Arhive pe categorii: De suflet

IOI, SCAD SALARIILE ÎN FOTBAL!

Lasă un răspuns

   O să spuneți că am ceva cu fotbalul. Nu, n-am nimic cu sportul în sine, face bine la sănătate  și la psihic, ceea ce ”am” este cu industria fotbalului, care s-ar părea că se duce de râpă. Toți patronii de echipe de fotbal anunță micșorarea salariilor fotbaliștilor, lucru care, pe noi, cetățenii de rând, ne afectează cam la 100 de metri (în față sau în spate, depinde cum privim problema)

    Poate acum, în ERA ce ni se deschide în față, vom fi mai conștienți de adevăratele valori, iar unul care dă cu piciorul în minge nu va fi plătit de o mie de ori mai bine decât altul, care merge zilnic la micul lui job, aduce câtă plus-valoare poate și trăiește o viață modestă, alături de familia lui. Poate vom fi scutiți de reality show-uri ale diverșilor îmbogățiți, care cred că viața lor e mai importantă decât a tuturor celorlalți.

   Poate medicii, profesorii, dar și strungarii și agricultorii vor fi prețuiți așa cum se cuvine, deoarece fiecare este un  pion în societatea pe cale să se nască, având rolul lui, bine stabilit. Avem nevoie de fiecare dintre ei, iar… fără fotbal, nu moare nimeni.

      Poate ne va trezi  realitatea dureroasă în care am adus întreaga planetă, suntem singura specie care mănâncă fără să-i fie foame și distruge de dragul distrugerii și a banilor. În fond, ce poți face cu banii, dacă aerul este viciat, mâncarea este toxică, iar virusul e de neoprit?

Trump tocmai a aprobat o sumă imensă, de 3 trilioane de dolari, pentru lupta cu noul virus. Dar trebuie să ai cui să dai acești bani, unor companii care să producă cele necesare stăvilirii pandemiei, ca să fie eficienți. Dacă nu, poți avea toate averile lumii, că ești egal cu omul ce-și duce veacul pe stradă, de azi pe mâine.

    Vă rog din suflet, trăiți frumos! Nu se știe dacă ne mai întoarcem de pe marginea prăpastiei, dar măcar acum să ne unim cu toții forțele și să nu mai dăm vina pe nimeni, în afară de noi înșine. Dacă suntem martorii a tot ceea ce se întâmplă, cu siguranță avem și fiecare dintre noi o vină. Numai recunoscând acest lucru, putem trece mai departe și ieși din criza mondială în care suntem cu toții angrenați. Doar în momentul în care vom înțelege că toți oamenii sunt interconectați unii cu alții la fel ca celulele unui organism, iar atunci când uneia îi este rău, nici celorlalte nu le va merge bine, abia atunci vom începe să scoatem capul la suprafață din mlaștina în care ne scufundăm cu toții.

CURAJ, VA FI ȘI MÂINE O ZI!


Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu munții pe tălpi

CE-A MAI RĂMAS DIN NOI?

3 răspunsuri

   Timpul acesta pe care fiecare dintre noi îl folosește cum poate mai bine în aceste zile, de fapt încercăm cu toții să-l umplem cu lucruri folositoare, după ce numai cu două săptămâni în urmă alergam ca bezmeticii de ici-colea, pentru a face tot ceea ce TREBUIA. Acum, nu mai trebuie nimic. Tot ce e necesar să facem, se reduce la a sta acasă și a încerca să-i incomodăm cât mai puțin pe ceilalți, în cazul în care nu-i putem ajuta.

   Acum, goana după cumpărături, idolatrizarea unor NIMENI îmbrăcați în haine cu eticheta la vedere, deh, să vadă tot prostul că a dat mii de euro pe ele, dar altfel nulități perfecte, meciurile de fotbal difuzate la orice oră și vizionate mai ceva decât aselenizarea din 1967, au dispărut undeva, într-un trecut care s-ar putea să nu mai reînvie.

    Am fost întotdeauna șocată de felul în care-și cheltuiau oamenii banii, sau de felul idiot în care se iroseau. Am spus de o mie de ori că investiția în fotbal și nu în medicină ne va face să plângem într-o zi, dar, sincer, speram ca eu să-mi fi încheiat drumul pe Pământ în acea clipă. N-am înțeles niciodată de ce o întreagă planetă poate urmări cu sufletul la gură cum o minge intră sau nu într-o poartă. Nu înțeleg nici acum. De fapt, altceva nu înțeleg, de ce un fotbalist câștigă sute de mii de euro, iar un medic… Soțul meu îmi spunea că în fotbal se investesc mulți bani. Păi asta nu înțeleg eu:                DE CE?

Adevărul a ieșit acum la lumină, iar non-valoarea este pe cale să-și ia tălpășița din viețile noastre. Trebuie doar să o mai ajutăm un pic, să-i dăm un brânci și s-o scoatem definitiv din peisaj. E bine să ia cu ea toate așa-zisele vedete care, dacă nu sunt parțial dezbrăcate, n-ai ce admira la ele, creierul lor fiind observabil doar la microscop.

   Ar fi bine ca de acum, când am constatat cu stupoare că suntem cu toții egali, nu contează ce mașină conducem, sau în ce casă locuim, să avem respect pentru toți cei care muncesc din greu pentru a ne scoate de situația îngrozitoare în care ne aflăm și să-i sprijinim nu doar acum, ci câte zile om avea.

Să ne uităm cu drag la omul care dă cu sapa în grădinița de lângă casă, nu a avut niciodată haine de firmă, dar viața lui e cu siguranță mai adevărată decât a noastră.

Știu că multă lume are acum rate la bănci, locuri de muncă ce s-au desființat, copii de crescut, dar sunt convinsă că vom ajunge cu toții la mal, întotdeauna după o criză majoră omenirea a reușit să treacă mai departe. Cu mai puține pretenții și fițe, vom avea o viață mai adevărată, iar bogăția sufletească nu ne-o poate fura nimeni, o ducem de-a pururi cu noi.

SĂ FIM CU TOȚII SĂNĂTOȘI!!!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață care speră să aibă din nou Apusenii pe tălpi…

VOM FI CU TOȚII MAI SĂRACI!

2 răspunsuri

    Voiam să scriu despre frică. Despre frica ce ne devorează intestinele, ne face să avem toate simptomele date de coronavirus și să stăm nemijlocit în casă, dar îmi dau seama că azi nu pot face acest lucru.

   Voi încerca să înșir câteva vorbe despre o mică fereastră din imaginația mea spre viitorul atât de incert, dar pe care cu toții ne dorim să-l apucăm.

     Știu că s-a scris mult, pe toate temele posibile, dar am și eu o părere de transmis lumii care vrea s-o asculte. În primul rând, v-aș ruga pe toți să nu mai distribuiți atâtea vești proaste, au grijă televiziunile s-o facă. Dacă vrem să ne facem bine, numai cu optimism vom putea. Nu vorbesc despre un optimism prostesc, de genul TOTUL VA FI BINE! când vezi că în jurul tău se moare pe capete. (Nu mă refer strict la România, acum).

Dar, în lumea de după covid 19 (nu-l mai scriu cu majuscule, ca să nu-i mai atribui o atât de mare putere), cu toții vom fi altfel. Nu vom mai avea atâția bani, dar vom fi mai fericiți. Vom putea să admirăm apusul de pe prispa casei (sau din balcon), minunându-ne de multitudinea nuanțelor pe care Dumnezeu le-a pus special pentru noi în efemerul tablou mereu în schimbare. Vom fi mai săraci din punct de vedere material, dar vom fi mai receptivi la nevoile celui de lângă noi, vom da bună ziua unor necunoscuți, doar pentru a ne auzi vocile care răsună din nou pe stradă, în aer liber, nu în spatele ușilor în care am fost nevoiți să ne baricadăm.

    Vom fi mai săraci, dar vom putea urca pe vârful muntelui, ne vom putea bucura de zborul maiestuos al vulturului și de înțelepciunea stâncii.

    Dacă, în urmă cu o lună, cineva v-ar fi cerut jumătate din avere pentru ca totul să fie bine în lume, pentru ca sute de mii de oameni să nu treacă prin infernul bolii, ce ați fi răspuns? (Probabil ceea ce aș fi răspuns și eu, nu vă faceți probleme.) Ei, acum vom rămâne cu toții fără bani o vreme, (nu-i pun la socoteală pe speculanți, cu ei e o altă poveste), dar ne vom restrânge cheltuielile, nu vom mai merge zilnic la supermarket, nu vom umple frigiderele în mod compulsiv cu tot felul de mărfuri al căror ambalaj ne-a atras atenția, ca pe urmă să le aruncăm pe majoritatea la gunoi.

Vom învăța că nu tot ce zboară se mănâncă și nu tot ce se postează pe net sau se dă la TV este adevărat, sau ne este de folos.

   Vom învăța că familia este cel mai important lucru, că șeful nu-ți aduce un pahar de apă atunci când ești bolnav, că muncim pentru a trăi frumos, nu pentru a aduna averi mai multe decât vecinul, care, uite, l-a luat coronavirusul și… dus a fost.

   Se tot spune că viața se trăiește în prezent, dar zău că-mi place să mă ”uit” puțin în viitor, prezentul e prea înfricoșător.

    Să trăim fiecare zi frumos, fără gânduri negre și fără să dăm vina unii pe ceilalți. Să trimitem un gând bun celor care acum sunt în tranșee pentru noi, pentru ca noi să putem sta cuminți și sănătoși acasă, iar acest coșmar să se termine cât mai curând.

STAȚI ACASĂ!

Manuela Sanda Băcăoanu

   

Poza din tinerețe

2 răspunsuri

E o adevărată avalanșă de poze din copilărie și din tinerețe pe Facebook, înclin să cred că, de fapt, e experimentul unui psiholog. Încă nu-mi dau seama dacă e bine intenționat, sau dimpotrivă.

    Toată lumea caută febril prin albume vechi poze de pe vremea când inventatorul telefoniei mobile încă nu se născuse, se deapănă amintiri, se varsă o lacrimă: uite, mamă, cum arăta bunica, așa-i că era frumoasă? Nepotul te privește mirat, incapabil să-și închipuie că la un moment dat ai fost și tu un copil bucălat, tu, bunicul sau bunica, acum plini de riduri și cu părul albit de vreme.

   NU cred că e neapărat un lucru rău să faci asta, dar dacă la un moment dat mii de oameni trăiesc în trecut, s-ar putea ca prezentul să-i lase indiferenți. Oare cu ce scop se face acest experiment? Cineva vrea să trecem mai ușor peste această perioadă excesiv de stresantă, să ieșim întregi la minte la malul ce încă nu se întrevede în depărtare, sau… e un fel de NU BOMBEI CU NEUTRONI!??? Vă amintiți că am semnat cu toții tabele  pe vremea lui Ceaușescu, într-o dimineață de duminică, la ora 7, timp în care ni se mai luau niște drepturi, la care nu puteam fi atenți, deoarece pe noi ne preocupa… BOMBA CU NEUTRONI.

    Am văzut că Israelul a făcut o aplicație pe telefon pe care vezi dacă în zona în care te afli a trecut cineva infectat cu COVID 19. De aici, până la montarea cip-urilor, mai e doar un pas.

Eu nu voi posta o poză din tinerețe, mă plac mai mult acum, când sunt suma tuturor EU-rilor mele de-a lungul acestei vieți. Sunt mai completă, mai inteligență și am mai multe visuri decât acum 30 de ani, de ce aș regreta ceea ce am fost, când acum sunt o variantă îmbunătățită? Că la exterior nu mai arăt ca atunci, nu are nicio importanță. Acolo, înăuntru, sunt eu însămi, cea care nu îmbătrânește, doar se transformă (în bine, sper eu) cu fiecare clipă, ceas, zi, an…

     Nu mai plângeți după tinerețe, descoperiți în voi înșivă că spiritul tânăr n-a murit, n-a plecat, doar l-ați lăsat să se acopere cu praful uitării. Vă invit doar să faceți o curățenie generală înăuntrul vostru, veți fi uimiți de ceea ce veți găsi!

Izolare ușoară!

Manuela Sanda Băcăoanu

Taina mulțumirii

Lasă un răspuns

Aveam vreo 7-8 ani când am citit această carte, cu un nume minunat: ”TAINA MULȚUMIRII”. Cert este că m-a marcat foarte mult, îmi amintesc de învățăturile ei cu drag, chiar și după atâția ani. Am avut norocul să citesc probabil prima ediție în limba română, din anul 1912.

Nu-mi amintesc numele autoarei, dar știu că eroina acestei cărți este o fetiță, cu numele de Polyana. Mama ei moare când ea era foarte mică,așa că tatăl, preot, o duce la sora mamei, care era o femeie trecută de prima tinerețe, ranchiunoasă și plină de hachițe.

Lecțiile pe care Polyana i le dă mătușii ei sunt lecții pentru noi toți, este absolut incredibil cum tatăl ei o învățase să fie mulțumită oricând, indiferent de situația prin care trece.

Îi povestește mătușii cum, la Crăciunul precedent, primise un cadou de la o societate de binefacere, aștepta cu nerăbdare să vadă ce va fi în coletul ei. Când l-a deschis, decepția a fost imensă, în cutie erau o pereche de cârje pentru copii. Tatăl ei, un om foarte înțelept, i-a spus că are totuși un motiv de mulțumire, deoarece nu are nevoie de acele cârje, este un copil sănătos

Mai țin minte o întâmplare, mătușa Poly îi ducea în fiecare miercuri mâncare unei femei țintuite la pat, iar când a apărut Polyana, i-a revenit ei această misiune. Erau trei meniuri pe care bucătăreasa mătușii Poly le gătea pe rând, pentru suferindă. Boala și singurătatea făcuseră și din această femeie o ființă nesuferită, de aceea de câte ori primea un fel de mâncare, își exprima nemulțumirea, spunând că ea ar fi preferat unul dintre celelalte două.

Văzând că n-o poate mulțumi nicidecum pe femeia cârcotașă, Polyana a rugat-o pe bucătăreasă ca într-o zi să gătească din fiecare fel, câte puțin. Zis și făcut! I-a prezentat primul fel, iar când femeia s-a exprimat că mai bine era unul din celelalte două, i l-a dat și pe acela,apoi, când bolnava, surprinsă în primul moment, a zis că totuși, de cel de-al treilea fel i-ar fi mai poftă, Polyana i l-a pus, triumfătoare, dinainte.

Văzând felul în care a reacționat fetița la nemulțumirile ei, bolnava și-a dat seama cât de urâcioasă era cu toți cei care voiau s-o ajute. I-a fost rușine și i-a părut rău pentru purtarea ei, așa cum s-a întâmplat cu toți cei cu care Polyana avea vreo interacțiune.

Este o poveste pentru copii și adulți, este o poveste despre felul în care ar trebui să ne trăim viața, fiind mulțumiți cu ceea ce avem și conștientizând că, de fapt, avem chiar mai mult decât merităm.

Să fim mulțumiți și mulțumitori pentru tot ce viața ne trimite, deoarece primim întotdeauna doar lecțiile de care avem nevoie.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

Gânduri bune pentru OMENIRE – Buenas probabilidades para la humanidad-Buoni pensieri per l’umanità-Good thoughts for humanity-De bonnes pensées pour l’humanité

Lasă un răspuns

Ne aflăm într-o perioadă care ne pune la grea încercare, care ne face pe toţi oamenii egali şi ne aduce aminte de ceea ce suntem: nişte atomi în Univers. Am uitat de multă vreme că întregul are nevoie de fiecare celulă a sa pentru a fi cu adevărat complet şi sănătos, iar dezbinarea dintre noi, oamenii, foamea de mai mult şi mai bine pentru mine, fără să-mi pese că alături, cineva e bolnav sau nu are ce pune pe masă, a făcut ca Universul să se supere pe noi şi să ne reamintească lucrurile de care nu mai eram conştienţi.

Poate că nu este prea târziu să arătăm că putem fi empatici, că putem să ne iubim aproapele şi, mai ales, să părăsim sentimentele negative, egotice, care ne fac atât de mult rău, să nu ne mai credem buricul Pământului, fiindcă niciunul dintre noi nu este, nici măcar cel mai bogat om de pe planetă.

Ştiu că nimeni nu e dispus să piardă prea mult timp cu acest mesaj, aşa că vreau să fac apel la toţi locuitorii Terrei, ca în fiecare seară, la ora 21, timp de 10 minute să trimitem gânduri bune pentru întreaga omenire, pentru toţi oamenii de pe Pământ, pentru sănătate, prosperitate şi bună înţelegere. Nu are nicio importanţă religia, culoarea pielii sau cea politică, până la urmă, suntem cu toţii oameni. Vom reuşi noi, prin gândurile noastre, să facem ceea ce n-au reuşit conducătorii noştri, de-a lungul secolelor. Să aducem Pacea, Iubirea şi Sănătatea pe Pământ!

Estamos en un período que nos pone a prueba, lo que nos hace a todos iguales y nos recuerda lo que somos: algunos átomos en el Universo.
Hace mucho que olvidé que todo necesita su propia célula para ser verdaderamente completa y saludable, y la división entre nosotros, las personas, el hambre cada vez más y mejor para mí, sin que me importe que alguien más esté enfermo o no tiene nada que poner sobre la mesa, hizo que el universo nos molestara y nos recordara cosas de las que ya no éramos conscientes.Quizás no sea demasiado tarde para demostrar que podemos ser empáticos, que podemos amar a nuestro prójimo y, sobre todo, dejar los sentimientos negativos y egoístas que nos hacen sentir tan mal, que ya no creemos en el vientre de la Tierra, porque ninguno de ellos Ni siquiera somos el hombre más rico del planeta.Sé que nadie está dispuesto a perder demasiado tiempo con este mensaje, por lo que quiero hacer un llamamiento a todos los habitantes de la Tierra, como todas las tardes, a las 9 p.m., durante 10 minutos para enviar buenos pensamientos a toda la humanidad, a todas las personas. de la Tierra, por salud, prosperidad y buen entendimiento. No importa la religión, el color de la piel o el político, después de todo, todos somos personas. Lograremos, a través de nuestros pensamientos, hacer lo que nuestros líderes han fallado a lo largo de los siglos. ¡Trae paz a la tierra!
Siamo in un periodo che ci mette alla prova, il che ci rende tutti uguali e ci ricorda ciò che siamo: alcuni atomi nell'Universo. Ho da tempo dimenticato che l'intera cosa ha bisogno della propria cellula per essere veramente completa e sana, e la divisione tra noi, le persone, la fame di più e meglio per me, senza che mi interessi che qualcun altro sia malato o non ha nulla da mettere sul tavolo, ci ha fatto infastidire l'universo e ci ricorda cose di cui non eravamo più consapevoli.Forse non è troppo tardi per dimostrare che possiamo essere empatici, che possiamo amare il nostro prossimo e, soprattutto, lasciare i sentimenti negativi ed egoistici che ci rendono così cattivi, che non crediamo più al ventre della Terra, perché nessuno di loro non siamo nemmeno l'uomo più ricco del pianeta.
So che nessuno è disposto a perdere troppo tempo con questo messaggio, quindi voglio fare appello a tutti gli abitanti della Terra, come ogni sera alle 21, per 10 minuti, per inviare buoni pensieri a tutta l'umanità, a tutte le persone. dalla Terra, per salute, prosperità e buona comprensione. Non importa la religione, il colore della pelle o quello politico, dopo tutto, siamo tutti persone. Riusciremo, attraverso i nostri pensieri, a fare ciò che i nostri leader hanno fallito nel corso dei secoli. Porta la pace sulla terra!

We are in a period that puts us to the test, which makes us all equal people and reminds us of what we are: some atoms in the Universe. I have long forgotten that the whole thing needs its own cell to be truly complete and healthy, and the division between us, the people, the hunger more and better for me, without me caring that someone else is sick or has nothing to put on the table, it made the universe annoy us and remind us of things we were no longer aware of.Perhaps it is not too late to show that we can be empathetic, that we can love one another and, above all, leave negative, egotistical feelings that make us so bad, that we no longer believe in the Earth's belly, because none of them we are not even the richest man on the planet.
I know that no one is willing to waste too much time with this message, so I want to appeal to all the inhabitants of the Earth, as every evening, at 9 pm, for 10 minutes to send good thoughts to all mankind, to all people. from the Earth, for health, prosperity and good understanding. No matter the religion, the color of the skin or the political one, after all, we are all people. We will succeed, through our thoughts, to do what our leaders have failed over the centuries. Bring Peace to Earth!

Nous sommes dans une période qui nous met à l'épreuve, qui nous rend tous égaux et nous rappelle ce que nous sommes: des atomes dans l'Univers. J'ai oublié depuis longtemps que le tout a besoin de sa propre cellule pour être vraiment complet et sain, et la division entre nous, les gens, la faim de plus en plus meilleure pour moi, sans que je me soucie que quelqu'un d'autre soit malade ou n'ayant rien à mettre sur la table, cela nous a énervés et nous a rappelé des choses dont nous n'étions plus conscients.
Il n'est peut-être pas trop tard pour montrer que nous pouvons être empathiques, que nous pouvons nous aimer et, surtout, laisser des sentiments négatifs et égoïstes qui nous rendent si mauvais, que nous ne croyons plus au ventre de la Terre, car aucun d'eux nous ne sommes même pas l'homme le plus riche de la planète.e sais que personne ne veut perdre trop de temps avec ce message, je veux donc lancer un appel à tous les habitants de la Terre, comme chaque soir, à 21 heures, pendant 10 minutes pour envoyer de bonnes pensées à toute l'humanité, à tout le monde. de la Terre, pour la santé, la prospérité et la bonne compréhension. Peu importe la religion, la couleur de la peau ou la politique, après tout, nous sommes tous des gens. Nous réussirons, par nos pensées, à faire ce que nos dirigeants ont échoué au cours des siècles. Apportez la paix sur Terre!


Manuela Sanda Băcăoanu, un atom din Univers

3 MARTIE – ZIUA SCRIITORILOR

Lasă un răspuns

În fiecare zi, e ziua cuiva, sau a ceva. Este bine să sărbătorim, asta ne face mai umani. Sincer, eu ştiam doar că azi e ziua lui Iliescu. Nu e vina lui însă, dacă s-a născut de ziua scriitorilor.

Nu am ambiţia şi curajul de a mă autointitula „scriitoare”, cu toate că am două cărţi publicate, una la editură şi una aproape gata, în sertar. Numai cititorii au dreptul de a ne da aceste titluri „nobiliare” şi n-o spun cu ironie, ci cu speranţa şi dorinţa unui om de a fi înnobilat de bucuria pe care o oferă semenilor săi, prin cuvintele care i-au ieşit din suflet, plecând pe drumul atât de bătătorit al literaturii.

Cel mai mare judecător este însă TIMPUL, el va hotărî dacă cineva este scriitor cu adevărat, sau doar autorul unor gânduri dezlânate, înşirate pe hârtie.

Deoarece trăim în ritmul alert al secolului al XXI-lea şi nu vreau să abuzez de bunăvoinţa dumneavoastră, doresc doar să spun din inimă: LA MULŢI ANI ŞI MULTE CREAŢII DE VALOARE!, tuturor celor care încearcă să spună ceva prin intermediul scrisului.

Manuela Sanda Băcăoanu

Atenție… masculină – proză

Lasă un răspuns

    Cele două prietene stau pe șezlonguri alăturate, privind la mulțimea celor ce se bălăcesc fără griji în bazinele cu ape termale,  un pic uleioase și de o culoare asemănătoare motorinei, dar foarte căutate datorită capacităților lor tămăduitoare. 

    Soții lor sunt undeva într-unul dintre bazine, iar ca de obicei, discuția lor alunecând spre politică, au uitat cu desăvârșire că e recomandat să nu stai mai mult de 20 de minute în apă.

– Ce bine e ca uneori să nu te grăbești spre nimic, să stai doar așa, observând oamenii…

– Da, uite acolo doi bătrânei, se țin de mână, chiar și în apă. Precis au o poveste frumoasă în spate. Sunt sigură că nu mai ții de mână pe cineva pentru care nu mai simți nimic, după vreo… 50 de ani de conviețuire.

– Ce păcat că viața ne brăzdează fețele, ne crește burțile, iar gravitația lucrează și ea în defavoarea noastră.

– Ce-ar fi să nu ne gândim acum la partea aceasta mai puțin frumoasă a vârstei, haide să dăm o raită prin stațiune, poate vedem ceva drăguț, să ne facem și noi un cadou de Ziua Îndrăgostiților?

– Bună idee, haide! Cele două femei părăsesc șezlongurile, având grijă să pună semn cărților pe care le citesc, îndreptându-se spre zona cu magazine. Iarna nu e prea multă vânzoleală pe aici, majoritatea magazinelor și restaurantelor sunt închise, iată însă că mai este deschis unul, cu tot felul de  mărunţişuri, dar şi cu costume de baie la mare reducere.

Mai în glumă, mai în serios, prietenele îşi aleg câte un costum de baie pe care-l probează şi de care sunt foarte mulţumite.

– Le luăm?

– Sigur că da, merităm şi noi o mică atenţie, nu-i aşa?

Ajunse din nou la şezlongurile care erau în continuare goale, uneia îi vine o idee:

– Ce-ar fi să ne îmbrăcăm cu costumele de baie noi, să vedem dacă soţii noştri îşi dau seama?

– Bine zici, să ne distrăm un pic!

Doamnele, îmbrăcate cu noile costume de baie, aşteaptă răbdătoare sosirea soţilor, care probabil au mai făcut o haltă şi la o bere, că prea mult întârzie.

– Auzi, oare dacă ne acoperim capetele, o să creadă că suntem altele?

– Sunt convinsă că nu, ba chiar am o vagă presimţire că nici măcar nu vor observa că ne-am schimbat costumele.

– Crezi?

– Cam… da!

Iată-i în sfârşit pe mult – aşteptaţii consorţi, veseli nevoie mare, clar că au făcut şi o incursiune la bar. Unul dintre ei se aşează obosit pe şezlong, în timp ce celălalt vrea să fie amabil:

– Ce faceţi fetelor, aţi fost la saună?

„Fetele ” se privesc amuzate, una dintre ele cu un aer de ” ce ţi-am spus!” lăţit pe întreaga figură, după care izbucnesc amândouă în râs.

– Ai văzut? Cred că-i cam dor ochii…

– Da, ne dor ochii, am stat prea mult în apă, aprobă unul dintre bărbaţi, arborând o mină serioasă.

Fetele râd, ce pot face, e mai bine decât să plângă…

– Mda, cu adevărat femeile vin de pe Venus, iar bărbaţii, de pe Marte…

Manuela Sanda Băcăoanu

Un munte de mulțumiri

2 răspunsuri

    Dragii mei, azi a fost pentru mine o zi specială, ziua în care, în urmă cu din ce în ce mai mulți ani, am venit pe lume.

    Deoarece am primit sute de mesaje de felicitare, vreau să vă mulțumesc tuturor că v-ați oprit o clipă din activitățile zilnice și mi-ați lăsat un gând frumos, că ați avut starea necesară pentru a transmite urările voastre de bine.

    Vreau să vă mulțumesc și celor care m-ați sunat, oameni dragi, fără de care viața ar fi mult mai seacă și mai lipsită de sare și piper.

   Știu că se află printre voi persoane care s-au gândit la mine, dar au uitat să lase un semn, vă mulțumesc și vouă din suflet, fiindcă mi se întâmplă și mie adesea să nu sun sau să nu las un mesaj celor dragi, asta neînsemnând însă că nu-mi pasă de ei.

   Vreau să vă mulțumesc și vouă, celor care nu mă cunoașteți personal și care nu v-ați gândit deloc la mine azi, doar fiindcă existați și s-ar putea ca într-o bună zi să ne întâlnim.

    Vă mulțumesc așadar tuturor din adâncul inimii, iar celor pe care nu v-am felicitat de ziua voastră vă cer iertare și promit ca în viitor să nu mai am asemenea scăpări. 

    Vă doresc tuturor ca tot ceea ce mi-ați urat, în gând sau prin alt fel de comunicare, să primiți însutit și să vă bucurați de sănătate perfectă, să vă atingeți țelurile și să nu uitați niciodată că ceea ce trimitem Universului, aceea se întoarce înapoi, la noi.

   Să aveți o zi, o lună, un an minunat!

Manuela Sanda Băcăoanu 

Camino Francez – nu mai este ceea ce a fost

Lasă un răspuns

    Văzând o postare pe Facebook despre fluctuația și preferințele pelerinilor pentru un Camino sau altul, mi-am amintit o întâmplare de pe Camino Francez, din 2017.

    Se obișnuia ca primul Camino să fie cel Francez, cu plecare de la Saint Jean Pied de Port, de la Pamplona, de la Burgos sau de la Leon, fiecare cât timp avea la dispoziție și cât se încumeta să meargă pe jos.

    Fiind a doua oară pe acest drum, prima dată în 2012 îl parcursesem de la un capăt la celălalt, acum aveam mai puțin de două săptămâni la dispoziție, voiam doar să intru un pic  în atmosfera pelerinajului și să compar cele trăite acum, cu ce am simțit, trăit, suferit în 2012.

    Am început pelerinajul din Pamplona, așa hotărâsem de acasă. După vreo opt zile,am ajuns la Burgos, cu mai multe mici incidente datorate pelerinilor care nu mai sunt acum atât de pelerini ci devin oarecum turiști la prețuri mici, fără bunul simț obligatoriu atunci când trăiești foarte aproape de alți oameni și pe care nu dorești să-i deranjezi sau indispui în niciun fel.

    Dar să n-o mai lungesc, eram la Burgos, cu o durere tot mai acută în genunchiul stâng și cu dilema de a mai merge până la Leon, sau a mă opri aici.

    Am găsit cazare la albergue municipal, acolo unde nu reușisem să ajung în 2012 deoarece nu mai erau locuri. Este un albergue uriaș, pe mai multe etaje, dar excelent organizat și cu condiții bune.

     Sunt despărțituri care cuprind câte patru (sau opt?)  paturi supraetajate, așa că nu te trezești în imensitatea unui dormitor uriaș, lucru care-ți dă măcar iluzia intimității.

    Totuși, vânzoleală multă, o mare parte dintre pelerini abia acum își încep drumul și nu-și dau seama că–i deranjează pe ceilalți, mă gândesc eu, în apărarea celor ce făceau gălăgie, nepăsându-le că împart camera cu alți oameni, care poate nu vor să le asculte conversațiile pe un ton ridicat.

    E deja ora 22, dormitorul pare să fi intrat în liniștea nopții, când dintr-o dată, cu mare gălăgie, apare un grup de tineri, probabil sub 20 de ani. Tresar, tocmai ațipeam.

    Zic că poate acum sunt în prima lor noapte, că au stat până târziu în oraș, că… Dar gălăgia e tot mai mare, se pare că unul dintre tineri nu se lasă pus la culcare, iar ceilalți fac mare tămbălău. Simt cum îmi crește tensiunea, nu sunt eu cea care să rabde ca cineva să încalce bunele maniere, așa că le spun pe un ton calm, fără să-mi părăsesc patul, să se ducă la culcare, sunt pelerini care vor să doarmă, sunt obosiți de drum. Efectul este doar o mai mare agitație, așa că un domn mai în vârstă își încearcă și el norocul vorbindu-le în spaniolă, dar cu același rezultat.

Toată lumea din dormitorul cu vreo 50 de paturi se foiește, dar nimeni nu zice nimic, parcă ar fi cu toții legați de guri și de paturi. M-am simțit exact ca în România, când se întâmplă lucruri de neiertat, dar toată lumea-și bagă capul în nisip.

    Limita răbdării mele fiind atinsă, m-am ridicat din pat cu chiu cu vai din pricina genunchiului, vrând să-i văd pe protagoniștii acestei scenete de prost gust. Ce mi-a fost dat să văd, a întrecut orice închipuire: tânărul care nu putea fi potolit se afla călare pe despărțitura dintre paturi, iar ceilalți, aparent ceva mai aproape de lumea reală ( care o fi aceea) încercau să-l dea jos, trăgându-l de picioare. Am constatat într-o clipă că acei tineri sunt beți, drogați sau ambele. Totuși, faptul că am mers până lângă ei și i-am pus la punct, a avut, în sfârșit, efectul scontat. Recalcitrantul s-a dat jos și s-a așezat în pat, în timp ce-mi spunea cuvinte murdare în spaniolă, ca răspuns la faptul că am îndrăznit să fac ordine acolo unde nimeni nu s-a încumetat.

Nu vă spun la ce cote era furia mea, dar, în cele din urmă, zgomotele au încetat și toată lumea a putut dormi.

   A doua zi dimineața, am luat un tren spre San Sebastian, unde am făcut plajă o zi, înainte de a mă întoarce acasă.

 Vreau să spun că nimic din acest ultim pelerinaj n-a mai fost ca în primul, voi mai merge pe Camino, dar niciodată pe un drum pe care l-am mai străbătut, nu vreau să fiu decepționată din nou.

 

Manuela Sanda Băcăoanu