Arhive pe categorii: De suflet

O carte care te pune pe gânduri…

2 răspunsuri

Această carte mi-a căzut în mână într-un moment în care aveam nevoie de nişte răspunsuri, iar faptul că am citit-o, m-a convins că nu sunt singura pe lumea asta care gândeşte într-un anumit fel.

Consider că această carte înglobează mai multe cărţi de dezvoltare personală, deci citind-o, eşti îmbogăţit într-un timp mai scurt . Nu vreau să-i fac neapărat reclamă, dar în momentul în care ajungi la ultima pagină, dorinţa cea mai mare este s-o faci cunoscută câtor mai mulţi oameni, în speranţa că lumea în care trăim va deveni mai bună, mai înţeleaptă şi mai plină de iubire.

Cartea se poate comanda online, vă garantez că nu veţi regreta.

Manuela Sanda Băcăoanu

Tăcerea Cristinei…

Lasă un răspuns

Ieri am scris câteva cuvinte despre cea care a fost Cristina Ţopescu. Bineînţeles că, după război, mulţi viteji se-arată. Aşa este şi în cazul ei, acum toată lumea o iubeşte şi-i simte lipsa, în mod acut.

Eu am îndrăznit să spun că perioada în care ea a hotărât să plece dincolo a fost una în care fiecare dintre amicii, prietenii ei erau ocupaţi cu propriile familii, fiindcă aşa sunt oamenii, egoişti din fire, aceasta este starea de normalitate, vrem sau nu vrem s-o recunoaştem. Mai că nu mi-au sărit unele persoane în cap , că trebuia să se sesizeze cineva de dispariţia ei, că cine ştie, ar mai fi putut fi salvată, dacă… Dacă, ce? Azi am mai citit rândurile unei persoane care, în pragul depresiei (sau chiar în plină depresie) se punea în locul Cristinei şi cum acest lucru i s-ar putea întâmpla şi ei, identic şi la fel.

Erau multe întrebări, de un egoism perfect: câţi oameni m-au sunat de sărbători, câţi îmi mai intră în casă, sau câţi ar fi în stare să mă ajute dacă, de exemplu, n-aş mai avea unde locui? Oare m-ar primi în casa lor?

Mi se pare complet greşit pusă problema, ar trebui să ne întrebăm: câţi oameni am sunat de sărbători, de ziua lor, cu alte ocazii sau pur şi simplu că ni s-a făcut dor de ei? Iar o întrebare şi mai grea: aş fi eu în stare să renunţ la propriul confort pe o durată nedeterminată, pentru a primi în casa mea pe cineva care a avut ghinionul s-o piardă pe a lui? Aud? Răspunde cineva la asta?

De lamentări, lacrimi de crocodil şi păreri de rău nesincere, e plină lumea. Priveşte în sufletul tău şi nu te mai minţi, nu eşti perfect, aşa cum nimeni nu este, aşa că… cine mai aruncă piatra?

Părerea mea, care poate nu interesează pe nimeni, este că Cristina Ţopescu a avut o perioadă mai grea, care a făcut-o să se închidă în sine, nemaidorind să socializeze. Iar prietenii adevăraţi fiind rari, e posibil ca ea să nu fi avut parte de niciunul. Asta nu-i scade însă din frumuseţea sufletească. Sunt convinsă că a ajuns într-o lume în care nimeni nu o judecă şi, mai ales, nu-i spune minciuni postume.

Manuela Sanda Băcăoanu

Douăzeci douăzeci

Lasă un răspuns

Iaca a mai trecut un an… Iar noi, oamenii de rând, dorind cu tot dinadinsul să ieșim din anonimatul în care ne-a aruncat viața aceasta banală, monotonă și destul de predictibilă, facem imposibilul pentru a fi cât mai vizibili, suntem în stare să facem aproape orice pentru a aduna un număr cât mai mare de Like-uri, pentru că… Pentru că, doar așa ego-ul nostru se va simți gâdilat, mulțumit și puțin infatuat, iar noi, vom putea merge cu capul sus la biserică, sau, după caz, în 6 la serviciu, LUMEA ne-a văzut și ne-a aprobat, suntem CINEVA!

Am dat o raită pe facebook, așa, de distracție și pot spune că a fost incredibil de hilar. De la poze cu strâmbături, cu bebeluși (care n-au nicio vină) sau, pur și simplu cu oameni care se prefăceau că dorm, după obositoarea noapte de Revelion, am văzut aproape orice.

Toată lumea vrea să transmită tuturor celorlalți cele mai frumoase gânduri, dar care, vai, nu întotdeauna scrise într-o limbă română coerentă și corectă din punct de vedere gramatical. Mă apucă mila și plânsul, citind urările șchioape, dar SCRISE DIN INIMĂ. Aș prefera niște urări scrise cu creierul conectat sau, mai bine lipsă.

Probabil multă lume mă va urî după aceste cuvinte, dar atâta lapte și miere am văzut curgând de sărbătorile acestea, încât m-am gândit că niște murături ar fi numai bune, pentru a păstra echilibrul.

Să nu mă înțelegeți greșit, n-am cu nimeni nimic, dar uneori,mi se pare că unele lucruri depășesc bunul simț, iar atunci, reacționez.

Să știți că n-am nevoie de niciun ”like”. Mă simt bine în pielea mea și nu-mi trebuie aprobarea nimănui, pentru a fi eu însămi.

Să aveți un an BUN!

Manuela Sanda Băcăoanu

Seară specială, cu Tudor Gheorghe

Lasă un răspuns

Ieri, am fost pusă în faţa unei grele încercări. Habar nu aveam că găsirea unei persoane cu care să împarţi o seară, la un concert dintre cele mai frumoase care pot exista pe o scenă din România, va fi o adevărată provocare. Întâmplarea a făcut ca soţul meu să nu fie în Cluj, aşa că m-am trezit „fericita” posesoare a unui bilet în plus la concertul lui Tudor Gheorghe.

Nu trebuie să vă spun cine este Tudor Gheorghe şi nici că are nişte concerte … cum să mă exprim, ca să nu cad în banalitatea epitetelor bombastice ce abundă în ultima vreme, ori au rost, ori ba!?

Dar, să încep cu începutul… Am întrebat vreo 7 (şapte ) persoane dacă ar vrea să mă însoţească la concert, bineînţeles, singura lor investiţie fiind cele două ore din viaţă în care ar fi putut să simtă că trăiesc cu adevărat (eu aşa am simţit). Nu contează ordinea, ci faptul că m-am gândit la fiecare dintre ele, dar din partea tuturor am primit răspunsuri negative, aveau un program pe care nu puteau să-l schimbe acum, în ultimul moment, nici măcar de dragul meu. Nu judec, nu dau cu piatra, mă întreb doar: dacă le- aş fi cerut ajutorul (de care sper să n-am nevoie niciodată), ar fi răspuns la fel? Vorba ceea, dacă nu-mi poţi fi alături la bine, de ce mi-ai fi, la greu?

În ultimul moment, când deja plecam de acasă resemnată că voi merge singură la concert, mă sună una dintre prietene, care nu răspunsese iniţial la telefon, îi spun despre ce este vorba şi, spre mirarea mea, îmi spune că va veni. Face un efort să se deplaseze până la Casa de Cultură a Studenţilor, unde credeam eu că se ţine concertul. Ajung acolo la 18,40, când, stupoare, concertul este în sala Operei Române. O sun în disperare pe cea cu care trebuia să mă întâlnesc, dar degeaba, nu se dezminte, nu poartă telefonul mobil cu ea.

Aştept până la fără 8 minute, apoi plec spre teatru, n-am de ales. La 19 fix intru şi eu în sală, îi las biletul la intrare şi mesaj pe telefon, fără nicio speranţă însă că va mai veni.

Ei, şi aşa, am fost la un concert la care singurul loc liber a fost cel de lângă mine. Unicul meu regret a fost că n-am putut face o bucurie cuiva…

Dar să vorbesc despre concert, destul am bătut apa-n piuă. Epitetul care l-ar descrie cel mai complet, cred că ar fi MAGNIFIC. Un om cu o personalitate ieşită din comun, cu un talent pe măsură, însoţit de profesionişti desăvârşiţi, orchestra şi corul care completează perfect atmosfera sumbră cu care artistul a început concertul.

În acordurile înfiorătoare şi oarecum înspăimântătoare ale instrumentiştilor, Tudor Gheorghe a făcut o retrospectivă tristă a ultimilor 30 de ani, plângându-i pe cei căzuţi la revoluţie şi nefiindu-i milă de guvernanţii care ne-au adus pe marginea prăpastiei şi pe care-i denumeşte şobolani şi lipitori.

Simţeam că toată sala vibrează la unison, nu se auzea musca sau scârţâitul unui scaun obosit, toate inimile băteau tare, ca toba mare, pe acorduri de rock, jazz, sau operă rock. Prin versuri şi muzică, Tudor Gheorghe reuşeşte să descrie atât de bine toată obida unui popor care mereu speră în mai bine, dar întotdeauna este minţit, furat şi trimis de-acasă, slugă la stăpân!

Versuri de un dramatism care atinge apogeul la sfârşitul concertului: Copiii noştri au făcut dinţi, Muşcă din părinţi şi din bunici, redau din memorie, nu garantez exactitatea lor.

După aplauze care au durat minute în şir, am plecat spre case cu sufletele înălţate, dar cu lacrimile şiroind pe obraz. Orice s-ar spune, Tudor Gheorghe este un om eveniment, un om spectacol, care poate ţine o sală care pare că nici nu mai respiră pentru aproape două ore cântând propria muzică şi recitând propriile versuri, fără pauză şi fără să-ţi dai seama cum a trecut timpul.

Păcat că aceste comori ale neamulului românesc nu pot trăi veşnic, fiecare generaţie ar avea nevoie de un Tudor Gheorghe.

Manuela Sanda Băcăoanu, o spectatoare încântată

Moment emoţionant, la Lupşa

Lasă un răspuns

Am tot vrut să povestesc despre un eveniment de inimă care s-a petrecut la Lupşa, la începutul lui decembrie, dar am fost extrem de ocupată cu terminarea cărţii şi cu… de-ale sărbătorilor.

Nu vreau să trec în noul an înainte de a spune câteva cuvinte despre întâlnirea de suflet care a avut loc la biserica din Lupşa, unde mai multe coruri: al bisericii din Vale din Câmpeni, ansamblul Ţarina din Abrud şi, bineînţeles , gazdele, corul bisericii din Lupşa, au cântat şi ne-au încântat cu cele mai frumoase colinde, unele în primă audiţie pentru mine.

Nu i-am uitat deloc pe copiii care au dat startul concertului de colinde şi ne-au emoţionat cu inocenţa glasurilor lor cristaline.

Deoarece mă simţeam datoare să fac şi eu ceva pentru comunitate, împreună cu trei colegi de la Cluj, am încercat şi noi să completăm concertul, în măsura puterilor noastre, dar, din toată inima.

Concertul s-a încheiat în ton sărbătoresc, cu vin fiert, pancove şi suc.

Strângerea de fonduri care s-a organizat cu acest prilej, a fost pentru ajutorarea unor familii pentru care soarta n-a fost atât de blândă. Ne-am bucurat cu toţii să punem mână de la mână, fiecare din puţinul lui, dar atunci când dăruieşti, nu contează valoarea materială a darului, ci sufletul cu care o faci.

Doresc ca Noul An să fie bun, cu sănătate şi cu dorinţe împlinite pentru fiecare dintre noi!

Manuela Sanda Băcăoanu

Drum bun, Cristina

Lasă un răspuns

A mai plecat o stea de pe Pământ, pentru a lumina din Ceruri. Am admirat-o întotdeauna pe Cristina Ţopescu pentru talentul ei, pentru modul în care a trecut prin lume, cu capul sus şi fără compromisuri.

Din păcate, a plecat prea devreme din lumea noastră strâmtă şi nedreaptă, s-a dus să-i ţină tovărăşie tatălui ei, care, probabil, se săturase să stea la şuetă cu miile de fani ai sporturilor şi avea nevoie de o conversaţie mai elevată.

Este trist că a plecat dincolo singură şi fără ca nimeni să-i fi fost alături, dar degeaba aruncăm cu piatra în apropiaţii care ar fi trebuit să se întrebe de ce oare nu mai dă niciun semn, de ce atâta tăcere din partea ei? Să nu uităm însă că a fost o perioadă în care cu toţii am fost ocupaţi cu propriile familii, cu concediul şi cu Sărbătorile, uitând că mai sunt semeni ai noştri sau chiar prieteni, care au rămas singuri.

Câţi dintre noi am bătut la uşa unui vecin cu care vorbim doar despre vreme sau, pur şi simplu doar îl salutăm, ca să-i urăm „La mulţi ani!”? Sunt convinsă că prea puţini. Atunci, dacă noi n-am făcut lucrurile de care-i acuzăm pe alţii, ar fi mai bine să păstrăm câteva momente de tăcere, în care să aprindem o lumânare şi să ne gândim cu drag la Cristina, urându-i „Drum bun!”, acolo unde a plecat şi de unde, sunt sigură că mai priveşte spre noi, cu iubire, înţelegere şi compasiune. Cărarea pe care mergi acum să fie una lină, fără atâtea suişuri şi coborâşuri, cum ţi-a fost pe Pământ!

Să avem grijă de cei de lângă noi, pentru ca despărţirea să nu ne lase cu mustrări de conştiinţă.

Manuela Sanda Băcăoanu

La Tăul Mlacii – comemorând străbunii

1 răspuns

Trebuia să scriu despre acest subiect în urmă cu trei săptămâni, dar… n-a fost să fie. După buna zicătoare care spune că „Mai bine mai târziu, decât niciodată”, voi spune acum câteva cuvinte.

În 21 mai, de Constantin şi Elena, cu spaima ploii ce stătea să cadă, mai bine de o sută de lupşeni au urcat în munte, într-o adevărată procesiune, pentru a asista la sfinţirea unei cruci ridicată la poalele Gemenelor, în locul în care a fost prins Crişan, unul dintre martirii de la 1785. Istoria spune că a fost trădat de un preot de la Mogoş, sat aflat în hotar cu Geamăna, tocmai peste deal.

Urcăm cu maşinile de teren, s-ar părea că vremea se răzbună, măcar că de dimineaţă o ploaie mocănească anunţa o zi deloc prielnică unei astfel de îndeletniciri. Copii, părinţi şi bunici laolaltă, am asistat cu smerenie la slujba de sfinţire a crucii şi la comemorarea tuturor martirilor moţi care şi-au dat viaţa pentru un trai mai bun în Apuseni: Avram Iancu, Horea, Cloşca, Crişan… Soborul de 12 preoţi care oficiază slujba fac ca evenimentul să fie foarte emoţionant, iar ca într-o autentică baladă a Mioriţei, o turmă de oi coboară domol, pe culmea muntelui.

Mai multe personalităţi au punctat momente din istoria moţească, iar la urmă, aşa cum se obişnuieşte la orice parastas, fiecare a putut gusta din bucatele autentice, puse la dispoziţie de primăria Lupşa,

A fost o zi memorabilă, una dintre acele zile de care-ţi aduci cu drag aminte peste ani, în care solidaritatea şi iubirea de ţară au ieşit din nou la iveală de sub poleiala vieţii cotidiene, care ne acaparează pe toţi.

Când liniştea se lasă peste munţi,  mai poţi auzi încă buciumele ce-i cheamă pe moţi la răscoală, câinii lătrând lângă vetrele ce fumegă alene şi femeile doinind, doine de jale…

Să nu-i uităm pe strămoşi, fiindcă prin venele noastre curge sângele lor, dar, să fim totodată atenţi la moştenirea pe care o lăsăm copiilor şi nepoţilor noştri, suntem direct răspunzători de ceea ce rămâne în urma noastră. Munţii goliţi de păduri şi apele otrăvite nu sunt amintirile pe care dorim să le aibă urmaşii despre noi, generaţiile actuale.

Să fiţi sănătoşi şi să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

 

Sufletul din spatele măștii

Lasă un răspuns

Fiecare dintre noi vine în viață cu un chip și un trup. Unii, mai norocoși, cu niște fețe angelice, frumoase, perfecte. Alții, cu trăsături neregulate, cu diverse defecte, care pot fi chiar handicapuri severe, fapt care automat îi marginalizează. Numai un ipocrit ar putea declara că preferă să privească oameni urâți, în locul celor frumoși.

De fapt, unde vreau să ajung? Vreau să vă spun că ambalajul acesta, trupul și chipul pe care le avem, nu înseamnă nimic dacă în spatele lor se găsește un suflet uscat, un suflet pentru care nimeni nu contează, exceptând  propria persoană, propriile dorințe, sentimente și țeluri.

N-am fost niciodată frumoasă, ba, multă vreme am crezut că sunt urâtă, până în ziua în care am hotărât că nu e așa. Mă consider o persoană normală din toate punctele de vedere, nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar o întâmplare recentă m-a făcut să-mi dau seama cât contează pentru cei din jur felul în care arăți.

Într-o zi, m-am trezit că mi s-au rupt doi dinți din față, aflați sub aceeași lucrare. În primul rând am fost șocată, dar nu puteam să stau în casă, trebuia să merg la serviciu și la stomatolog, să văd ce-i de făcut.

Gaura rămasă în urma pierderi dinților mi se părea uriașă, parcă toată lumea se uita doar la mine. Sunt sigură că nu era așa, dar asta era impresia mea, mi-am dat seama instantaneu ce simte o persoană care are un handicap fizic, indiferent la care parte a corpului, când toată lumea, fără să vrea sau să-și dea seama, se holbează la el.

Știam că la mine era ceva temporar, dar dacă mi s-ar fi spus că trebuie să trăiesc așa până la sfârșitul vieții, nu știu cum aș fi suportat vestea. Și totuși, eram tot eu, femeia care cu o zi în urmă nu avea niciun defect major, eram același suflet, același caracter, mi se stricase doar ambalajul, dar în lumea în care trăim, s-ar părea că ambalajul contează mai mult decât marfa.

Vreau să mai repet încă o dată, să privim în sufletul celor de lângă noi, sau al celor pe care-i întâlnim întâmplător pe stradă, există oameni malefici ascunși în spatele unui chip angelic, sau sfinți, cărora hazardul le-a dat handicapuri majore. Să-i iubim pe ceilalți așa cum am dori să fim și noi iubiți, chiar și dacă evenimente nefericite ne-ar sluți fețele și ne-ar transforma în niște oameni mai puțin atrăgători din punct de vedere fizic.

Ca să termin povestea, coborând pe jos spre serviciu, mi-am dat seama că mi-am uitat telefonul. Eram prea departe de casă pentru a mă mai întoarce, așa că singura soluție era să rog pe cineva să-mi împrumute un telefon. În fața mea, o tânără tocmai a terminat o conversație și-și pune telefonul în buzunar. O rog cât se poate de politicos să mi-l împrumute pentru a-l suna pe soțul meu. Vă jur că absența dinților n-a fost un atu, dar eu fiind o persoană hotărâtă, m-am purtat de parcă ”aveam toți dinții în gură”, lucru de care s-ar părea că am convins-o și pe ea.

Am învățat ceva din această întâmplare: orice defect ai avea, dacă te porți de parcă nici n-ar exista și ceilalți te vor percepe așa.

În speranța că v-am dat de gândit măcar pentru câteva secunde, vă urez zile minunate, cu întâmplări așișderea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

6. Ani de liceu – Noaptea de Înviere

Lasă un răspuns

Eram în clasa a XI-a, anul de graţie 1979. Tot ceea ce însemna spiritualitate era cu desăvârşire interzis în acele vremuri, directivele „de sus” erau clare, elevii vor sta la câmin, vacanţa de primăvară era oricând, dar nu de Paşti.

Ni s-a spus în mod expres că nu avem voie să plecăm acasă la acel sfârşit de săptămână, trebuia să stăm în cămin şi să respectăm directivele partidului aflat la guvernare, părintele celui de acum, care însă şi-a schimbat politica 180 de grade, şi-a dat seama că manipularea cu ajutorul bisericii e una foarte eficientă.

Dacă nu ni se interzicea să mergem acasă şi dacă nu se făcea atâta tam-tam că vor fi controale în cămin, nici prin cap nu ne-ar fi trecut să mergem la slujba de Înviere. Dar aşa, că devenise fructul oprit,  ideea ni s-a părut fascinantă.

Trebuie să spun că vis-a vis de căminul nostru, la mai bine de 50 de metri, se găsea căminul Liceului Alimentar, unde, în acel moment, erau cazate mai multe persoane de sex masculin, care făceau o şcoală de maiştri, după cum se anunţase la radio-şanţ. Aveau o staţie de amplificare foarte puternică, iar toată după masa, până târziu în noapte, de pe geamurile lor se revărsau muzici, pe care noi le savuram pe deplin.

Noi, fetele din camera 13, plus câţiva colegi, am hotărât să „fugim” la Înviere, dar cum se zvonea că va fi control în cămin, pentru a salva aparenţele, am pus în locul nostru în paturi valizele, acoperite „până peste cap” cu păturile, apoi, cu inima cât un purice, am început să ne strecurăm printre gratiile geamului nostru, rupte „din greşeală” cu ceva timp în urmă de către un coleg, ce din nefericire nu mai este printre noi. Dar aceasta este o altă poveste…

Era cam ora 23 când am început operaţiunea de evadare, una câte una, prin pătratul din mijlocul geamului, a cărui diagonală lipsea… După ce încălecau geamul, fetele se tupilau pe lângă cămin, apoi fugeau la poarta din spate, care era deschisă încă, nu se ştie prin ce miracol… Vine şi rândul meu să sar geamul, dar spre stupoarea mea, dinspre căminul vecin, se aude deodată în liniştea nopţii: PENTRU FETELE DE LA ENERGETIC CARE SAR PE GEAM, AMANDA LEAR!!! Am încremenit călare pe geam, nu ştiam dacă ar fi mai bine să plec sau să mă întorc în cameră, Amanda Lear umplea noaptea cu vocea ei inconfundabilă, iar eu eram terifiată. Fiind ultima dintre fete, dacă nu mergeam, ar fi putut crede că le-am trădat, aşa că, după câteva secunde de ezitare, am urmat calea deja bătătorită şi le-am prins din urmă, la poarta ce tocmai se închidea în urma lor. Auziseră şi ele dedicaţia nocturnă, dar „mâncase deja lupul oaia”, aşa că am urmat planul prestabilit. I-am întâlnit şi pe colegii care reuşiseră să iasă pe uşă din căminul lor, mai puţin palpitant, dar mult mai sigur.

Am mers la Înviere la Catedrala din centru, nu-mi mai amintesc deloc cum a fost slujba şi dacă era multă lume, ce mai ştiu este drumul de întoarcere, când, ajunşi la poarta din spate, am constatat că era încuiată. Escaladarea unui gard înalt de doi metri şi cu trei rânduri de sârmă ghimpată în vârf a fost mult mai grea decât ieşirea pe geam, dar acum, măcar nu mai cântau muzicile, în faptul dimineţii…

Cu degetele julite şi sângele picurând, am reuşit să escaladăm din nou geamul, de astă dată în sens invers, să aruncăm valizele sub pat şi să ne culcăm în locul lor, exact cu trei minute înainte ca draga de doamna de tehnologie să vină în control. Îmbrăcate, dar cu păturile până la bărbie, ne prefacem că ne-a trezit din somn, iar ea îşi cere scuze şi pleacă mulţumită, iată că fetele din camera 13 au reuşit să fie cuminţi …hmm, cam ciudat!

„Cristos a înviat!” mormăie careva de sub pături. „Adevărat a înviat!” i se răspunde în cor, iar râsetele ce au urmat sperăm să nu atârne prea grele păcate de sufletele noastre adolescentine…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

5. Ani de liceu – Cu patul, la plimbare…

Lasă un răspuns

Aceasta a fost una dintre cele mai haioase întâmplări din vremea liceului. Așa a fost pentru noi… pentru doamna dirigintă, însă…

Dar să vă povestesc cum a fost: în clasa a XI-a s-a modernizat căminul, ne-au pus paturi adevărate, adică din lemn, ca la hotel, nu mai erau vechile paturi din fier, ca cele de spital. Din pricina aceasta, în cameră încăpeau doar patru paturi, așa că am rămas noi, cele trei fete din A și colega noastră din C.

Într-o seară, când noi fetele din A nu fuseserăm la meditații deoarece aveam practică, vine colega noastră obosită și cu un avânt luat încă de la ușă, se aruncă pe patul care, luat pe nepregătite, a cedat sub greutatea ei, iar partea din față s-a rupt. În primul moment, am rămas fără grai. Nu știam ce să facem, era clar că nu se mai putea dormi în el, era rupt fix pe la mijloc.

Ce-i de făcut? Nu știu dacă mie mi-a venit ideea, sau uneia dintre colege, cert este că am și purces s-o punem în practică: la capătul celălalt al holului lung de cel puțin 30 de metri, era o cameră goală, cu paturi intacte. Nu trebuia decât să schimbăm patul rupt, cu unul bun. Floare la ureche s-ar spune, dar n-a fost tocmai așa.

În primul rând, trebuia să așteptăm până adoarme toată lumea, lucru foarte greu de realizat pe un hol cu 20 de camere. Picam de somn pe la 22,30, când am hotărât că a sosit momentul. Ceasul rău, pisica neagră, au făcut însă ca tocmai atunci, o gașcă de fete cucuiete, gălăgioase nevoie mare, să se întoarcă de la teatru, împreună cu pedagoga. Hmm! Mai așteptăm, mai ales că nu ne are deloc la inimă (pedagoga) din cauza farsei pe care i-am jucat-o anul trecut. Voi povesti altă dată despre asta.

Era cam 12 noaptea când, în sfârșit, ne-am luat inima în dinți și am ieșit cu patul stricat pe holul ce ni se părea acum mai lung decât niciodată. Lipa-lipa pe covorul pus peste cimentul de pe jos, desculțe, ca să nu facem zgomot și în cel mai alert ritm cu putință, am ajuns în camera din care trebuia să furăm patul bun. Nu credeam că un pat e atât de greu, doar când a trebuit să-l cărăm atâta amar de drum ne-am dat seama. Bineînțeles că michiduță-și bagă întotdeauna coada când faci lucruri nepermise, așa că, pe lângă greutatea patului, mai era lupta cu râsul, care era cea mai grea. Vă închipuiți, patru fete în pijama, la miezul, nopții, cărând un pat pe holul căminului. A fost una dintre cele mai distractive activități din timpul liceului.

Ei dar abia prima parte a misiunii era încheiată, acum trebuia să luăm patul bun și să-l transportăm la noi în cameră. Zis și făcut, ne tragem sufletul, ne înarmăm cu curaj și, iată-ne din nou pe hol, de astă-dată în sens invers, lipa-lipa, hahaha, și trosc! Tocmai când eram în dreptul camerei pedagogei, ușa se deschide, iar femeia, cu moațe în cap și cu o mască pe față, semănând întocmai cu rățușca cea urâtă, dorind probabil să meargă la baie, a ieșit exact în cel mai nepotrivit moment. Noi, de spaimă, am lăsat patul jos, iar la întrebarea ei furioasă: ”Ce dracu faceți pe hol, la miezul nopții?”, una dintre colege, foarte ”inspirată”, i-a răspuns: ”Plimbăm patul!”

Hohotele de râs oprite în gât ne gâdilau de nu mai puteam, dar în aparență, eram foarte serioase. ” Treceți imediat înapoi în cameră, nebunelor!”. Atâta am așteptat, am înșfăcat patul cu voinicie și… pe-aici ți-e drumul, mulțumind cerului că ne prinsese pe drumul de întoarcere, nu cărând patul stricat. Știam că incidentul nu s-a încheiat aici, așa că, a doua zi la școală, eram ca patru mirese pe lădoi, așteptând nuntașii. Ora a treia aveam română, iar sabia lui Damocles o simțeam la un deget deasupra gâturilor noastre.

”Și pentru voi să primesc palme, fetelor?!” intră diriga în clasă, fără ”Bună ziua!” sau alte formule de salut.

Ca să nu mai lungesc povestea, ne-a spus că întâmplarea  a ajuns în sala profesorală, dar în varianta că am vrut să blocăm cu patul ușa pedagogei . Nu era nevoie de prea multă minte ca să spui asta, mai ales că ușile se deschideau spre interior. Am spus și noi varianta noastră, care era mult mai plauzibilă și chiar logică, apoi, după ce s-a studiat îndelung situația, după amenințări cu nota scăzută la purtare și alte cele, am scăpat fără nicio pedeapsă. Nici măcar patul rupt nu cred să-l fi plătit colega noastră.

Eh, cam asta ar fi pe ziua de azi, mai am multe în tolbă, întâmplări de care-mi amintesc pe măsură ce scriu.

Amintirile sunt hrană pentru iarna vieții, să nu uitați asta…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi