Arhive pe autori: manuelasanda

Avatarul lui Necunoscut

Despre manuelasanda

Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Luptând cu sistemul

Lasă un răspuns

Zilele trecute, am avut ceva de rezolvat la Casa de Asigurări de Sănătate. O chestiune aproape banală, dar pentru care trebuie să-ţi iei număr, apoi să aştepţi răbdător, să-ţi vină rândul. Nimic neobişnuit până aici, veţi spune.

La ora 8,38 am luat numărul 42, apoi m-am interesat la ce număr se ajunsese. Cum numărul 10 era înauntru, mi-am zis că trec cam 20 de numere pe oră, aşa că m-am întors la ora 10.  Nu-mi place să stau în încăperi aglomerate, unde 30 de oameni îşi respiră unii altora în faţă, dacă stai mult acolo, precis te alegi cu un cocktail de virusuri.  Era ca la grădiniţă pe vremea lui Ceauşescu, unii tuşeau, alţii-şi ştergeau nasul, mă rog, ca-ntr-un anotimp al gripelor şi virozelor de tot felul.

La ora 10, mare mi-a fost surpriza să constat că abia numărul 23 era înăuntru. Oamenii deveniseră deja neliniştiţi, numărul lor se dublase, mai aşteptau şi pe afară, dar nu se dădeau duşi. O tânără ce stă pe scaun, îmi spune că persoana ce se află înăuntru, e acolo deja de o jumătate de oră.

Plec din nou, mă gândesc să pierd vremea vreo jumătate de oră, apoi să revin. Când mă întorc, ce să vezi,  tot numărul 23 trona deasupra uşii. Nu-mi vine să cred, atmosfera din sala de aşteptare e una aproape de jale, sunt oameni care aşteaptă de la ora 8. Ce pot să spun, este că de la 10 la 12, au fost rezolvate 4 numere. La ora 12, nr. 27 era înăuntru.

Mă gândesc că în ritmul acesta, va trebui s-o iau mâine din nou de la capăt…

Mă întorc la serviciu, aveam o lucrare urgentă, iar în jur de 14 mă prezint din nou la uşa plângerii, unde, spre stupoarea mea, e afişat numărul 48. „Na-ţi-o bună că ţi-am dres-o!”, ar fi zis Ion Creangă, dar eu nu mă las prea uşor, n-am chef să mai petrec încă o zi făcând naveta de la serviciu la Casa de Asigurări. Eu sunt un caz fericit, lucrez aproape şi pot ieşi fără să dau socoteală. Mă întreb ce fac cei care trebuie să-şi ia o zi de concediu pentru a rezolva o problemă, oricare ar fi ea.

Merg cu curaj spre uşa cu pricina, oamenii se uită chiondorâş, le arăt că am numărul 42, iar ei îmi răspund că a trecut deja. Bun, şi acum, ce să fac? O doamnă-mi spune că ea stă acolo de dimineaţă. Aşa, şi? Trebuia să stau şi eu acolo, să mai consum din oxigenul ce oricum era insuficient?

Împing uşa, iar doamna de la un birou minuscul îmi spune să aştept să mi se afişeze numărul, afară. Eu îi zic că am numărul 42, la care ea îmi răspunde că atunci, trebuie să aştept până se termină toate numerele.

„Bine, dacă ies acum de aici, merg să vă fac reclamaţie!”

„Staţi pe scaunul acela, vine răspunsul prompt şi aşteptaţi după o persoană.”

Mă aşez cuminte pe scaun, habar n-am cum mi-a venit ideea cu reclamaţia, nici nu ştiam cui să mă adresez, poate Sfântului Petru, cert este că a funcţionat

Ceea ce aveam de rezolvat a durat mai puţin de trei minute, am plecat mulţumind politicos, dar tot cu sufletul înnegurat.

Cum se poate ca într-un oraş mare cum e Clujul, să ai o singură persoană care se ocupă de asiguraţi şi problemele acestora?

E drept că erau două uşi ce dădeau în acelaşi birou, dar cealaltă funcţionară se ocupa de cardurile de sănătate europene.

M-am săturat să trăiesc într-o ţară a capului plecat (pe care sabia nu-l taie) pe la diferite ghişee, sau în faţa uşilor după care trudesc funcţionari sleiţi de puteri şi plictisiţi, făcând o muncă seacă, zi după zi. Oare sistemul de sănătate e atât de bolnav, încât nu poate să mai angajeze  măcar încă o persoană, pentru ca oamenii să nu-şi piardă zile întregi pentru a rezolva situaţii minore şi care în general nu se ivesc din pricina lor?

Sistemul acesta în care suntem înregimentaţi cu toţii, nu poate fi schimbat deloc? Fiecare dintre cei ce-şi petrec o zi sau mai multe în faţa uşilor închise, la sfârşit, când calvarul se termină, răsuflă uşurat şi trece mai departe, uitând că s-ar putea să revină în scurt timp, sau că zilnic oamenii se bat de aceleaşi „obişnuinţe”, de care nu ne putem dezbăra. În lupta cu această caracatiţă, te simţi mic şi neajutorat, pierdut într-o mare de reguli făcute de unii fără minte şi fără inimă.

Suntem ţara cu cele mai multe statistici negative, suntem pe primele locuri la lucruri rele…

De ce, oare?

Dacă cineva are vreo idee, iar eu îl pot ajuta, să mă anunţe. Mă ofer voluntar.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

SERBAREA ANIMALELOR – poveşti de adormit părinţii

Lasă un răspuns

În pădurea cea verde, trăiau în bună înţelegere mai multe animale, care aveau fiecare un rol bine stabilit în cadrul comunităţii.

Din timp în timp, fiecăruia îi venea rândul să găzduiască o serbare, lucru care-i înveselea pe toţi, iar pentru ca serbarea să iasă cât mai bine, fiecare contribuia cu câte 20 de ghinde…

Într-o zi de primăvară timpurie, iată că a venit rândul ursoaicei să organizeze serbarea. Ea s-a străduit, a adus hrană potrivită fiecăruia dintre participanţi, ba şi băuturi alese. A cheltuit o groază de ghinde, dar se gândea că-şi va putea recupera o parte, din ghindele pe care participanţii la serbare i le vor oferi la sfârşit…

Ei, dar  socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg… animalele au mâncat, au băut, iar la sfârşit, s-au făcut că plouă… nimeni n-a adus vorba despre participarea lor la cheltuieli, de parcă era de la sine înţeles să se întâmple asta. Mă rog, de la tigru nu aştepta  nimic, el se prezintă de fiecare dată cu un tufiş înflorit, se consideră un domn, care nu se comportă ca plebea, oferă graţios tufişul şi, gata!

Ursoaica e şi ea o doamnă, tace, nu ştie care ar fi motivul din pricina căruia s-au schimbat obiceiurile, dar pădurea are multe urechi, aşa că nu-i rămâne decât să aştepte, până va afla adevărul.

A doua zi nu merge în poiana animalelor, obligaţiile ei o trimit în altă parte, dar aşa, ca din întâmplare, înainte ca ursul să plece în poiană, îl întreabă dacă a dat cele 20 de ghinde pentru serbare, iar acesta îi răspunde că nu i-a cerut nimeni, mirat totuşi că celelalte animale n-au contribuit.

–  Lasă c-o întreb pe panteră, poate ştie ea ce s-o fi întâmplat…

– Da, aşa să faci, ea le ştie pe toate şi precis are un răspuns la această întrebare.

***

    Ursoaica pleacă la ale ei, dar, brusc, i se luminează mintea. Zilele trecute, hipopotamul şi râsul au tot întrebat-o când se retrage la muntele străbun, pentru a avea grijă de creşa animalelor? Ea le-a răspuns cam evaziv, de fapt, nu înţelegea de ce-i deranjează faptul că mai stă jos în pădure şi nu urcă pe munte. Apoi, brusc, şi-a amintit că  râsul zicea că vrea şi el un balansoar ca al ei, că de când aşteaptă să primească unul, însă din pricină că numărul de balansoare este limitat, ar fi de dorit ca ea să se care, să-i lase lui balansoarul ei. Numai zâmbet pe faţă, dar fiere pe la spate… „Mă rog, la ce m-aş putea aştepta din partea unui râs? gândeşte ursoaica, amar. Dar hipopotamul? Oare pe el, cu ce-l deranjez? Poate că sunt singura care-i ţine piept şi îndrăzneşte să aibă alte opinii? La ce ne-ar mai folosi creierul, dacă nu am folosi măcar un mic procent din capacitatea lui?”

Între timp vine seara, iar ursul are noutăţi, aflate de la panteră: aşa cum se aştepta, hipopotamul şi râsul s-au dus la ea, care era împreună cu vulpoiul şi dihorul şi le-au spus că au hotărât să nu mai dea bani pentru serbare, că… bla, bla.

  • Bun, dar oare mie nu trebuiau să-mi spună, înainte de a cheltui sute de ghinde? Puteam să fac şi eu o serbare simbolică, la fel ca şi cadoul lor. Căprioara şi zebra n-au fost de faţă, iar cârtiţa, cu ochii ei ce văd doar în întuneric, nu s-a pronunţat în niciun fel. Cât de adevărat este că „pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!”
  • Lasă-i în plata Domnului, zice ursul, împăciuitor.
  • Da, aşa am să fac. Ştiu sigur că în lumea asta, toate se plătesc, şi bune şi rele.

În ziua următoare, iaca zebra cu un cadou frumos, parcă ar vrea să spele ruşinea tuturor. Ursoaica îl primeşte încântată, dar vorba ceea: „cu o floare, nu se face primăvară!”

Parcă mustraţi  de conştiinţe, pantera, căprioara şi dihorul, vin şi ei cu un tufiş.

„ Pantera o fi fost motorul, dar de la ea nu aşteptam nimic, în fiecare an îmi face câte un cadou frumos” se gândeşte ursoaica, în timp ce refuză tufişul cumpărat oarecum de milă. N-am nevoie de mila voastră, credeam că ne înţelegem bine şi avem nişte reguli, pe care le respectăm. Dacă nu este aşa…

Oricum, abia aştept, în curând va fi Ziua Cârtiţei, să vezi atunci, trai pe vătrai!

Şi da, am fost la Împărăţie şi mi s-a spus că mai pot rămâne jos în pădure, ani mulţi de aici înainte, aşa că, râsule şi hipopotamule, îmi pare rău pentru voi, vă voi mai sta o vreme ca un spin în coastă!

 

Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea-aşa!

Orice asemănare cu personaje reale, este pur întâmplătoare.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Ziua a VII-a – 16 zile pentru o minune

Lasă un răspuns

Aici se încheie prima săptămână. Succes!

„Ziua a saptea.
Respiratia luminata.
Azi te ajuti de respiratie ca sa faci trecerea de la biologic la spiritual, sa faci trecerea de la rudimentar la imbunatatit, caci tot ce este rudimentar este si vulnerabil.
Respiratia se numeste ” luminata ” cand te concentrezi pe actul respirator si-l insotesti de sugestii pozitive. O numim luminata ca s-o deosebim de cea biologica; inspiram lumina.
Esti in picioare, in fata ferestrei, cu ochii deschisi. Expiri lung, apasand palmele una peste alta unite in dreptul barbiei. Accentuezi presiunea intre palme. Continui sa expiri ” storcand ” abdomenul apasand barbia spre gat, aplecand capul in jos. Ramai fara aer in piept cinci secunde. Cardiacii sa nu forteze, ceilalti sa stea asa minim cinci secunde.
In acest timp, mintea se concentreaza pe ideea de purificare a celor trei zone solicitate: abdomen, gat, frunte. Sunt cele trei locuri – functii raspunzatoare de soarta: metabolism, vorbire, gandire.
Apoi inspira liber, spunand: ” Inspir Lumina alba „. In practica optimizarii, ” lumina alba ” inseamna lumina incarcata cu cele trei atribute dumnezeiesti ( credinta, nadejde, dragoste ).
Cand spui ” Inspir lumina alba „, spontan te umpli cu cele sase calitati divine – mai precis le reactualizezi in propria ta faptura, iei cunostinta de ele.
Mintea cunoaste astfel extindere si calitate.
Dimineata, sa faci sase respiratii luminate. Lucreaza incet, fara sa fortezi. Expiratia este mult mai lunga decat inspiratia. La urma, dupa cele sase respiratii luminate, inchide ochii, lasa mainile pe langa corp si ramai destins si detasat, fara ganduri, doua minute, ascultand senzatiile din trup, ascultand tacerea launtrica.
Aceasta ” ascultare ” a tacerii este chiar relatia ta imediata si personala cu El – Dumnezeu Tatal, Dumnezeu al Dragostei si a Luminii -, iar in planul psihic, exercitiul aduce o necesara stare de trezire si vitalitate. ”

Voinţă şi dârzenie!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

Un bec în lumea ciocanelor

Lasă un răspuns

 

A fost odată, un bec. Nu se știe din ce eroare, a ajuns să trăiască în lumea ciocanelor, spunându-i-se că și el este ciocan. Se străduia din răsputeri să fie un ciocan cât mai bun, dar, cum el nu era născut pentru a bate cuie, nimic din cele ce făcea nu era strălucit.

În lumea ciocanelor, cel care bătea mai multe cuie sau făcea alte munci de ciocan, era și cel mai bine văzut. Becul nostru, era foarte supărat că nu poate fi și el un ciocan strălucit, când, într-o bună zi, Zâna cea Bună l-a vizitat în somn, șoptindu-i că e greșit ceea ce încearcă să facă, de fapt el este un bec, ar fi bine să înceapă să lumineze…

Trezindu-se buimac, becul nostru încearcă să dea o mică luminiță, și, spre surprinderea lui, chiar reușește. ”Doamne, eram un bec, iar toată viața am crezut că sunt ciocan… Sunt atât de fericit, atât de fericit! Dar cum să le spun ciocanelor, că eu de fapt sunt bec?”

Tot gândindu-se ce și cum să facă, becul nostru a început să iasă tiptil din lumea ciocanelor, iar, spre surprinderea lui, a mai întâlnit și alte becuri, care luminau fericite, într-o cu totul altă lume decât cea pe care o cunoștea.

Ba a mai întâlnit și oglinzi, care cu toate că nu aveau propria lumină, erau fericite să reflecte lumina ce venea de la el, amplificând-o și făcând-o mai puternică și mai strălucitoare. Becul nostru era în al nouă-lea cer, nu știa cum să le spună asta ciocanelor, dar, într-o bună zi, și-a luat inima în dinți și le-a mărturisit că el este un bec, un bec ce a întâlnit și alte becuri, împreună cu care îi place la nebunie să strălucească, reflectat de sutele de oglinzi care se bucură să fie în preajma lui.

Ciocanele nici nu au ridicat capetele din pământ, erau foarte ocupate să bată cuie, ce le pasă loc că unul dintre ele s-a trezit că este bec? De fapt, ce este acela un bec? N-au mai auzit niciodată de așa ceva… Deodată, din fundul halei, se aude vocea tunătoare a unui ciocan cu experiență:”Numai proștii luminează!”, la care un ciocan mai baban, adaugă:” Hi,hi, da, proștii și pușcăriașii…”

Trist și dezamăgit, becul pleacă într-un colț al halei în care se băteau cuie, simțindu-se singur pe lume…” Cum se poate așa ceva? Ei sunt prietenii mei de o viață, am bătut împreună milioane de cuie, chiar dacă eu nu mă pricepeam prea bine la asta…” Iar lacrimile îi curg cu sârg, împreunându-se sub bărbie și udând filamentul…

Cum stătea el acolo, un bec de lanternă apare de nu se știe unde, iar luminița lui îl face pe eroul nostru să tresară… ”Nu fi supărat” îi spune micul bec, ”ele sunt doar ciocane, nu pot vedea lumina, nu se pot bucura de strălucirea ei, așa cum nici noi nu putem bate cuie… Ridică-te și luminează, aceasta este menirea ta. Nu te poți supăra când cineva nu-ți vede lumina, ar putea mai degrabă să-ți fie milă, ciocanele au doar proprietatea de a bate cuie, așa că,  nu te supăra degeaba”

” Da, oare cum am putut fi supărat pe cineva care aparține altei lumi?” Și-a spus becul nostru, plecând în lumea mare, pentru a întâlni becuri și oglinzi, care știu atât de frumos să reflecte lumina…

Vă doresc să fiți exact în lumea căreia îi aparțineți, iar dacă nu sunteți acolo, să aveți curajul de a vă găsi propria lume, aceea în care să străluciți.

 

16 zile pentru o minune – ziua a VI-a

Lasă un răspuns

ȘI-a venit ziua a șasea… Să vedem ce ne aduce:

”Ziua a sasea.
Trei solutii pentru combaterea stresului.
Motivul stresului este launtric, nu exterior. Stresul nu este o infrangere obiectiva ci o autoinfrangere.
La serviciu, te streseaza ritmul muncii si lipsa de timp. Japonezii, care lucreaza 72 de ore pe saptamana, nu sunt deloc stresati. Balcanicii lucreaza 44 de ore pe saptamana, dar adesea se plang de stres.
Combati stresul anuland sau dizolvand doua conflicte : conflictul cu Munca si conflictul cu Timpul. Munca te streseaza cand o faci in sila.
Practica optimizarii ne indeamna sa privim munca ca pe o slujire a semenului. Asta este foarte greu intr-un sistem degradat si corupt.
E greu sa-l slujesti pe cel care te jefuieste. Dar daca reusesti asta, vei diminua nu jaful ci nevroza.
Conflictul cu Timpul este in realitate un conflict cu tine insuti. Impresia de lipsa de timp provine intotdeauna din lipsa de bucurie si eficienta. Gaseste multumirea si astfel vei gasi timpul.
Primul pas: Stopeaza gandirea negativa – daca nu definitiv, macar un minut la fiecare douasprezece minute.
Al doilea pas: Educa-ti gandirea pozitiva; schimba-l pe ” imposibil ” cu ” posibil „. Caci reusita este o parere transformata in decizie. Cum?
Dupa fiecare doua ore de lucru, te opresti doua minute si 30 de secunde, ramanand in acest scurt interval de timp intr-o stabilitate perfecta, cu coloana vertebrala dreapta, cu mintea fara ganduri.
Capacitatea de raspuns la factorii de stres creste si poti rezolva astfel chiar si singurul stres dramatic: cel de nesolicitare. ”

Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

”58”

2 răspunsuri

La urma urmei, e doar un număr. Dacă mă uit în oglindă, nu mi se pare că ar fi vorba despre mine, sau despre vârsta mea. Dacă mă uit în cartea de identitate… hmm!

Dar, ce contează toate astea, când viața merge înainte, când am atâtea planuri pe care-mi doresc să le duc la bun sfărșit, când am atâția prieteni care s-au gândit chiar și numai pentru o secundă la mine, trimițându-mi un gând bun și-o urare din inimă.

Da, dragii mei, vă mulțumesc din suflet pentru gânduri și urări, iar eu vă doresc să primiți înmiit tot ceea ce mi-ați dorit mie!

Să aveți parte de sănătatea sufletului, a minții și a trupului, pentru a vă putea bucura de tot ce viața vă oferă, să treceți cu bine peste încercări, mai întăriți și mai plini de voință, să vă bucurați unii de alții, să uitați ranchiuna și să fiți în stare să vedeți bârna din propriul ochi, înainte de paiul din ochiul altuia.

Îmi pare rău că n-am apucat să-i răspund fiecăruia personal, valul de urări m-a depășit, dar să știți că mă gândesc la fiecare în parte.

Tocmai am primit un mesaj extrem de frumos, pe care nu pot să nu-l lipesc aici:

”Tinerete vesnica, iubire, armonie, viata e atat de fumoasaaa ! Tu ai descoperit miracolul ei, prin Traire. Traiesti esenta, samburele. Si poti sa-i pui orice haine, totul e cu rost , culoarea si armonia care le radiezi. Iubiree, Manuela !”

Ce poate fi mai frumos de atât?  Mulțumesc, Nadia!

Să fiți plini de vitalitate, să nu lăsați boala sau grijile să vă doboare, fruntea sus și privirea înainte, țara aceasta are nevoie de fiecare dintre noi, ca s-o scoatem din mlaștina în care se zbate.

Cred că v-am pus răbdarea la grea încercare , așa că voi încheia, urându-vă la rândul meu,

LA MULȚI ANI, PRIETENI!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

 

 

 

Camino prin Apuseni -Schitul Poşaga

3 răspunsuri

Ieri veneam spre Cluj, dar când am ajuns la Poşaga, m-am gândit că ar fi bine să o luăm în sus pe vale, am auzit multe despre Schitul Poşaga şi sunt convinsă că ar fi un loc important pe harta Camino. Am mers vreo 4 km cu maşina, apoi, fiindcă drumul devenea tot mai plin de gropi, am ales să continuăm pe jos.

După vreo 2 km şi ceva, timp în care ne-am umplut inimile cu frumuseţea peisajelor de iarnă ce se strămută spre primăvară, am ajuns la schit. Dacă nu ştiaţi, în apropiere se află un izvor despre care se spune că este tămăduitor, dar chiar dacă ar fi să ajungi prin aceste locuri numai pentru frumuseţea lor, tot merită să-ţi toceşti pingelele până aici.

Cu toate că drumul nu este foarte bun, (doar suntem în România), am întâlnit  mai multe maşini trecând în sus şi-n jos. Când am ieşit de la izvor, tocmai cobora o maşină, pe care aşa, cu un semn mai timid, am oprit-o, voiam să ştiu dacă drumul duce la Ocoliş , sau dacă ar  fi un alt drum de picior pe care aş putea aduce Camino de la Ocoliş, până aici. Un domn foarte amabil mi-a răspuns la întrebări, ca apoi să aflu că de fapt este primarul din Poşaga, ce m-a asigurat de tot sprijinul lui, când a aflat despre proiectul pe care mă străduiesc să-l duc la capăt.

De ce oare, din toate maşinile, l-am oprit exact pe primar? Cred că atunci când eşti decis să faci lucruri bune, Universul te sprijină în toate.

Un călugăr ne-a dăruit două mere mari, roşii şi zemoase, exact ceea ce aveam nevoie, combustibil pentru întoarcerea la maşină.

Sper să pot aduce Camino în acest loc, este unul deosebit, pentru spiritualitatea şi frumuseţea lui.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

16 zile pentru o minune – ziua a V-a

Lasă un răspuns

Iată şi urmarea serialului nostru:

„Ziua a cincea.
Nu te enerva ca doi si cu doi fac patru.
Iata un test pentru a verifica starea nervilor unui om. Intreaba-l cat fac doi si cu doi
Un nevrotic iti va raspunde : ” doi si cu doi fac patru, dar chestia asta ma enerveaza teribil „.
Asadar, nu te enerva ca doi si cu doi fac patru, nu te enerva ca lumea este cum este, ca strambul este prea stramb. Nu fi manios.
Mania este mare consumatoare de energie.
Pastreaza-ti calmul si vei ramane puternic intr-o lume neispravita inca, intr-o tara care trece prin experienta junglei.
Miercurea este considerata cea mai buna zi a saptamanii, si asta pentru ca este ziua obstacolelor. In traditia noastra, Sfanta Miercuri este cea care pune obstacole pentru a-ti stimula duhul treziei, si tot ea ridica obstacolele?
Ceea ce ti se pare o infrangere, nu-i decat o fata a ascezei. Iar cele obtinute fara asceza se sting repede.
Nu te mania ca exista obstacole.. Mania ” perforeaza ” si strica acel invelis nevazut, acea compunere de campuri de energii care protejeaza corpul vostru.
Exista boli grave din manie si exista vindecari miraculoase prin ” isihia ” ( practica linistii launtrice ).
Nu te mania pe Balcani si pe balcanici, ci deschide ochii. Nu exista dusmani, ci doar victime ale propriei lor dizarmonii.
Daca intelegi aceasta, mintea iti va inspira solutii optime in orice situatie. ”

De fiecare dată când ni se pare că în faţa noastră se întind doar obstacole, că nimic nu este aşa cum ar trebui să fie, ar trebui să ne facem o introspecţie, să ne dăm seama dacă drumul pe care l-am ales este cel corect, dacă ceea ce ne dorim să înfăptuim ne este cu adevărat necesar, sau dacă, pur şi simplu, ne luptăm cu morile de vânt.

Citeam undeva că bolile grave apar la cei ce şi-au greşit calea, iar vindecările miraculoase apar atunci când omul îşi dă seama care este cu adevărat rostul lui în această viaţă.

Să fiţi binecuvântaţi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi.

 

Camino prin Apuseni – Câmpeni-Mihoiești

Lasă un răspuns

Puterile iernii  sunt tot mai slabe, așa că am profitat de o zi mai prietenoasă, ca să mai facem câțiva pași spre îndeplinirea ”pohtei ce-am pohtit”, adică a vedea și în România un drum de pelerinaj marcat și bine popularizat.

De bine de rău, de la Aiud până la Câmpeni, știu în mare pe unde va merge drumul, dar dincolo de Câmpeni, e încă o enigmă. Am căutat azi un traseu care să nu meargă pe șosea de la Câmpeni până la baraj la Mihoiești și am găsit unul chiar foarte bun, pitoresc și interesant.

Dacă știe cineva un traseu de la Mihoiești la Vadu-Moților, sau chiar de la Câmpeni la Vadu Moților care nu este pe șosea, îl rog să-mi dea de veste.

Vă las în compania câtorva fotografii făcute azi.

 

Vise de iarnă, într-o noapte aproape primăvăratică!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

1. Ani de liceu …

5 răspunsuri

Cine nu-şi aduce aminte cu drag de anii de liceu? E perioada din viaţă în care am ieşit din copilărie, nu ne-am lovit încă de greutăţi, ne trăim adolescenţa la maximum, dar nu suntem conştienţi de fericirea noastră.

Ţin minte prima zi, când tatăl meu m-a adus cu maşina până în curtea liceului şi m-a lăsat acolo, avea o şedinţă la Alba Iulia. Liceul avea şi cămin, iar eu trebuia să aştept, împreună cu alte câteva zeci ce cu trecerea orelor au devenit sute de elevi din toate clasele, să fiu repartizată într-una din camerele celor două construcţii (căminul nr. 1 şi căminul nr. 2), ce deocamdată nu-mi spuneau nimic.

Sunt o timidă de felul meu, aşa că aşteptam cuminte în curtea ce vuia de glasuri vesele. Erau elevi din clasele mai mari ce se regăseau cu bucurie după vacanţă, aşa că, la fel cum se alege uleiul de apă, noi, bobocii, am rămas cumva pe dinafară, putând să ne dăm seama că suntem cu toţii în aceeaşi oală, bobocei de liceu, intrăm în vorbă unii cu alţii şi constatăm că s-ar putea să fim colegi de clasă.

Emoţia acestei prime zile nu a fost egalată decât poate doar de ultima, dar, până atunci, este o întreagă poveste de spus.

După ce, abia după masa pe la ora 16 am intrat în sfârşit în camera ce ne fusese repartizată şi am făcut cunoştinţă cu colegele de cameră, patru la număr, două colege de clasă cu mine şi gemene pe deasupra şi două din”B”, ne-am ales dulapurile şi paturile, am început să ne aşezăm hăinuţele pe rafturi, o jale generală a cuprins camera noastră, aşa, buluc, lacrimile nu mai puteau fi stăpânite.

”  Cum să stăm noi aici, între pereţii aceştia, cinci ani?” (când am intrat la liceu, acesta avea o durată de 5 ani) . Eu nu plângeam, dar simţeam aşa, o amorţeală, mai fusesem plecată de acasă doar de câteva ori, în tabără, iar acum, adio copilărie, adio după-amieze petrecute în grădină, adio… tot ce a însemnat viaţa mea de până acum.

Ei, şi? Am venit aici fiindcă a fost dorinţa mea, nu m-a  obligat nimeni, sunt convinsă că va fi bine!

Da, a fost bine, cel mai bine din viaţa mea, dacă privesc în urmă.

A doua zi, începea şcoala cu adevărat, iar doamna dirigintă, mama Luci cum am poreclit-o cu mare drag, a strigat pentru prima dată catalogul. Ea a fost prima persoană care m-a strigat Sanda şi aşa am rămas pentru colegii de liceu. Zicea că m-a luat în clasa dânsei fiindcă voia să vadă cum arată Sanda. Eu cred că şi faptul că terminasem clasa a VIII-a cu 10 şi intrasem printre primii la examen, cântărise cât de cât în hotărârea doamnei diriginte.

Voi povesti întâmplări savuroase din anii de liceu, dar în zilele următoare.

Acum, câteva amintiri, pentru nostalgicii absolveţi ai Liceului Energetic din Cluj.

 

Privind fotografiile, îmi dau seama că doamna dirigintă era atunci îngrozitor de tânără, aşa cum noi nu mai suntem demult.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi