Arhive pe autori: manuelasanda

Avatarul lui Necunoscut

Despre manuelasanda

Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Transapuseana în prima zi din an

Lasă un răspuns

Ieri a fost prima zi a lui 2025. De obicei, în prima zi din an obișnuiam să fac de toate: să mă trezesc cât mai devreme,să fac vreo terapie, să scriu, să fac mișcare, pentru ca tot anul să păstrez aceste obiceiuri. Dar, după mulți ani, (ceea ce spune ceva despre inteligența mea), mi-am dat seama că nu contează absolut deloc ce faci în prima zi a anului, ci ce faci în celelalte 364.

Iată așadar că ieri am hotărât să mă răsfăț. M-am trezit la ora 10, am făcut gimnastică (asta fac de plăcere), am luat un mic dejun copios, cu ouă umplute și cremeș la desert, apoi, cum nu mai aveam nimic în program musai de făcut, mi-a trecut prin minte că-mi doream de mult să merg pe Transapuseana. După Transursoaia, Transalpina și Transfăgărășan, era ultima șosea TRANS pe care n-o străbătusem. Dacă mai sunt și altele, vă rog să-mi spuneți.

Zis și făcut, am plecat de acasă aproape la ora 13, era cam târziu, dar cine nu se scoală devreme…s-ar părea că tot departe ajunge. Vremea era minunată, soarele strălucea vesel, îndemnându-ne la drum, iar noi eram pregătiți de o excursie pe cinste. Și chiar a fost.

Ștefan a ales să facem traseul de la Aiud spre Bucium, lucru care nu s-a dovedit foarte inteligent. deoarece o mare parte a drumului am avut soarele în ochi. Dacă pleci dimineața devreme e în regulă, dar după masa e mai bine să mergi invers, de la Bucium Cerbu, spre Ponor, Râmeț, Aiud. Dar acestea sunt amănunte, fiecare pornește de unde i se pare nimerit.

Până la Cheile Vălișoarei soarele ne-a tot zâmbit, dar apoi, dintr-o dată am intrat într-o ceață groasă, care era totuși bună cu noi fiindcă era mai sus, nu la nivelul șoselei, unde vizibilitatea era foarte bună. Dar după priveliștea însorită, parcă intrasem într-un tunel. Eu era gata-gata să mă întorc, mă gândeam că n-o să vedem nimic.

Totuși am fost norocoși, de la Aiud spre Râmeț e un peisaj de poveste, cu păduri de fagi ale căror frunze ruginii li s-au așternut la picioare, cu o groază de curbe care-ți încetinesc mersul și-ți încearcă măiestria de șofer… Apoi, dintr-o dată, am intrat în ceață și am ieșit deasupra ei. Eram pe Tărâmul Basmelor cu siguranță, o mare pufoasă se așternea la picioarele noastre, dealurile mai joase păreau insule sau peninsule, iar în depărtare se zăreau Munții Retezat, înveliți în plapuma albă a zăpezii.

Am accesat programul Wikilok care-ți arată harta exactă pe unde mergi și m-am transformat într-un copilot de mâna I: curbă în ac la dreapta, o curbă mai largă la stânga… până m-am plictisit. Oricum, indicațiile mele nu erau nu știu cât de prețioase, pe majoritatea drumului limita de viteză era de 30 km/h și nu prea puteai s-o depășești. Am mai întâlnit câteva mașini, alți nebuni ai muntelui care n-au stat acasă, dar, în general, drumul a fost foarte liber. Sunt porțiuni în care e destul de îngust, doar o bandă și jumătate, dar cu grijă mare, pot trece două mașini una pe lângă cealaltă. Am trecut prin mai multe sate care erau aproape părăsite, am admirat și cabane nou construite în zone de ”mirador” (așa erau semnalizate în Peru locurile cu priveliști deosebite).

După Geogel, sat care se află pe la jumătatea drumului de 75 km de la Aiud la Bucium Cerbu, priveliștea nu mai este atât de spectaculoasă, dar aici era mai frig, o spuză de zăpadă pe asfalt ne anunța că e totuși iarnă, chiar dacă pentru prezentatorii vremii de la TV asta pare să fie un lucru rău. Chiar azi am auzit cum ”din păcate”, temperatura scade drastic de la 11 la 6 grade și spunea asta cu tonul că e de-a dreptul gerul Bobotezei. Unde sunt iernile în care când ieșeam din casă și erau -10 grade ni se părea de-a dreptul călduț, după două săptămâni de -25? Cred că generațiile de acum nici n-ar mai suporta asemenea temperaturi.

Ah, da, câteva fotografii poate că ar fi interesante!

Când am ajuns la Mogoș, am văzut Gemenele din spate. Ce surpriză!

Înălțimea maximă la care am ajuns a fost de 1529 de m.

Mai mergem și la vară, cred că e și mai frumos.

Vă doresc să aveți un an 2025 bun, ușor și plin de evenimente fericite, indiferent ce ați făcut în prima lui zi.

PS Ca să combin ziua și cu un pic de muncă, la întoarcere am spălat mașina la o spălătorie Self Service.Eu.

Manuela Sanda Băcăoanu

De ce ne place Anul Nou?

Lasă un răspuns

Trăim cu toții pe o mare minge care plutește prin Univers, dar care din când în când se poziționează la fel față de suratele sale, plutitoare la rândul lor, iar atunci se întâmplă să fie Solstițiu, Echinocțiu ori chiar Anul Nou. Iar când e Anul Nou, e moment de mare bucurie, e un nou început, putem să uităm obiceiurile rele pe care le-am cultivat în anul ce ne părăsește, putem privi din nou cu speranță spre viitor… Oare așa o fi?

Eu zic că putem face acest lucru în oricare din cele 365 de zile ale unui an obișnuit, nu-i musai să vină Anul Nou ca să facem noi proiecte, ce probabil vor rămâne la acest stadiu din nou pentru un alt an. Așa cum nu-i musai ca doar de Crăciun să fii mai bun, ai 365 de zile într-un an ca să arăți că ești…cum ești.

Veți zice că totuși, astronomic și astrologic ne aflăm într-un punct din care să luăm totul de la capăt, să ne facem unii altora promisiuni și urări, lucru care nu-i rău deloc! Totuși, dacă un an n-ai avut timp să dai un telefon, iar acum începi să trimiți febril mesaje, nu cred că ți se vor ierta toate păcatele… poate doar acelea legate de comunicarea cu cei mai mult sau mai puțin dragi, mai mult sau mai puțin apropiați, cine știe cum merge cu iertările astea?

Of, voiam să spun niște chestii care-ți merg la inimă, ceva înălțător, dar uite ce-a ieșit!

Stai să-mi revin! Nu-i de mirare că bat câmpii, toată ziua am bucătărit. Acum, că bunătățile sunt la rece, mă simt în stare doar să ”înșir cuvinte goale” pe aici.

Ca un bilanț al anului ce stă să plece să spun și eu două vorbe, deoarece chiar merită. Pentru mine, acesta a fost unul dintre cei mai frumoși ani pe care i-am trăit vreodată, este anul care dacă aș putea l-aș repeta poate nu chiar la nesfârșit, dar măcar de vreo două ori. Am călătorit mult, am învățat lucruri uimitoare, pe care abia aștept să le pun în practică. Iar peste tot, în călătorii și la cursul de Roata Medicinei, am întâlnit oameni pentru care nici măcar nu găsesc un epitet destul de tare care să-i descrie: fantastici, incredibil de inteligenți, altfel. Da, altfel decât marea masă, iar dacă am nimerit printre ei, sper să fi meritat să fiu și eu acolo.

Ieri a fost Lună Nouă, iar pentru a respecta tradiția Inca, am făcut un foc, în care mi-am aruncat toate fricile și mi-am pus toate speranțele pentru… Noul An. Mda, acum par de-a dreptul fățarnică, dar să-mi fie cu iertare, sunt și eu doar o biată furnică ce călătorește pe uriașa minge, care este mama Pământ!

Pentru o încheiere în ton cu timpul și cu timpurile, vă doresc să aveți parte de un 2025 exact așa cum vi-l doriți! Surprizele să fie doar dintr cele plăcute, iar vacanțele, de vis!

Mulțumesc 2024 că ai fost atât de bun cu mine! (Nu mulțumesc cu recunoștință, că e pleonasm).

Manuela Sanda Băcăoanu

CUM AM DEVENIT ȘAMAN – fragment de carte

1 răspuns

Anul acesta a fost cel mai împlinitor și mai fructuos an din toți anii de care-mi aduc aminte. Am călătorit mult și am parcurs ROATA MEDICINEI ȘAMANICE, un curs absolut uimitor, care-ți dă o perspectivă minunată asupra vieții, care te scoate din rutina de zi cu zi și te obligă să privești viața prin alți ochi.

La început, aveam ceva rețineri în a povesti despre acest curs, dar acum, când am terminat pentru prima dată ( fiindcă se poate face de mai multe ori, de fiecare dată simțind diferit și mult mai profund toate procesele), nu pot să nu spun, deoarece am învățat lucruri absolut minunate, care pot ajuta o mulțime de oameni. Vestea bună este că am început să scriu o carte pe care promit s-o duc la bun sfârșit, din care vă las mai jos un fragment.

”CAPITOLUL al III-lea – CE CAUT EU AICI?
Vai, e două fără 5! Cum a trecut vremea atât de repede? Da, știu, timpul stă, noi suntem cei care trecem…Mă grăbesc spre sala de curs, voi afla acolo cine este colega mea de cameră, probabil ea o fi ajuns deja. Sala e aproape plină, mai sunt doar vreo două locuri neocupate. Salut timid și mă așez pe scaun. Profesorii sunt pe lateralul sălii, 4 femei și un bărbat, scaunele sunt așezate în cerc (de fapt oval, că așa e sala), plus câteva în fața celor ce formează ovalul, ca să încapă toată lumea.
Privesc în jur, doar femei. A, uite, sunt și 3 bărbați! Ca la orice curs de dezvoltare personală sau de diverse terapii, numărul bărbaților este cam 10 la sută din cel al femeilor. Se respectă procentul și aici.
Brusc, mă cuprinde o senzație de frică, acompaniată de un mic tremur. Oare ce caut eu aici? Poate a fost doar o toană de moment, m-am înscris la un curs despre care nu am destule informații, doar fiindcă sună frumos: MEDICINĂ ENERGETICĂ INCA sau mai exact, ROATA MEDICINEI ȘAMANICE. Multă lume, când aude de șamani, crede că e un fel de bu-hu-huu, ceva de care trebuie să te ferești și să te temi. Aceia sunt oamenii care de fapt nu știu nimic și încearcă să-și închipuie cam ce ar însemna acest concept.
Lasă că dacă nu-mi place, nu mai vin! Încerc să mă îmbărbătez. E doar primul modul, mai sunt încă 3, iar unii le mai repetă și în anii următori, (or fi știind ei de ce) deci e totuși la latitudinea mea dacă voi face acest curs până la capăt sau nu. Mă mai liniștesc un pic, dar când Radu, singurul bărbat profesor începe să vorbească, mă simt ca vrăjită. Timbrul vocii lui e atât de liniștitor, privirea lui ne cuprinde pe toți ca-ntr-o mare îmbrățișare, iar ceea ce spune nici măcar nu mai are atât de mare importanță. Gata, mi-am venit în fire, pot măcar să stau pe scaun și să-i urmăresc firul vorbelor.
S-ar părea că n-am ajuns degeaba aici, faptul că am mai făcut o groază de alte cursuri și terapii nu mă încurcă, ba chiar ar putea fi de folos. Prima zi a decurs liniștit și frumos, am făcut cunoștință unii cu ceilalți, suntem un grup eterogen, oameni în diferite stadii de dezvoltare proprie, mulți terapeuți de diverse feluri, alții care vor doar să învețe lucruri noi despre și pentru ei. Ne privim cu curiozitate și interes, eu încerc să rețin cât mai multe nume, dar rezultatul este cu totul nemulțumitor. După prima zi abia știu numele profesorilor și al câtorva colege. Nu-i rău, probabil nici alții nu stau mai bine.
Am aflat despre această terapie în urmă cu vreo 15 ani, atunci mi s-a părut prea scump cursul, între timp am făcut cursuri al căror preț adunat este de câteva ori prețul acestuia, iar în final, tot aici am ajuns. Mda, vorba ceea: ”Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus!” s-ar părea că n-a apărut degeaba. O cunosc în sfârșit și pe colega de cameră, foarte amabilă și foarte ”nemțoaică”, după cei 20 de ani petrecuți în Germania. Încă din prima noapte avem probleme cu temperatura, ea vrea ca în Germania așa că a închis caloriferul, eu vreau ca în România, mai călduț. Ajungem la un oarecare compromis, dar niciuna nu suntem mulțumite de rezultat. Strâng din dinți și nu zic nimic, nu știu unde s-a ascuns Manuela care nu se lasă călcată pe bătătură.
Următoarele zile de curs au fost foarte intense, am aflat despre noi lucruri pe care le țineam ascunse undeva într-un sertăraș, iar acum au dat pe dinafară. Îmi dau seama cu uimire că aceasta nu este doar o terapie energetică, nu ajunge să ții mâinile pe client și gata, este combinată cu psihoterapie și cu un fel de spovedanie. Aflu despre colegii (mai mult colegele mele) lucruri pe care probabil nu le-au spus niciodată, nimănui, iar eu mă destăinui la rândul meu. Devine din ce în ce mai interesant. Învățăm să ne punem toate amintirile urâte și toate neîmplinirile într-un desen realizat din crenguțe, care după ce au stat o vreme pe pământ ajung în foc, iar noi ne eliberăm de acele amintiri ce stăteau în subconștientul nostru. Nu neapărat de amintiri, mai mult de toxicitatea lor, de starea pe care ne-o dădeau, atunci când ”dormeau” în noi.
Acest modul este dedicat Sudului și Mamei Șarpe. Sachamama este arhetipul pe care tradiția Inca îl plasează în prima chakră. Învățăm să privim prin ochii șarpelui și să vedem lumea așa cum este, nu cum ne-o închipuiam. Pentru cultura europeană și creștină este destul de greu să asocieze șarpelui lucruri pozitive, când e bine-știut care este rolul lui în creștinism. Totuși, Amarou, mama apelor, ne învață că nicicând n-am părăsit Grădina, adică n-am plecat niciodată din Rai, el este aici pe Pământ, iar acest lucru îmi place foarte mult. N-am priceput niciodată de ce trebuia să mă simt eu vinovată pentru așa-zisul Păcat al Evei, de care nimeni nu-și mai aduce aminte cum sau dacă a avut loc cu adevărat. Faptul că n-am părăsit Grădina mi se pare eliberator, adică pot să-mi trăiesc viața așa cum simt, mi s-a luat o piatră de pe inimă.
E greu, tot mai greu, multe colege eliberează amintiri probabil și din alte vieți. Se plânge, se țipă, dar la sfârșitul fiecărei zile ne simțim cu toții mai uniți, mai ”din povestea aceasta”. Devin foarte apropiată de colegii cu care lucrez, ne deschidem unii spre ceilalți și ne dăm seama că avem cu toții multe răni de vindecat. Deocamdată abia am făcut primul pas, dar sunt încântată că mi-am dat voie să ajung aici, este cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla în această viață.
E duminică. Avem foc sacru. Sacralitatea unui foc este necunoscută în creștinism. Dar aici, totul este posibil, totul este real, fiindcă suntem încă în Șarpe. Ne-am târât pe jos, am țipat, însă acum, când flăcările focului au înghițit o parte din rănile noastre ne simțim mult mai bine și cumva, mai purificați și mai aproape de Dumnezeu. Nu un Dumnezeu care ”ne duce în ispită”, ci unul care ne iubește pe toți așa cum suntem, cu durerile și neîmplinirile noastre din acest moment.”

Manuela Sanda Băcăoanu

Munții Curcubeu (Peru, 10.10.2024)

Lasă un răspuns

Ieri am fost la Munții Curcubeu, o altă minune a acestei țări, dar despre care nu știam nimic până acum. Am plecat din Cusco dimineața la 4,30, iar după o călătorie cu microbuzul pe niște drumuri de munte neasfaltate și foarte întortocheate, am ajuns la punctul de plecare.

Ghidul nostru, un localnic simpatic, ne-a spus că grupul nostru se va numi Rumi Sonco, așa ne va striga în mulțimea de pe munte, pentru a nu ne pierde unii de alții. Am început urcarea de la 4580 m altitudine, erau cam 3,5 km de mers. Dacă am fi venit în prima zi aici, ne-ar fi fost greu încă de acum să respirăm. După câteva zile petrecute la mare altitudine, corpul nostru începe să se obișnuiască și să se mulțumească cu oxigenul pe care-l poate extrage din atmosferă. Multă lume a luat pastile care te ajută să respiri mai bine, eu m-am încăpățânat să n-o fac, voiam să – mi testez limitele. Nu doar le-am testat, dar cred că le-am întins mult mai departe. Deja de la plecare, după câțiva pași, simțeam că aerul nu e de ajuns. La prima oprire, cu 80 de soles (sole e ceva mai mare decât euro, un euro e cam 4,2 soles) puteam închiria un cal, care să mă ducă până la urcarea cea mai abrupta, aproape de vârf. Dar n-am făcut nici asta, eram la capitolul de testare a limitelor. Era deocamdată ceață, cu 5 zile înainte ninsese, dar noi speram ca azi totul să fie în regulă. Și a fost, cel puțin din punctul de vedere al vremii. Dar cu cât urcam, era tot mai greu. Respirației greoaie i se adăuga greața și amețeala. Parcă eram sute de oameni băuți, ce se chinuiau să urce un munte.

Însă peisajele ce se arătau tot mai clare (între timp se ridicase ceața și ieșise soarele) și mai ieșite din comun, ne făceau să mai facem încă un pas, să ne apropiem, minut cu minut, de vârful muntelui. Neam de neamul meu n-a fost în Peru, d-apoi pe Muntele Curcubeu! Ultima parte a drumului a fost cea mai grea, dar experiența „a meritat toți banii”, iar efortul îl dai uitării, dar amintirea rămâne, o iei cu tine pentru totdeauna. Să ajungi la 5036 de m nu e de colea, iar faptul că ești pe cea mai înaltă creastă te face să te simți un pic stăpânul lumii, chiar dacă bate un crivăț de te ia de pe picioare. Nu vă mai plictisesc, coborârea a fost, bineînțeles, mai ușoară decât urcarea, dar se instalase epuizarea, efectiv mă duceam într-o parte, zici că aveam la bord cam mult Pisco, băutura lor tradițională, pe care eu încă nici n-am gustat-o.  Ei, să auzim de bine! Azi vizităm Cusco, apoi plecăm cu avionul la Areqipa. Țineți – ne pumnii! Un gând bun din Peru! Manuela Sanda Bacaoanu

Machu Pichu (Peru, 08.10.2024)

Lasă un răspuns

   Despre Machu Pichu a auzit toată lumea, probabil este cel mai faimos loc din Peru. Nu e numai  faimos, e și foarte bine păzit. Am luat trenulețul de la Ollaytaitambo, iar la urcare ni s-au verificat pașapoartele și biletele, care erau nominale. Când am ajuns în orășelul de destinație, după ce ne-am cazat, a trebuit să stăm la o coadă kilometrica, pentru a urca în autobuzul ce ne ducea la poalele muntelui. Aici iar control, ștampile și multă răbdare. În sfârșit am ajuns la întrarea în marele parc arheologic, iar după o ultima verificare, am răsuflat usurati: gata, intram!

  Pentru mine, ziua de azi a fost una foarte specială, fiindcă pe lângă faptul că mi-am îndeplinit un vis din adolescentă, am aflat o mulțime de lucruri interesante despre civilizația Inca .

Incasii au ajuns la Machu Pichu pe la 1400, când muntele era plin de blocuri de piatră ce se prabusisera din vârf. Împăratul Pachakutek a dat ordin să se construiască acest uriaș edificiu, un fel de cetate în care locuiau atât oameni obișnuiți, cât și preoți și învățați, aduși aici pentru a studia diverse discipline, una dintre cele mai importante fiind agricultura. Aici era o adevărată academie, cum ne-a spus ghidul. Au construit și temple, al Soarelui, al Apei, al Pământului, al Vulturului. Întreaga construcție a durat 80 de ani (până la 1480) și s-a făcut cu oameni liberi, nu cu sclavi. Incasii se conduceau după 3 principii de bază : nu fura, nu minți, nu fi leneș!

  Din păcate, după numai 40 de ani, la 1520, împăratul moare fără să lase instrucțiuni cu privire la urmașul la tron. Apar două tabere care însă nu se înțeleg și se ajunge la război civil.

   Noul împărat, care nu era din tabăra celui decedat, i-a trimis pe toți locuitorii în putere, femei și bărbați, ca să apere orașul Cusco. La Machu Pichu au rămas doar vârstnicii și copiii. Adulții plecați la luptă nu s-au mai întors. Copiii nu știau să cultive pământul, iar bătrânii nu mai puteau. Atunci, copiii au coborât spre Amazon (Machu Pichu e la marginea junglei amazoniene, cu vegetație ecuatoriala, luxurianta) ca să facă rost de mâncare. Au fost uciși de animalele sălbatice și nu s-au mai întors nici ei.

   Așa, s-a așternut uitarea peste Machu Pichu. Bătrânii au murit rând pe rând până la ultimul, iar peste minunatele construcții s-a făcut stăpâna jungla. Când au ajuns spaniolii aici, totul era acoperit de vegetație și n-au găsit această perlă a arhitecturii antice.    În 1911, un geograf a ajuns la Cusco și cineva i-a îndrumat pașii spre aceste locuri. A trimis poze la National Geografic, iar acesta a fost primul pas pentru aducerea la lumină a atâtor valori istorice. V-aș mai povesti, dar nu vreau să vă plictisesc prea tare.

  Oricât ți-ar povesti cineva despre aceste locuri, oricâte poze sau filme ai vedea, nu se compară cu a fi aici, a simți energia și a-ți bucura ochii și inima cu imagini aproape ireale. Măreția munților din Peru este unică, fiecare are o personalitate aparte

Manuela Sanda Bacaoanu

A treia oară, cu noroc! (Peru, 05.10.2024)

Lasă un răspuns

Ziua aceasta n-o voi uita niciodată! Cu toate că a început că orice altă zi, cu predarea camerelor și mersul la aeroport, dintr-o dată, toate s-au dat peste cap. La un moment dat era să fie chiar la propriu. Bun! Plecam la Cusco, cu două avioane diferite, grupul nostru n-a „încăput” tot în același avion. De fapt, rezervările s-au făcut pe rând , probabil de aceea 5 fete erau într-un avion, iar noi, ceilalți 21, în altul, care pleca mai devreme. Nu mai intru în amănunte, nu vă mai spun despre cozile imense la verificarea bagajelor de mână și miile de oameni ce frematau în aeroport. Ei, cumva am ajuns la poarta de îmbarcare în timp util, am urcat și în avion, unde am stat,…și am stat…mai bine de o oră, când am fost anunțați că este o defecțiune la avion, care va fi remedia. Dar…n-a fost! Ne-au dat jos, înapoi în aeroport, la un magazin unde am primit ceva de ronțăit și apă, înapoi la reimbarcare, avion, plecăm, yeee! Totul a fost bine până am ajuns la aterizare. Ne-am pregătit cu toții, pilotul fizic și noi psihic, dar…un aaaa, apoi altul și altul… Goluri de aer unul după celălalt, pasagerii încep să se panicheze, luăm altitudine, mai încercăm o dată și încă o dată… Dar asta  a durat ceva, nu doar atât, cât să citiți. Mă rog, a treia oară a fost cu noroc. Felicitări pilotului, care cu tot vântul a reușit să ne aducă în siguranță la sol, chiar dacă avionul se zgaltaia din toate încheieturile. Primii pași pe sol, la 3400 de metri altitudine, senzația că n-ai destul aer… Oau! M-am încăpățânat să nu iau pastile, să văd cum o să rezist. Cam atât, revin cu noutăți.

Manuela Sanda Bacaoanu

Lima gastronomica și istorică

Lasă un răspuns

Vineri am petrecut o zi nemaipomenită la Lima, după un zbor de 12 ore de la Madrid. Am ajuns aici pe la 4,30 dimineața, cu toate că plecasem din Madrid seara, la 23,45. Am Eperimentat miracolul schimbării fusului orar și al saltului în timp, cu 8 ore înapoi.

Am făcut un tur gastronomic și unul istoric, am mâncat tot felul de fructe și mâncăruri de care n-am mai auzit, am băut cafea în cele mai „stelate” cafenele și ne-am plimbat cu taxi-ul hotelului.

Am avut un ghid deosebit, care, după ce ne-a ghiftuit cu mâncăruri tradiționale și fructe pe care deja am uitat cum le cheamă, ne-a povestit cu lacrimi în ochi despre tragedia de secole a poporului său, dar și cu mândrie despre inaintasii care au lăsat ceva în urmă. Lima este un oraș al contrastelor, un oraș împărțit după culoarea pielii, dar trecând din centrul istoric la nebunia din bazar, îți dai seama că aici convietuiesc oameni de toate felurile și nu se știe dacă cei mai fericiți sunt cei cu pielea mai albă.

Manuela Sanda Bacaoanu

Stai, ascultă, privește, trăiește

Lasă un răspuns

Azi am avut cea mai frumoasă experiență la Madrid. Am ajuns de mai multe ori în acest minunat oraș, dar azi a fost cu totul diferit. Sunt împreună cu trei fete nemaipomenite (voiam să zic „cu trei fete cucuiete” dar mi-e să nu se supere, mai ales că pe două dintre ele le-am cunoscut doar la începutul călătoriei noastre. Am lăsat bagajele mari la aeroport și am luat un taxi până în centru. De aici, a început aventura, piețe, străzi, El Parque Retiro, unde ne-am permis sa lăsăm soarele să ne mângâie printre crengile copacilor ce-și spuneau povești deasupra noastră. Nu poți vizita Madridul fără să faci mulți km pe jos, așa că am făcut și un tur ghidat, unde Miguel, tobă de carte, ne-a povestit la foc automat toată istoria Spaniei, de la 1492 încoace.

N-am timp acum să vă povestesc mai multe, dar nu pot să nu vă spun că, întoarse la aeroport, am făcut alți km că să găsim biroul de bagaje, care parcă se ascunsese de noi. Barajas e un aeroport uriaș, cine a fost aici, știe despre ce vorbesc. Vă las, ne îmbarcam acum pentru Lima. Manuela Sanda Bacaoanu

Imagini inedite

Lasă un răspuns

Am tot vrut să vă arăt câteva imagini de la călătoria de astă vară cu avionul de la Madrid la Cluj, când ne întorceam de pe camino. Pentru mine, a fost cel mai frumos zbor de care am avut parte vreodată. Cerul era de un albastru ce tindea spre perfecțiune, iar tot drumul am stat cu nasul lipit de geamul avionului, fiindcă da, am avut norocul să stau la geam.

De obicei, spun că România e cea mai frumoasă țară din lume, dar acum am avut și dovada văzută ”din cer”. Când am decolat de la Madrid, am avut parte de o priveliște maro, Spania părea arsă, aproape deșertică, Sunt convinsă că zona prin care trece camino este una dintre cele mai frumoase, în rest, dealuri arse și pustietăți.

Mediterana are frumusețea ei, mare și cer într-o singură culoare, nici nu știi dacă nu cumva avionul n-a făcut un luping și privești cerul, uitându-te în jos. Apoi Italia, un pic mai galbenă, dar tot cam lipsită de viață.

Iar când am ajuns deasupra României, am știut precis că suntem acasă, o mare de verde exploda dedesubtul nostru, eram cu adevărat în Rai. Nu vă mai plictisesc cu vorbe de prisos, iată câteva fotografii care îmi vor da dreptate.

Sper că v-au plăcut. M-am grăbit să vă arăt aceste poze, deoarece peste câteva zile voi avea ocazia să traversez Atlanticul. Merg în Peru. Anul acesta am văzut o mare și un ocean, iar acum s-ar părea că voi mai vedea unul. Știți numărătoarea aceea de când eram copii? :Din Oceanul Pacific/A ieșit un pește mic,/Iar pe burta lui scria, Ieși afară dum-nea-ta!

Să auzim de bine, următoarele vești vor fi de la Lima.

Dar nu pot să nu spun, când eram în clasa a VIII-a, am avut o profesoară de geografie care ne-a pus să învățăm pe de rost toate țările, cu capitalele lor. Cum eu nu sunt tare la învățatul pe de rost am uitat aproape tot, dar Peru-Lima mi-a rămas adânc imprimat în creier. Poate de aceea soarta mă ajută să ”dau o raită” prin Emisfera Sudică, să văd ce-o mai fi și pe acolo.

Mii de îmbrățișări!

Manuela Sanda Băcăoanu

Cluj-București și retur

Lasă un răspuns

    N-am mai fost la București de 4 ani, de pe vremea lui 10 AUGUST. Aproape nimeni nu-și mai aduce aminte, poate nici eu nu-mi aminteam, dar am văzut recent niște poze.

   Acum vreo săptămână am făcut o călătorie la București, cu scopul unei întâlniri de lucru cu colegele de la noua terapie pe care o studiez, dar nu despre asta vreau să povestesc acum.

   Bucureștiul mi s-a părut întinerit, multe construcții noi, moderne, parcuri imense și străzi largi. Așa a fost cel puțin pe unde am umblat eu. Ce-i drept eram setată să văd doar lucrurile frumoase. Ceea ce totuși m-a șocat însă, a fost Gara de Nord, care arată, în comparație cu alte gări pe care le-am văzut în ultimii ani, ca lovită de bombe sau, mai precis, ca acum 40 de ani, doar că mai ponosită. Mi-e pur și simplu rușine că o gară dintr-o capitală ce se vrea europeană arată în asemenea hal. Parcă toți banii s-au scurs undeva, nu se știe unde, iar CFR-ul a rămas la nivelul anilor 80. Nu e de mirare că nu prea sunt nici călători; la asemenea ofertă, acesta este răspunsul. Când m-am întors, am aflat că există un proiect de renovare a Gării de Nord. Sunt curioasă câți ani vor trebui să treacă până să arate civilizat.

    Am călătorit cu așa-zisul Inter City, care oprește doar la Teiuș, Brașov, Ploiești și București. Condițiile de la clasa I sunt aproape jalnice, noroc că nu e aglomerat. Din Cluj pleacă 3 vagoane, în comparație cu cel puțin 10, pe vremuri.

    Mă rog, călătoria pentru mine n-a fost foarte grea, mi-am luat de acasă destule ”jucării”, ca să nu mă plictisesc.  Am citit, am ascultat lecții de limba spaniolă,am scris un pic la noua mea carte, am tricotat și am ”suportat” sfaturile unui bărbat date (la telefon) unei femei a cărei fiică se mărita.

   Una peste alta a fost o călătorie frumoasă, m-am întâlnit cu Ana cu care am mers  pe jos  din Drumul Taberei până la gară, depănând amintiri din ultimii 4 ani în care nu ne-am văzut, am locuit la Diana care e foarte drăguță și m-a primit cu drag în casa ei, așa că lumea n-a fost gri pentru mine, cu toată ploaia ce s-a pornit sâmbătă de dimineață.

   Dar cea mai frumoasă surpriză a fost pentru mine fiica Dianei, Adina Alexe, care este o poetă extrem de talentată și căreia i-am cerut voie să-i public aici una dintre poezii, căreia i-am făcut o poză.

Felicitări Adina Alexe, mă bucur că te-am cunoscut. Sunt sigură că viitorul îți va da ceea ce meriți.

Manuela Sanda Băcăoanu