?

Până una-alta, să ai o seară faină!

Manuela Sanda Băcăoanu

Ziua a treia- prima parte

Lasă un răspuns

HAMPTON COURT

     Ziua a treia a vacanței noastre în Anglia a fost, cred, cea mai relaxantă. Am pornit de dimineață cu trenul spre periferia Londrei, unde ne aștepta, plin de faimă și de istorie, Castelul Hampton Court, faimos în vremea lui Henric al VIII-lea. De fapt, s-ar părea că acest castel a fost construit pentru prim ministrul lui Henric al VIII-lea, dar cum regele și-a exprimat admirația pentru această adevărată operă de artă, ( nu numai la începutul secolului al XVI-lea, dar până în prezent, prim-ministrul i l-a dăruit, s-o fi gândit că e mult mai bine să fii fără castel și în viață, decât cu castel și pe lumea cealaltă.

    Dar, să începem cu începutul… Călătoria noastră cu trenul a fost una deosebit de confortabilă, trenul este unul de scurt parcurs, dar arată infinit mai bine decât trenurile de rang înalt care circulă prin România. Un cățel de talie mică își tot trăgea stăpâna spre o direcție doar de el știută, dar la oprire, ne-am dat cu toții seama că pur și simplu voia să coboare. Case tihnite, în cel mai autentic stil englezesc, împodobite cu mulțime de flori. Nu știu dacă am spus în zilele precedente, dar pe mine florile și arhitectura m-au făcut să mă îndrăgostesc pentru totdeauna și iremediabil de recele (credeam eu, dar acum pot spune cu mâna pe inimă că nu e așa), oraș cu pretenții și blazoane.

    Faptul că în cele câteva zile am coborât pe treptele istoriei, în vremuri în care un suveran își putea omorî o soție doar pentru a se căsători cu alta, ca să nu mai vorbim despre crimele cu substrat politic și amoros, ne-a făcut să înțelegem mult mai bine felul în care trăiau oamenii în acele vremuri..

    Dar, cine suntem noi să-i judecăm pe ei, cu siguranță peste 500 de ani nimeni nu va mai ști de existența noastră.

    Trenul ajunge la stația terminus, coborâm împreună cu marea de turiști ce tropăie sau merg leneș în fața noastră. Noi grăbim pasul, aveam impresia că vom sta la o coadă imensa la intrare, dar când dăm cu ochii de uriașul domeniu ce poartă numele de Hampton Court, ne dăm seama că suntem doar o mână de oameni ce se pot pierde cu ușurință pe holurile și prin apartamentele regale, ca să nu mai vorbesc despre minunata grădină englezească, ce se întinde până în depărtare.

   N-o să vă bat la cap prea mult cu descrierea palatului, vă veți delecta cu cele ”câteva” poze pe care le-am ales dintre cele multe. Vreau doar să vă povestesc despre bucătăriile regale, în care lucrau 200 (două sute) de angajați și care puteau hrăni zilnic cam 600 de persoane. Închipuiți-vă un restaurant din zilele, noastre, care ar avea zilnic câte o nuntă de asemenea dimensiuni. Sunt curioasă cât ar rezista bucătarul șef și admnistratorul, înainte de a-și da demisia sau a se muta la glumeți. Pe vremea aceea, dacă aveai o haină mai bună de îmbrăcat și nu erai chiar prostul-proștilor (pardon, analfabet funcțional), aveai toate șansele să fii prezentat la curte și puteai sta acolo, cât aveai chef. Deci curtenii erau un fel de trântori lingușitori, după umila mea părere. Dar cum egoul regelui trebuia întreținut și periat zilnic, se străduia și el să dea de mâncare sutelor de guri care-l preaslăveau. Bucătăria era împărțită în mai multe încăperi, fiecare după rostul ei: camera de fiert, de prăjit, de pește, de veselă, beciul cu vinuri scumpe, sala în care se servea masa și… nu mai mi-aduc bine aminte.

    După toate acestea, am ieșit în minunatul parc, cu copaci tunși ”periuță”, cu gazon cam ofilit din pricina secetei și cu rondouri de flori spectaculoase, de unde, ca să fiu sinceră, am ”furat” și eu niște idei.

    Am petrecut câteva ore în atmosfera de adevărat basm a castelului, dar trebuia să ne grăbim la tren, după masă aveam alte planuri mari, să vizităm Greenwich, cu al lui observator astronomic și meridian zero. Simt că ați cam obosit, așa că lăsăm pe data viitoare excursia de după-masă, fiindcă am și acolo o grămadă de povestit.

Cam atât pentru azi.

Manuela Sanda Băcăoanu

Patru zile de vis, la Londra – Ziua a doua

1 răspuns

Am rămas datoare cu continuarea poveștii. Sincer, m-am apucat greu de scris. Nu scrisul era problema, ci sortarea fotografiilor. Din zecile (sutele)  de fotografii făcute de mine și Ștefan, pe care să le alegi, cărora să nu le dai importanță? De obicei, atunci când faci o fotografie, ai impresia că este imaginea cea mai reprezentativă a unui moment din viață. Deci, care momente să le consider mai puțin importante?

   Am reușit să fac totuși această muncă, ce de fapt este foarte subiectivă.

    Cea de-a doua zi la Londra a fost extrem de plină, am văzut și sper eu acumulat informații din belșug, nu știu cât le vom ține minte, dar cred că totuși vom rămâne cu bucuria de a fi fost parte, pentru puțin timp, a atmosferei pline de de istorie a marii capitale.

    Ziua a început bine, cu Westminster Abey, care este diferită, dar nu prea departe de Westminster Cathedral. Am ajuns acolo la ora 9, după un mic marș pe la capătul parcului St. James și trecând pe lângă controversata construcție îmbrăcată total în viță de vie decorativă, fără nicio ușă și despre care nimeni nu știe la ce folosește. S-ar părea că intrarea se face undeva prin subteran și că ar fi o bancă, apărută din senin în urmă cu 100 de ani. Londra are misterele ei, așa că nu e bine să săpăm prea adânc…

   Am trecut și pe lângă buncărul de unde Churchill a condus operațiunile în cel de-al doilea război mondial. Hmm!

   Și-am ajuns la Westminster Abey, la ora 9. Nu e nimeni la poartă… Aflăm că se deschide la 9,30 și, surpriză, suntem primii vizitatori la o coadă care în câteva minute a devenit de câteva zeci de metri. Cumnata mea e foarte vorbăreață, leagă o conversație cu cei din serviciul de pază. Ei o întreabă de unde vine, ea zice : noi din Canada,  iar ei ( adică noi) din România. Omul râde: și cum v-ați întâlnit? Păi ei doi sunt frați, arată Sandra spre mine și Gelu. Aha, se dumirește omul de ordine, care între timp ne conduce prin curte până la o masă, unde se făcea controlul bagajelor. ”I start with my sister roumanian!” zice el, invitându-mă să-mi deschid poșetuța. Rucsacul din spate nu l-a văzut, nici eu n-am mai zis nimic. Oricum, bomba o lăsasem acasă.

    La intrare, am primit fiecare câte un ghid audio cu informații despre ceea ce vedeam, o mie de lucruri de ținut minte. Cu ce am rămas: această catedrală s-a construit în secolul al XVII-lea, iar de atunci, toate evenimentele regale importante au avut loc aici. Nunți, încoronări și înmormântări, s-au succedat de-a lungul anilor. Dacă ai fost cineva în Regatul Unit ( rege, regină, om politic, scriitor, poet, om de știință, muzician), ai onoarea de a te odihni pe veci sub una dintre piatrele funerare care sunt la tot pasul, nici nu le poți ocoli. Singurul  mormânt (al oamenilor de rând) pe care nu se calcă, este cel în onoarea eroilor patriei. Am înțeles că sunt vreo 600 de morminte și statui în interiorul Westminster Abey. Mi s-a părut cam ciudat că deasupra pietrelor funerare ale unor oameni importanți: regi, regine, persoane din familiile regale, erau niște statui culcate, de parcă morții ar sta deasupra mormintelor, cu mâinile împreunate, a rugăciune. Te simțeai ca în cimitir, dar nu într-unul vesel. Am ieșit în curte să luăm o gură de aer curat.

    Era aproape ora 12 când am ieșit și am hotărât în unanimitate că e bine să mergem acasă, ca să mâncăm ceva. Priveliștile văzute ne-au cam răscolit, iar stomacurile se cereau umplute. Până searal a 19,45 când aveam programare la cea mai înaltă clădire din Europa, vom încerca să mai vedem câte ceva.

    Oh, și am văzut. După o masă copioasă (adică vegană), ne îndreptăm cu toții spre St. Paul Cathedral, singura catedrală cu o arhitectură diferită din Londra, al cărei arhitect venea de la Roma. Poate de aceea seamănă atât de bine cu catedrala San Pietro, de la Vatican.

   Spre bucuria noastră, am reușit să intrăm fără să stăm la vreo coadă astronomică, am dat o raită și am ascultat din nou indicațiile ghidului audio. Așa, am aflat că această construcție s-a ridicat pentru peima dată în anul 1066, dar de atunci a trecut prin mai multe evenimente nefaste (incendii), acum fiind construită pentru a cincea oară.

    Am urcat și cele 525 de trepte, doar așa, ca antrenament pentru după masă, când vom fi mult mai sus. (Pe la etajul 70).

    Ieșind de la ST. Paul, ne întrebam ce am mai putea face. De mers acasă nu putea fi vorba, fiindcă abia ajungeam și trebuia să plecăm din nou. Așa că… ce-ar fi să ne forțăm norocul și să mergem la London Tower? Am uitat să spun, toate aceste obiective sunt pe London Pass, deci acum n-am mai plătit nimic, doar ne-a scanat codul QR de pe telefon.

   Da, cine are noroc, are… mai era vreo oră până să se închidă la Turnul Londrei și zău dacă-ți dorești să fii închis acolo. O coadă imensă la poarta prin care se intra la bijuteriile regale ne-a făcut să avem o mică reținere, dar cum unul dintre oamenii de ordine îmbrăcat în cavaler ne-a asigurat că nu durează mai mult de 15 minute, ne-am așezat cuminți în capătul rândului, care urgent a devenit și mai mare, în urma noastră. La început, am văzut doar poze. Și ne ziceam: poftim, am venit până aici, ca să vedem poze cu bijutariile, mare chestie! Dar nu, au apărut bijuterii adevărate, coroana reginei cu care Elisabeta a II-a a fost încoronată și tot felul de alte obiecte folosite la încoronare. Mie mi-a plăcut cel mai mult bolul de punch, în care un copil de 5-6 ani ar putea face baie, atât e de mare. Dar, ghici, e din aur masiv. Și multe altele, fără număr, ar zice unii. Foarte ingenios, pentru a nu bloca fluxul, prin fața coroanelor se trece cu o podea rulantă, așa nu stai să caști gura cât ai chef.

   Până am ieșit de la bijuterii, White Tower se închisese, așa că ne-am consolat (Sandra și cu mine) cu o înghețată, luată exact înainte de momentul închiderii tonetei.

   Bun… am mai vizitat un pic turnul cu torturi ( a se pune accentul pe cea de-a doua silabă) și otrăvuri, apoi ne-am îndreptat agale spre clădirea cea mai înaltă, al cărei nume, din păcate, momentan îmi scapă. Voi completa mai târziu.

   După o pizza ”la botul calului”, am ajuns și la ultimul obiectiv de vizitat pentru astăzi, obosiți, dar plini de voie bună. Ce pot să spun? Am urcat cu două ascensoare până la etajul 68, unde era o cofetărie și spațiu de jur împrejur, pentru a vedea Londra. Minunat! Dar, sincer,  nu m-a dat pe spate. Oi fi eu mai pretențioasă, nu știu. Ce știu exact, este că Groapa Ruginoasă de la Vârtop m-a impresionat mult mai tare.

    Ei și-așa, după o zi de pomină, ne-am întors cu metroul acasă, că eram frânți de oboseală.

   Pe… mâine!

    Manuela Sanda Băcăoanu

Patru zile la Londra- ziua I

Lasă un răspuns

Nici nu-mi vine să cred că am făcut-o și pe asta. Am vizitat Londra, orașul care oarecum pentru mine suna interzis, fiindcă-i scump, fiindcă e departe, fiindcă e… Londra, cu sute de ani de istorie în spate, cu prinți și prințese în carne și oase, mă rog, una dintre capitalele cele mai importante ale lumii.

Și totuși, am fost acolo. Iar după norocul nostru aproape proverbial, am reușit să vizităm o mulțime de obiective și să locuim la Londra din nou cu bani puțini. Acesta nu este meritul nostru ci al sponsorilor, dar nu știu dacă doresc să le fie dezvăluită identitatea, așa că o voi trece sub tăcere… cel puțin deocamdată, până mă ia valul și ”dau din casă”.

De fapt, am fost la Londra pentru a ne întâlni cu fratele meu și cumnata din Canada, care au dorit să vadă acest minunat oraș. De fapt, oscilau între Londra și Paris, dar cum noi văzusem Parisul, le-am zis să vină la Londra, că mergem și noi. Când mă gândesc că în urmă cu două -trei săptămâni înainte de plecare, cu toții (în afară de Ștefan, care oricum se supunea majorități) regretam decizia luată, fiindcă la Londra era full de covid, cumnata mea își fracturase o coastă și mai colectase și un virus rebel, iar ideea cea mai bună ni se părea ca ei să vină în România. Bine că n-au putut returna biletele de avion, iar cele de România costau o avere, așa că am rămas la planul inițial.

Ca să n-o lungesc, dimineața la 6,20 (cu o întârziere nesemnificativă, așa cum îi stă bine unui avion al anului 2022), am decolat din Cluj-Napoca, spre Londra cea faimoasă și plină de povești vechi și noi. Din păcate pentru mine, colecistul mi-a făcut o figură urâtă în timpul zborului, așa că timpul petrecut în avion a devenit brusc pe jumătate coșmar și pe jumătate speranță că apuc să aterizez vie. Ei, din moment ce scriu aceste rânduri, e clar că am supraviețuit, dar prin mijloace proprii, deoarece personalul avionului ceruse ambulanța la aterizare, dar au venit cu vestea proastă că de când au ieșit din UE, englezilor li se fâlfâie de pasagerii care vin din aceste țări. Însoțitoarea de bord m-a anunțat contrariată și rușinată că a fost anunțată că nici măcar la pasager inconștient nu se deplasează ambulanța. Cu alte cuvinte, dă-l în… că nu e de-al nostru!.

Buun! Și-am aterizat! Turbulențe n-au prea fost în timpul zborului sau nu le-am mai băgat eu în seamă, habar n-am.

Adresa la care trebuia să ajungem, era în Trafalgar Square. Cu alte cuvinte, în buricul târgului. Am ajuns mai ușor decât ne așteptam, de pe Luton am luat autobuzul până la gară, apoi un tren ne-a lăsat în Blackefriars, o stație de unde am mai mers 30 de minute pe jos.

Iar apoi, a început aventura londoneză… Pentru mine mai spre seară, când m-am simțit destul de refăcută pentru a lua orașul în piept; de fapt, la picior. Cum eram extrem de aproape de o mulțime de obiective, cu o plimbare ușoară prin St. James Park, am ajuns hăpt în fața Palatului Buckingam. No, o moață la Buckingam, cum sună asta?

Mulțime de lume, toți cască gura la garda ce bate pas de defilare mai departe decât și-ar dori vizitatorii, se cațără pe monumentul din fața porții (turiștii, nu garda palatului)) și fac poze la greu. Totul este la scară atât de mare, încât începi să-ți dai seama de grandoarea regalității engleze.

Alți pași, printr-o zonă irigată din St. James Park, deoarece venisem printr-o zonă galbenă din pricina secetei nici nu făcusem poze, măcar că era frumos, copaci seculari, printre care copii, părinți și bunici erau la picnic sau petreceau câteva ore de binemeritată relaxare și ajungem la Big Ben, faimosul Big Ben pe care nici nu speram să-l putem vedea la față, deoarece era în renovarea de 60 de ani. Dar iată, lucrările s-au terminat mai repede și ne putem considera norocoși. Clădirea dantelată ce se continuă din Big Ben este acum Palatul Parlamentului. O raită pe străzi vestite, cu ambasade și cluburi private, chiar și Clubul Reform unde Phileas Fogg s-a întors din călătoria lui în jurul pământului, după cum minunat ne povestea Jules Verne, în ”Ocolul Pământului în 80 de zile”.

Hop și ajungem în Picadilly Circus și în China Town, dar e deja noapte, trebuie să mergem la apartamentul pe care fratele meu l-a închiriat cu o sumă enormă, dar pe noi nu ne-a lăsat să participăm la costuri. Mâine vom avea o zi foarte plină, așa că trebuie să ne odihnim corespunzător.

Ce mai vreau să adaug aici, este că foarte important este dacă mergi la Londra și vrei să vizitezi cât mai multe locuri, să-ți iei un London Pass, un fel de abonament, care-ți dă acces la vreo 80 de atracții turistice. Noi am avut pe trei zile, a costat 111 Lire de persoană, dar am plătit cam o treime din cât ar fi costat dacă am fi luat bilet de fiecare dată când am vizitat un obiectiv turistic. Face toți banii, London Pass-ul ăsta!

Vă aștept mâine, cu alte povești!

London Eye, o roată uriașă, pe care n-am văzut-o niciodată mișcându-se.

Manuela Sanda Băcăoanu

Transhumanța

Lasă un răspuns

Sâmbătă după masă munceam ca de obicei, puneam dulcețuri și murături, activitate banală la această oră a verii. Deodată, un cor de behăituri acompaniate de voci masculine, mă face să tresar. Ce-o fi? ( iar poetul ar răspunde: Ce să fie, nu-i nimic. A trecut acceleratul!) Cum acceleratul și niciun soi de tren nu mai trec de ani buni prin Lupșa, m-am grăbit spre poartă, să văd despre ce e vorba.

Șiii, ce să vezi, o mare de oi se revărsa dinspre Hădărău, cum nu prea mai ai ocazia să vezi prin România. Mânate de câțiva baci, cel puțin zece câini cât niște viței și tot vreo zece măgari, care veneau exact așa cum spune vorba din popor, ”ca măgarii-ntre oi”, cărând cu stoicism tot calabalâcul necesar instalării la munte.

M-am felicitat că am ieșit la poartă, fiindcă de cum au dat de florile mele din jardinierele de pe trotuar, oile au început să le guste cu plăcere, probabil erau de mult pe drum și cam flămânde. Chiar și un câine le-a mirosit, dar a plecat mai departe, nu erau pe gustul lui.

”De unde veniți?” îl întreb unul dintre baci. ”De la Brad.” îmi răspunde el, un pic mirat de curiozitatea mea. ” Și unde mergeți?” ” La Muntele Mare.” îmi spune, acum mult mai prompt. ” Da câte oi aveți?” Nu mă las eu, de zici că eram de la ANAF. Baciul dă din cap, ezită, apoi zice” Multe!” ” Asta văd și eu, dar cam … o mie?” El aprobă din capl, apoi se grăbește să salveze de la potop florile vecinei de peste drum.

Oamenii aceștia care au o ocupație milenară și care nu se desfășoară mult diferit față de acum o mie de ani mi se par ” ultimii mohicani” ai oieritului. Încet, dar sigur, își conduc turma spre locul de pășune, probabil nepărându-li-se grea ocupația lor, pentru ei, e o meserie ca oricare alta. Dar care dintre noi va putea în nopțile senine de vară să stea cu ochii agățați de bolta cerească, acolo pe vârf de munte și să fie una cu Universul într-un mod care poate este singurul motiv pentru care își bat picioarele prin munți, probabil neîndeajuns conștientizat.

Nu știu de ce, spectacolul trecerii oilor cu behăiturile și căcărezele lor (care mai miros și acum) m-a emoționat profund, m-a dus cu gândul la copilăria în care trecerea unei turme de oi era ceva obișnuit, nu un adevărat eveniment.

Probabil trebuie să ne resemnăm cu gândul că veacul trecut le avea pe ale lui, iar veacul acesta care iată, aproape s-a scurs pe sfert, are și va avea alte obiceiuri, alte stări și alte încercări la care să ne supună.

Și-am încălecat pe-o șa… Fuga iar la dulcețuri și murături, un alt obicei pe cale de dispariție.

Manuela Sanda Băcăoanu

Apollo de Jurilovca

Lasă un răspuns

Dacă ați trecut azi cu mașina prin Lupșa și ați văzut o ”doamnă” cu mătură, roabă și lopată curățând marginea drumului, să știți că eu eram.

Dar să revenim la vacanță, v-am rămas datoare cu a doua parte a zilei, după ce ne-am întors de la Gura Portiței și mi-am pierdut/găsit eșarfa…

Când am ajuns și eu la pensiune, toată lumea era dușată (cred) și adunată pe terasă, la masă, savurând specialități pescărești, porcești sau puiești, fiecare după gustul și dorința sa. Nu doream să merg acolo ca să le stric pofta de mâncare, așa că am hotărât să mănânc de una singură, ce mai aveam prin traistă.

Am uitat să vă spun, încă din prima zi m-am împrietenit cu un băiețel pe nume Andrei, întâlnirea noastră derulându-se cam așa:

El vine la mine, cu intenția vădită să intre în vorbă. Eu, de pe leagăn: Cum te cheamă? Andrei! Andrei Dob… vine prompt răspunsul. Și câți ani ai? Trei degețele ridicate mi-au confirmat ceea ce deja bănuiam. Pot să te dau eu în leagăn? Da, poți, mă bucur eu că am găsit un cavaler desăvârșit. Dar de unde ești? De la familia Dob… Aaa, e prea greu să-mi spui? Da, e prea greu. Auzind discuția, bunicul completează: Din București, Andrei. Din București repetă și băiețelul, apoi vine să-l iau în brațe și ne dăm amândoi, fericiți, în leagăn.

Asta a fost ieri. Apoi, seara am înfulecat amândoi niște cireșe foarte gustoase, pecetluind și mai mult prietenia noastră.

Azi dimineață ne-am întâlnit fugar, noi ne pregăteam de drum, iar el își mai găsise și alți prieteni,dintre cei care făceau parte din personalul pensiunii.

Ei, după ce mi-am pus și eu burta la cale, ce aș mai putea face? Nimic mai plăcut decât să citesc o carte, pe cearceaf, în fața camerei noastre. Din fericire, e cea mai ferită, chiar în capătul curții. Soțul meu îmi aduce o cafea, iar după-masa devine din ce în ce mai plăcută. Cum stăteam eu pe burtă foarte atentă la ceea ce citeam, o atingere pe gambe m-a făcut să cred că a venit Andrei, pentru conversație și cireșe. Andrei, tu ești? apuc să zic, până când, întorcându-mă, mi-a stat inima în loc. Un câine cât o casă mă mirosea, apoi, fără nicio invitație, s-a trântit lângă mine, pe cearceaf. Ei, acum urmează țipetele mele: Ștefan, Ștefan! Nu ca să mă apere îl strigam, ci ca să-mi facă o poză. Noroc că a venit la timp, fiindcă am decăzut destul de repede din grațiile lui Apollo, cum am aflat mai târziu că se numește câinele, care s-a dus să exploreze alte orizonturi. Apollo are și o soție, pe nume Hera, așa că la pensiunea Heracleea, te simți oarecum ca în Olimpul Antic, înconjurat de atâtea zeități.

Am mai făcut și o plimbare solitară, care mi-a plăcut foarte mult. Era să iau cu mine doi căței singuri pe lume și tare prietenoși, dar eram la vreo 3 km de pensiune și nu aveam în ce să-i pun, iar lăbuțele lor nu erau în stare să facă atâta drum.

Ei, cam asta ar fi… Urmează Marea cea Mare…

Nu știu ce pot povesti ceilalți, fiindcă lipiți de masă i-am lăsat și tot acolo i-am găsit, doar cu ceva mai mult alcool în cap.

Manuela Sanda Băcăoanu

Gura Portiței

Lasă un răspuns

Acum câteva minute, am văzut la TV că NAVROM nu mai circulă în deltă din lipsă de combustibil, iar oamenii vor fi nevoiți să plătească în loc de 9 lei un bilet de la Tulcea până nu știu unde, 50 de lei. Acum o săptămână, aș fi zis vai, săracii de ei, dar acum, când am fost acolo și chiar am intrat și pozat vaporul Navrom, mi se pare că unor prieteni apropiați li s-a întâmplat un mare necaz. Exact imaginea aceasta au dat-o la TV:

Ei, dar cum nu sunt în poziția de a putea face ceva concret pentru acei oameni izolați de lume, să vă povestesc cum a decurs ce-a de-a doua zi de vacanță…

Dimineața ne-am trezit destul de târziu, asta din pricină că cerul era acoperit de nori total neprietenoși, ploaia plutea în aer, dar… n-a căzut peste noi. Pe la ora 10, după un mic dejun ”din traistă” împreună cu toată gașca (noi am completat proviziile de la Profi), soarele și-a reintrat în drepturi, iar noi am pornit spre port, luându-ne după cei care se pare că știau drumul. Aveam rezervată barca pensiunii, pentru a merge la Gura Portiței. După mai multe întortochieri pe străzile extrem de curate, asfaltate și pline de flori din Jurilovca, unii cu mașina, alții pe jos, Ștefan cu prietenul lui, iar eu coada, căscând gura în stânga și-n dreapta, am ajuns într-un final în port, care mi-a lăsat din nou o impresie foarte bună. Clădirile acoperite cu stuf, curățenie, ce mai, un loc în care-ți face plăcere să revii.

Ne înghesuim cu toții în barca de 12 locuri, noi fiind 15 cu barcagiu cu tot, iar în grup erau cel puțin trei persoane trecute bine de 100 de kilograme. Domnii ”cu greutate” s-au așezat în poziții cheie ca să nu se răstoarne barca și… la drum.

Pentru cei care nu știu, (nici eu nu știam până săptămâna trecută), Gura Portiței este o limbă de pământ între lacul Golovița și Marea Neagră. Drumul până acolo a fost condimentat doar cu un viraj brusc și neașteptat, care ne-a udat din cap până-n picioare pe noi, cei ce ședeam în spate și a produs multe țipete pe mai multe voci feminine, în general.

Și-am ajuns… Gura Portiței e un fel de Mamaia de acum 50 de ani, cu niște căsuțe destul de sărăcăcioase, dar are și elemente de prezent, sunt construcții noi, cu tot confortul și cu prețuri ”neprețuite”, ca să zic așa. După plimbarea cu barca, ce a durat vreo 25 de minute, coboram din nou pe pământ stabil. Eu era să uit să-mi dezbrac vesta de salvare pe care mi-o pusesem din precauție, înotul meu fiind departe de cel al copilului minune al României.

La întrebarea barcagiului despre cât vrem să rămânem aici, unul dintre membrii grupului a strigat ( am crezut că în glumă, dar el vorbea serios) 15 minute. Poftim? Am făcut 900 de kilometri ca să stau 15 minute la Gura Portiței? Au urmat negocieri, s-a hotărât că rămânem aici trei ore, care în final s-au făcut două, că unii dintre noi s-au plictisit de statul la terasă. I-am și spus lui Ștefan că nu mai merg în veci cu oameni de vârsta noastră, fiindcă sunt cu 20 de ani mai bătrâni decât noi.

Am explorat cât am putut împrejurimile, o plajă sălbatică se întindea spre sud și una plină de scoici spre nord, iar la ora 13, eram prezenți la barcă, fiindcă așa hotărâse majoritatea ( de aia sunt eu individualistă, n-am nevoie de turmă ca să merg în vacanță).

Stupoare, la barcă era doar barcagiul, ceilalți erau la terasă și nici nu dădeau semne că s-ar grăbi. Bine că noi ne-am stricat plimbarea, de dragul lor.

Ne-am întors pe canalul Leahu spre lacul Sinoe, unde am văzut cormorani (nu știu dacă ai lui Daia) și pelicani (ăștia nu știu ai cui erau). Măcar atât pot spune că am văzut și eu în această excursie în deltă, care n-a fost tocmai acolo, după cum povesteam ieri.

Drumul spre ”casă” a fost mai lung, fiindcă a trebuit să ne întoarcem din nou pe lacul Golovița; după emulația cu pelicanii (care, fie vorba între noi, erau destul de departe încât să nu-i deranjăm), am ajuns cu bine în cochetul port din Jurilovca.

Ștefan și cu mine am hotărât că nu mai facem fâț la stânga, fâț la dreapta, am luat-o drept înainte din port și mare ne-a fost mirarea când strada cu pensiunea noastră era destul de aproape, la dreapta. Oricum, mult mai aproape decât fusese dimineață. Ei, și din vișin în vișin ( în fața caselor toți au vișini, iar acestea erau tocmai coapte), aproape că ajungeam la pensiune, când constat cu stupoare că nu mai am eșarfa ce-o pusesem în toarta rucsacului. Cum știu prea bine că istoria se repetă dacă nu-i înveți lecțiile, mă gândeam că n-ar fi tocmai potrivit să pățesc la fel ca pe Camino Portughez, când mi-am pierdut eșarfa galbenă.

Cert este că era ora 15, cald ”domle”, cald, iar eu am luat-o înapoi spre port, ca să-mi caut eșarfa. Am ajuns la banca pe care stătusem la venire, nimic. Când, ce să vezi, am găsit-o după o mașină, o bătuse vântul. Mda, s-ar părea că unele lecții le-am învățat, trebuie doar să mai repet din când în când. M-am întors la pensiune, pregătită pentru o după-masă plicticoasă, credeam eu. Dar… n-a fost deloc așa.

VA URMA

Manuela Sanda Băcăoanu

Aproape în Delta Dunării

Lasă un răspuns

Tocmai am revenit dintr-o vacanță, prima din ultimii doi ani, care ar fi trebuit să fie de vis. Aveam planificate trei zile în deltă și trei zile la mare.

Ei, dar cum socoteala de acasă nu se potrivește mai niciodată cu cea din târg, a fost cam așa…: ne-am urcat noi seara în tren la cușetă, pentru o noapte care ne va aduce mai aproape de țelul călătoriei noastre, adică Delta Dunării. Toată lumea dormea (cred) mai puțin eu, fiindcă eram în ultimul vagon, iar acesta mă zgâlțâia din răsputeri, trebuia să mă agăț de ceva, dar n-aveam de ce. Mă rog, a venit și dimineața, am ajuns pe la 7 la Medgidia, de unde trebuia să schimbăm trenul, spre Tulcea, dar trebuia să coborâm mai repede, la Ceamurlia sau Baia Dobrogea sau Babadag, de unde cineva din grupul nostru ( am uitat să vă spun că mergeam împreună cu un grup, din care eu cunoșteam doar o singură persoană) ne lua și ne ducea la Jurilovca, unde aveam cazare.

Pentru mine, Jurilovca sau orice altă localitate din zonă suna ca deltă, pentru cunoscători, nu prea.

Cert este că ajunși prin localitățile unde trebuia să coborâm, am hotărât să mergem până la Tulcea, oricum era pentru prima dată și cine știe când vom mai călca pe aici.. Zis și făcut, pe la 11,30 coboram din trenul de Tulcea (care nici nu vă mai spun că era unul întârziat, care stătea în Medgidia de vreo două ore când am ajuns noi, fiindcă un macaz buclucaș de la depou nu voia să se manevreze, pentru a ieși de acolo o locomotivă Diesel, care să tracteze trenul, fiindcă acea zonă nu este electrificată). Întârzierea lor, norocul nostru, fiindcă am câștigat o oră.

Ce mi-a plăcut în Dobrogea, mulțimea eolienelor și pământurile lucrate în totalitate. Nu știu dacă sunt asociații sau au fost vândute străinilor, dar peste tot erau lanuri de floarea soarelui, grâu și porumb. O frumusețe!

Cum vă spuneam, am ajuns la Tulcea… Din nefericire, orașul mi s-a părut destul de prăfuit, nemodernizat și cam rămas în urmă. Poate când se va termina faleza, care acum este un șantier pe câțiva kilometri, se va schimba și fața orașului. Am vizitat acvariul, care este foarte frumos și am văzut mai multe expoziții interesante, cu fauna și flora din deltă și nu numai, niște diorame foarte bine realizate.

Ca să n-o mai lungesc, pe la ora 16 am ajuns la Jurilovca, profitând de ”amabilitatea” unui angajat din Baia Dobrogea, pentru care acest drum nu era neobișnuit.Cu toată oboseala drumului și a zilei, pe la ora 18 am plecat într-o excursie de 12 km dus-întors împreună cu câțiva dintre membrii grupului, la capul Doloșman și cetatea Argamum. Foarte frumos. Pe drum, am mâncat o groază de dude, care tocmai se coceau și erau ”lângă drum și fără gard”, precum mărul lui Beniuc..

Ne-am întors aproape noaptea, acolo se înnoptează cu mai bine de o jumătate de oră mai devreme decât la noi. Printre altele, am aflat și eu că Jurilovca nu este chiar în deltă, ci prin apropiere. Eram atât de obosită, încât nici n-am mai fost în stare să protestez, m-am dus direct a culcare. ( Nu pentru că Jurilovca nu e în deltă, ci pentru că pe noi nu ne-a dus capul că nu vom fi în deltă).

PS Pensiunea este foarte frumoasă, dacă ajungeți pe acolo, se numește Heracleea. Somn ușor, vă mai povestesc mâine…

Manuela Sanda Băcăoanu