Am plecat azi dimineață la 5,45 din București, iar după o escală la Bergamo, am ajuns la Porto. Dacă în urmă cu niste ani cineva mi-ar fi spus că va veni o vreme când vom putea merge oriunde avem chef, fără restricții și foarte ușor, cu siguranță nu mi-ar fi venit să cred. Experimentam acest lucru de o vreme, totuși mai sunt cartitori care plâng după vremurile „bune”, vremuri care sper să nu mai vină niciodată. Uite acum stau pe o margine de bordură în fața aeroportului din Porto și aștept autobuzul spre Santiago de Compostela. Spaniola mea e din ce în ce mai bună, mă pot face înțeleasă iar eu înțeleg ce mi se spune. Da, știu, aici e Portugalia, dar portughezii vorbesc spaniola. E minunat, aici e încă vară, vreo 26 de grade. Ce-ți poți dori mai mult decât să te simți „acasă”, oriunde pe acest Pământ? Ținem legătura! Zile bune vă doresc. Manuela Sanda Băcăoanu
Anii tac și trec, se perindă pe cerul vieții uneori precum norii albi și pufoși pe un cer senin de vară, iar alteori ne arată fața lor furtunoasă, cu tunete și fulgere, cu vijelii nemaivăzute, aducându-ne teama în suflete. Am trăit cam de toate în acești 13 ani .
De ce 13? Foarte simplu, pentru că, în 23 iulie 2012 porneam pentru prima dată în ceea ce consideram că va fi aventura vieții mele, plecam pe Camino de Santiago. Am vorbit despre această primă călătorie a mea de nenumărate ori, am scris și o carte care s-ar părea că încă mai are căutare. Tocmai azi, o prieternă bună ajunge la Santiago de Compostela, făcând un traseu pe care eu încă nu l-am parcurs și care mă tentează teribil, cine stie, poate anul viitor îi va veni rândul. Simt că am un mesager care mă duce din nou acolo, în locurile pe care dacă le-ai străbătut măcar o dată cu piciorul, nu le mai uiți nicicând, ba te cheamă mereu înapoi, pe alte și alte trasee, cu alte și alte peripeții și povești de istorisit în serile de iarnă, când soarele arzător al Spaniei ne mai încălzește doar sufletele și amintirile.
De atunci am trăit multe , am aflat cum e să rămân fără părinții care mă sunau în fiecare zi și trăiau fiecare pas alături de mine, cum e să simt neîncetat golul lăsat de plecarea lor din viața mea, cum e să nu-i pot suna ca să le aud glasul și ca să le dau vreo veste neînsemnată, dar pentru noi plină de sens.
Au trecut ani de când s-au dus, dar viața n-a mai fost la fel după aceea și probabil nu va mai fi niciodată la fel. Ia uite, voiam să mă laud că din 2012 și până în prezent am mai fost de 5 ori pe diverse trasee de pe camino, iar eu plâng ca proasta. Numai cine nu mai are părinți mă poate înțelege, iar ceilalți n-au nici cea mai mică idee cât de fericiți sunt.
S-ar părea că într-adevăr prima mea călătorie pe jos spre Santiago de Compostela a fost ”schimbătoare de destin”, deoarece de atunci am privit viața și tot ceea ce se întâmplă în jurul meu cu alți ochi, am reușit să-i ascult și să-i ajut mai mult pe cei din jurul meu, am devenit prietenă cu o mulțime de oameni care au venit spre mine cu gânduri bune, dar am și renunțat la relații toxice, care-mi secau energia.
Una peste alta, trebuie să dăm uneori cu capul în pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos, iar asta mie mi se întâmplă foarte des la propriu, atunci când intru în solar. Dacă luăm viața ca pe o curgere care nu ”ni se întâmplă” ci la care suntem în cea mai mare parte autori, dacă nu dăm tot timpul vina pe alții pentru evenimentele negative (era să zic nașpa) din viețile noastre, s-ar putea să avem surpriza ca multe să se schimbe, să nu mai avem nevoie de niște lecții, dacă tot le-am învățat. Din nefericire, acest lucru este la îndemâna unei mici părți dintre oameni, e mai ușor să învinuiești pe oricine altcineva decât propria persoană pentru ceea ce nu-ți place.
N-am mai scris tare demult, asta a fost de antrenament. Vă rog să fiți indulgenți!
Întotdeauna am considerat Dubaiul o destinație de neatins, drept pentru care nici nu-mi doream să ajung aici. Însă viața ne oferă uneori surprize plăcute, cum a fost și faptul că am primit bilete de avion până la Abu Dhabi. Pe urmă, totul a mers șnur. Fără să mă mai pierd în amănunte, azi dimineață la 5,30 eram deja la Hotel Atana, în Dubai, iar după o oră și jumătate primisem și cameră. Bucurie mare, cum noaptea fusese nedormita, am reușit să ne odihnim, iar la ora la care în mod normal trebuia să ne cazam, porneam spre primul obiectiv, Insula Palmier. Este incredibil cum a fost construită în mai puțin de 6 ani, între 2001 și 2006. Totul aici este grandios, făcut să-ți ia ochii și să-ți ofere o vacanță de vis. Serviciile sunt impecabile, iar peste tot m-am simțit mai în siguranță decât în Europa. Am urcat în Palm Tower, până la etajul 51, de unde am putut admira întreaga insulă (de fapt peninsula, legată de Dubai prin două autostrăzi cu câte 4 benzi pe sens.) Când te uiți la poze, totul pare ca un lego al unui uriaș cu pretenții, dar când ești aici, realitatea (nu jegul din România) ți se înfățișează în toată splendoarea. Ne-am întors pe jos, am cules și scoici de pe plajă, iar cina a fost excelenta. Deocamdată, nu mă pot plânge de nimic. Manuela Sanda Băcăoanu. PS Tastez pe telefon, iar unele „ă” – uri nu vrea să le pună.
Într-o lume care se poate concentra din ce în ce mai puțin pe finalizarea unui proiect, o lume în care sunt persoane care nu-și pot păstra atenția trează mai mult de 30 de secunde (cam cât durează un filmuleț pe TIK TOC) mi se pare tot mai greu să pun gânduri pe ”hârtie”. Acum, la mare modă este să vorbești, fiindcă la fel ca ceasurile mecanice, în curând nici scrierea nu va mai fi înțeleasă de către rasa umană ”evoluată”.
Mai scriu doar în speranța că mai sunt oameni (cu siguranță mai sunt deocamdată) care mai știu citi și mai și înțeleg cele citite.
Spun acest lucru fiindcă printre prietenii de pe rețelele sociale sunt unii chiar deștepți, care postează lucruri interesante, dar comentariile care apar sunt în general ”Bună dimineața”, „Bună seara” sau acum, ”La mulți ani”. Ca persoană care-și așterne gândurile în fața unor oameni de la care aștepți un dialog, cum te simți când reacțiile sunt toate (sau aproape toate) la fel? Vorbesc acum și în numele meu, bineînțeles.
Dacă tratezi o temă, te-ai aștepta să primești reacții pe acea temă, să ai dovada că cei care au citit au și priceput ce-ai vrut să zici…
Nu generalizez acum, am văzut și dezbateri aprinse, până la ură și violență pe unele subiecte pe care nu le mai menționez acum, că le știe toată lumea.
Cu toate că rețelele sociale au apărut pentru a facilita dialogurile între oameni (asta fiind beneficiul nostru, al lor vânzarea de diverse produse), asist mai mult la monologuri, e ca un fel de Turn al Babilonului, în care fiecare vorbește, dar nimeni nu înțelege și nici măcar nu ascultă ce are de zis celălalt.
În încheiere vreau să vă salut pe voi, cei care aveți câte ceva de zis despre ceea ce scriu, chiar dacă negativ.
Aseară vorbeam cu o prietenă, iar la un moment dat ea mi-a zis că pentru mine scrisul e ca mersul pe bicicletă. În acea clipă mi-am amintit de o întâmplare cu biciclete, cred că ultima dată când am urcat în șaua uneia. Să tot fie vreo 18 ani de-atunci, nu-mi amintesc exact, știu doar că eram cu Ștefan la rudele din Moldova și era toamnă, tocmai la culesul porumbului.
Fiind noi oameni de treabă, am zis să o ajutăm pe una dintre surorile soțului meu la culesul porumbului. Asta era în seara sosirii noastre. A doua zi dimineața urma să mergem pe la ei și să plecăm împreună pe câmp. Mare mi-a fost mirarea, dar și groaza, când am văzut înșirate pe lângă gard vreo 5-6 biciclete. Dacă vă povestesc despre vasta mea experiență în ale mersului cu bicicleta, veți înțelege de ce.
Am început, ca toată lumea, cu tricicleta. Aveam cam 5-6 ani și o primisem de la verișoara mea, pentru care devenise prea mică. Eu eram foarte mândră cu ea, avea șaua din lemn și era verde. Orice venea de la verișoara mea era foarte bine primit. Chiar și rochițele pe care le purtase și ea mi se păreau mult mai frumoase decât rarele rochițe noi pe care mi le cumpărau părinții. Partea cea mai grozavă era când mergeam cu tricicleta pe șoseaua aflată în proces de asfaltare, iar vecina mea, cu o tricicletă albastră, nouă și mult mai fițoasă decât a mea, alerga după mine cu vehiculul în brațe, că altfel nu mă putea prinde.
Ei, asta a fost perioada mea de glorie. Când am trecut la biciclete, ea a primit un Pegas, iar eu, doar împrumut, bicicleta mamei mele, cu care făcea naveta la școala aflată la 2 km. Pot spune că niciodată n-am stăpânit ca lumea o bicicletă, nici prea des n-am avut ocazia să merg cu una.
De aceea, când am văzut bicicletele rezemate de gard, mi s-a făcut pielea de găină. Cum eram la începutul mariajului nu puteam să mă fac de rușine, așa că, vrând-nevrând, am urcat pe bicicleta care mi s-a oferit. Să nu credeți că erau cine știe ce biciclete, erau niște vechituri, bune doar de mers la câmp. Ei, mersul spre tarlaua de porumb s-a desfășurat în condiții cât de cât bune, am avut noroc că a început un urcuș, așa că de acolo am mers pe jos.
Distracția însă a avut loc la întoarcere. Când am terminat munca, Ștefan și toți ceilalți au urcat pe biciclete și…duși au fost. Parcă mă văd și acum, pe vârful dealului, singură printre păpușoi. Am zis, fie ce-o fi și am ”săltat” și eu în șa. Și zvrrr, pe deal în jos, pe o cărare de 30 de cm, apoi pe malul unui pârâu, cu inima cât un purice, făcând tot felul de acrobații ca să mă mențin în șa și pe cărare, prin pietricelele care făceau bicicleta să se zdruncine, a fost , cred, una dintre cele mai mari încercări din viața mea. Oricum, nu de multe ori mi-a mai fost atât de frică. Când am ajuns în sat, nu-mi venea să cred că am reușit să nu cad.
Bineînțeles că am ajuns ultima, dar nimeni nu-și făcuse vreo problemă, habar n-aveau prin ce trecusem eu. Cu fundul bătucit, m-am așezat și eu la masă, împreună cu ceilalți.
Oricum, la cină i-am spus lui Ștefan că mâine eu voi merge pe jos, cu toate că era pe alt deal, la altă soră, în cu totul altă direcție. Spre surprinderea mea, toată lumea a mers pe jos a doua zi. Le sunt și acum recunoscătoare.
Cam asta ar fi , deci pușchea pe limbă cui mai spune că pentru mine scrisul e ca mersul pe bicicletă, fiindcă asta ar fi grav.
Ieri a fost prima zi a lui 2025. De obicei, în prima zi din an obișnuiam să fac de toate: să mă trezesc cât mai devreme,să fac vreo terapie, să scriu, să fac mișcare, pentru ca tot anul să păstrez aceste obiceiuri. Dar, după mulți ani, (ceea ce spune ceva despre inteligența mea), mi-am dat seama că nu contează absolut deloc ce faci în prima zi a anului, ci ce faci în celelalte 364.
Iată așadar că ieri am hotărât să mă răsfăț. M-am trezit la ora 10, am făcut gimnastică (asta fac de plăcere), am luat un mic dejun copios, cu ouă umplute și cremeș la desert, apoi, cum nu mai aveam nimic în program musai de făcut, mi-a trecut prin minte că-mi doream de mult să merg pe Transapuseana. După Transursoaia, Transalpina și Transfăgărășan, era ultima șosea TRANS pe care n-o străbătusem. Dacă mai sunt și altele, vă rog să-mi spuneți.
Zis și făcut, am plecat de acasă aproape la ora 13, era cam târziu, dar cine nu se scoală devreme…s-ar părea că tot departe ajunge. Vremea era minunată, soarele strălucea vesel, îndemnându-ne la drum, iar noi eram pregătiți de o excursie pe cinste. Și chiar a fost.
Ștefan a ales să facem traseul de la Aiud spre Bucium, lucru care nu s-a dovedit foarte inteligent. deoarece o mare parte a drumului am avut soarele în ochi. Dacă pleci dimineața devreme e în regulă, dar după masa e mai bine să mergi invers, de la Bucium Cerbu, spre Ponor, Râmeț, Aiud. Dar acestea sunt amănunte, fiecare pornește de unde i se pare nimerit.
Până la Cheile Vălișoarei soarele ne-a tot zâmbit, dar apoi, dintr-o dată am intrat într-o ceață groasă, care era totuși bună cu noi fiindcă era mai sus, nu la nivelul șoselei, unde vizibilitatea era foarte bună. Dar după priveliștea însorită, parcă intrasem într-un tunel. Eu era gata-gata să mă întorc, mă gândeam că n-o să vedem nimic.
Totuși am fost norocoși, de la Aiud spre Râmeț e un peisaj de poveste, cu păduri de fagi ale căror frunze ruginii li s-au așternut la picioare, cu o groază de curbe care-ți încetinesc mersul și-ți încearcă măiestria de șofer… Apoi, dintr-o dată, am intrat în ceață și am ieșit deasupra ei. Eram pe Tărâmul Basmelor cu siguranță, o mare pufoasă se așternea la picioarele noastre, dealurile mai joase păreau insule sau peninsule, iar în depărtare se zăreau Munții Retezat, înveliți în plapuma albă a zăpezii.
Am accesat programul Wikilok care-ți arată harta exactă pe unde mergi și m-am transformat într-un copilot de mâna I: curbă în ac la dreapta, o curbă mai largă la stânga… până m-am plictisit. Oricum, indicațiile mele nu erau nu știu cât de prețioase, pe majoritatea drumului limita de viteză era de 30 km/h și nu prea puteai s-o depășești. Am mai întâlnit câteva mașini, alți nebuni ai muntelui care n-au stat acasă, dar, în general, drumul a fost foarte liber. Sunt porțiuni în care e destul de îngust, doar o bandă și jumătate, dar cu grijă mare, pot trece două mașini una pe lângă cealaltă. Am trecut prin mai multe sate care erau aproape părăsite, am admirat și cabane nou construite în zone de ”mirador” (așa erau semnalizate în Peru locurile cu priveliști deosebite).
După Geogel, sat care se află pe la jumătatea drumului de 75 km de la Aiud la Bucium Cerbu, priveliștea nu mai este atât de spectaculoasă, dar aici era mai frig, o spuză de zăpadă pe asfalt ne anunța că e totuși iarnă, chiar dacă pentru prezentatorii vremii de la TV asta pare să fie un lucru rău. Chiar azi am auzit cum ”din păcate”, temperatura scade drastic de la 11 la 6 grade și spunea asta cu tonul că e de-a dreptul gerul Bobotezei. Unde sunt iernile în care când ieșeam din casă și erau -10 grade ni se părea de-a dreptul călduț, după două săptămâni de -25? Cred că generațiile de acum nici n-ar mai suporta asemenea temperaturi.
Ah, da, câteva fotografii poate că ar fi interesante!
Când am ajuns la Mogoș, am văzut Gemenele din spate. Ce surpriză!
Înălțimea maximă la care am ajuns a fost de 1529 de m.
Mai mergem și la vară, cred că e și mai frumos.
Vă doresc să aveți un an 2025 bun, ușor și plin de evenimente fericite, indiferent ce ați făcut în prima lui zi.
PS Ca să combin ziua și cu un pic de muncă, la întoarcere am spălat mașina la o spălătorie Self Service.Eu.
Trăim cu toții pe o mare minge care plutește prin Univers, dar care din când în când se poziționează la fel față de suratele sale, plutitoare la rândul lor, iar atunci se întâmplă să fie Solstițiu, Echinocțiu ori chiar Anul Nou. Iar când e Anul Nou, e moment de mare bucurie, e un nou început, putem să uităm obiceiurile rele pe care le-am cultivat în anul ce ne părăsește, putem privi din nou cu speranță spre viitor… Oare așa o fi?
Eu zic că putem face acest lucru în oricare din cele 365 de zile ale unui an obișnuit, nu-i musai să vină Anul Nou ca să facem noi proiecte, ce probabil vor rămâne la acest stadiu din nou pentru un alt an. Așa cum nu-i musai ca doar de Crăciun să fii mai bun, ai 365 de zile într-un an ca să arăți că ești…cum ești.
Veți zice că totuși, astronomic și astrologic ne aflăm într-un punct din care să luăm totul de la capăt, să ne facem unii altora promisiuni și urări, lucru care nu-i rău deloc! Totuși, dacă un an n-ai avut timp să dai un telefon, iar acum începi să trimiți febril mesaje, nu cred că ți se vor ierta toate păcatele… poate doar acelea legate de comunicarea cu cei mai mult sau mai puțin dragi, mai mult sau mai puțin apropiați, cine știe cum merge cu iertările astea?
Of, voiam să spun niște chestii care-ți merg la inimă, ceva înălțător, dar uite ce-a ieșit!
Stai să-mi revin! Nu-i de mirare că bat câmpii, toată ziua am bucătărit. Acum, că bunătățile sunt la rece, mă simt în stare doar să ”înșir cuvinte goale” pe aici.
Ca un bilanț al anului ce stă să plece să spun și eu două vorbe, deoarece chiar merită. Pentru mine, acesta a fost unul dintre cei mai frumoși ani pe care i-am trăit vreodată, este anul care dacă aș putea l-aș repeta poate nu chiar la nesfârșit, dar măcar de vreo două ori. Am călătorit mult, am învățat lucruri uimitoare, pe care abia aștept să le pun în practică. Iar peste tot, în călătorii și la cursul de Roata Medicinei, am întâlnit oameni pentru care nici măcar nu găsesc un epitet destul de tare care să-i descrie: fantastici, incredibil de inteligenți, altfel. Da, altfel decât marea masă, iar dacă am nimerit printre ei, sper să fi meritat să fiu și eu acolo.
Ieri a fost Lună Nouă, iar pentru a respecta tradiția Inca, am făcut un foc, în care mi-am aruncat toate fricile și mi-am pus toate speranțele pentru… Noul An. Mda, acum par de-a dreptul fățarnică, dar să-mi fie cu iertare, sunt și eu doar o biată furnică ce călătorește pe uriașa minge, care este mama Pământ!
Pentru o încheiere în ton cu timpul și cu timpurile, vă doresc să aveți parte de un 2025 exact așa cum vi-l doriți! Surprizele să fie doar dintr cele plăcute, iar vacanțele, de vis!
Mulțumesc 2024 că ai fost atât de bun cu mine! (Nu mulțumesc cu recunoștință, că e pleonasm).
Anul acesta a fost cel mai împlinitor și mai fructuos an din toți anii de care-mi aduc aminte. Am călătorit mult și am parcurs ROATA MEDICINEI ȘAMANICE, un curs absolut uimitor, care-ți dă o perspectivă minunată asupra vieții, care te scoate din rutina de zi cu zi și te obligă să privești viața prin alți ochi.
La început, aveam ceva rețineri în a povesti despre acest curs, dar acum, când am terminat pentru prima dată ( fiindcă se poate face de mai multe ori, de fiecare dată simțind diferit și mult mai profund toate procesele), nu pot să nu spun, deoarece am învățat lucruri absolut minunate, care pot ajuta o mulțime de oameni. Vestea bună este că am început să scriu o carte pe care promit s-o duc la bun sfârșit, din care vă las mai jos un fragment.
”CAPITOLUL al III-lea – CE CAUT EU AICI? Vai, e două fără 5! Cum a trecut vremea atât de repede? Da, știu, timpul stă, noi suntem cei care trecem…Mă grăbesc spre sala de curs, voi afla acolo cine este colega mea de cameră, probabil ea o fi ajuns deja. Sala e aproape plină, mai sunt doar vreo două locuri neocupate. Salut timid și mă așez pe scaun. Profesorii sunt pe lateralul sălii, 4 femei și un bărbat, scaunele sunt așezate în cerc (de fapt oval, că așa e sala), plus câteva în fața celor ce formează ovalul, ca să încapă toată lumea. Privesc în jur, doar femei. A, uite, sunt și 3 bărbați! Ca la orice curs de dezvoltare personală sau de diverse terapii, numărul bărbaților este cam 10 la sută din cel al femeilor. Se respectă procentul și aici. Brusc, mă cuprinde o senzație de frică, acompaniată de un mic tremur. Oare ce caut eu aici? Poate a fost doar o toană de moment, m-am înscris la un curs despre care nu am destule informații, doar fiindcă sună frumos: MEDICINĂ ENERGETICĂ INCA sau mai exact, ROATA MEDICINEI ȘAMANICE. Multă lume, când aude de șamani, crede că e un fel de bu-hu-huu, ceva de care trebuie să te ferești și să te temi. Aceia sunt oamenii care de fapt nu știu nimic și încearcă să-și închipuie cam ce ar însemna acest concept. Lasă că dacă nu-mi place, nu mai vin! Încerc să mă îmbărbătez. E doar primul modul, mai sunt încă 3, iar unii le mai repetă și în anii următori, (or fi știind ei de ce) deci e totuși la latitudinea mea dacă voi face acest curs până la capăt sau nu. Mă mai liniștesc un pic, dar când Radu, singurul bărbat profesor începe să vorbească, mă simt ca vrăjită. Timbrul vocii lui e atât de liniștitor, privirea lui ne cuprinde pe toți ca-ntr-o mare îmbrățișare, iar ceea ce spune nici măcar nu mai are atât de mare importanță. Gata, mi-am venit în fire, pot măcar să stau pe scaun și să-i urmăresc firul vorbelor. S-ar părea că n-am ajuns degeaba aici, faptul că am mai făcut o groază de alte cursuri și terapii nu mă încurcă, ba chiar ar putea fi de folos. Prima zi a decurs liniștit și frumos, am făcut cunoștință unii cu ceilalți, suntem un grup eterogen, oameni în diferite stadii de dezvoltare proprie, mulți terapeuți de diverse feluri, alții care vor doar să învețe lucruri noi despre și pentru ei. Ne privim cu curiozitate și interes, eu încerc să rețin cât mai multe nume, dar rezultatul este cu totul nemulțumitor. După prima zi abia știu numele profesorilor și al câtorva colege. Nu-i rău, probabil nici alții nu stau mai bine. Am aflat despre această terapie în urmă cu vreo 15 ani, atunci mi s-a părut prea scump cursul, între timp am făcut cursuri al căror preț adunat este de câteva ori prețul acestuia, iar în final, tot aici am ajuns. Mda, vorba ceea: ”Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus!” s-ar părea că n-a apărut degeaba. O cunosc în sfârșit și pe colega de cameră, foarte amabilă și foarte ”nemțoaică”, după cei 20 de ani petrecuți în Germania. Încă din prima noapte avem probleme cu temperatura, ea vrea ca în Germania așa că a închis caloriferul, eu vreau ca în România, mai călduț. Ajungem la un oarecare compromis, dar niciuna nu suntem mulțumite de rezultat. Strâng din dinți și nu zic nimic, nu știu unde s-a ascuns Manuela care nu se lasă călcată pe bătătură. Următoarele zile de curs au fost foarte intense, am aflat despre noi lucruri pe care le țineam ascunse undeva într-un sertăraș, iar acum au dat pe dinafară. Îmi dau seama cu uimire că aceasta nu este doar o terapie energetică, nu ajunge să ții mâinile pe client și gata, este combinată cu psihoterapie și cu un fel de spovedanie. Aflu despre colegii (mai mult colegele mele) lucruri pe care probabil nu le-au spus niciodată, nimănui, iar eu mă destăinui la rândul meu. Devine din ce în ce mai interesant. Învățăm să ne punem toate amintirile urâte și toate neîmplinirile într-un desen realizat din crenguțe, care după ce au stat o vreme pe pământ ajung în foc, iar noi ne eliberăm de acele amintiri ce stăteau în subconștientul nostru. Nu neapărat de amintiri, mai mult de toxicitatea lor, de starea pe care ne-o dădeau, atunci când ”dormeau” în noi. Acest modul este dedicat Sudului și Mamei Șarpe. Sachamama este arhetipul pe care tradiția Inca îl plasează în prima chakră. Învățăm să privim prin ochii șarpelui și să vedem lumea așa cum este, nu cum ne-o închipuiam. Pentru cultura europeană și creștină este destul de greu să asocieze șarpelui lucruri pozitive, când e bine-știut care este rolul lui în creștinism. Totuși, Amarou, mama apelor, ne învață că nicicând n-am părăsit Grădina, adică n-am plecat niciodată din Rai, el este aici pe Pământ, iar acest lucru îmi place foarte mult. N-am priceput niciodată de ce trebuia să mă simt eu vinovată pentru așa-zisul Păcat al Evei, de care nimeni nu-și mai aduce aminte cum sau dacă a avut loc cu adevărat. Faptul că n-am părăsit Grădina mi se pare eliberator, adică pot să-mi trăiesc viața așa cum simt, mi s-a luat o piatră de pe inimă. E greu, tot mai greu, multe colege eliberează amintiri probabil și din alte vieți. Se plânge, se țipă, dar la sfârșitul fiecărei zile ne simțim cu toții mai uniți, mai ”din povestea aceasta”. Devin foarte apropiată de colegii cu care lucrez, ne deschidem unii spre ceilalți și ne dăm seama că avem cu toții multe răni de vindecat. Deocamdată abia am făcut primul pas, dar sunt încântată că mi-am dat voie să ajung aici, este cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla în această viață. E duminică. Avem foc sacru. Sacralitatea unui foc este necunoscută în creștinism. Dar aici, totul este posibil, totul este real, fiindcă suntem încă în Șarpe. Ne-am târât pe jos, am țipat, însă acum, când flăcările focului au înghițit o parte din rănile noastre ne simțim mult mai bine și cumva, mai purificați și mai aproape de Dumnezeu. Nu un Dumnezeu care ”ne duce în ispită”, ci unul care ne iubește pe toți așa cum suntem, cu durerile și neîmplinirile noastre din acest moment.”
Ieri am fost la Munții Curcubeu, o altă minune a acestei țări, dar despre care nu știam nimic până acum. Am plecat din Cusco dimineața la 4,30, iar după o călătorie cu microbuzul pe niște drumuri de munte neasfaltate și foarte întortocheate, am ajuns la punctul de plecare.
Ghidul nostru, un localnic simpatic, ne-a spus că grupul nostru se va numi Rumi Sonco, așa ne va striga în mulțimea de pe munte, pentru a nu ne pierde unii de alții. Am început urcarea de la 4580 m altitudine, erau cam 3,5 km de mers. Dacă am fi venit în prima zi aici, ne-ar fi fost greu încă de acum să respirăm. După câteva zile petrecute la mare altitudine, corpul nostru începe să se obișnuiască și să se mulțumească cu oxigenul pe care-l poate extrage din atmosferă. Multă lume a luat pastile care te ajută să respiri mai bine, eu m-am încăpățânat să n-o fac, voiam să – mi testez limitele. Nu doar le-am testat, dar cred că le-am întins mult mai departe. Deja de la plecare, după câțiva pași, simțeam că aerul nu e de ajuns. La prima oprire, cu 80 de soles (sole e ceva mai mare decât euro, un euro e cam 4,2 soles) puteam închiria un cal, care să mă ducă până la urcarea cea mai abrupta, aproape de vârf. Dar n-am făcut nici asta, eram la capitolul de testare a limitelor. Era deocamdată ceață, cu 5 zile înainte ninsese, dar noi speram ca azi totul să fie în regulă. Și a fost, cel puțin din punctul de vedere al vremii. Dar cu cât urcam, era tot mai greu. Respirației greoaie i se adăuga greața și amețeala. Parcă eram sute de oameni băuți, ce se chinuiau să urce un munte.
Însă peisajele ce se arătau tot mai clare (între timp se ridicase ceața și ieșise soarele) și mai ieșite din comun, ne făceau să mai facem încă un pas, să ne apropiem, minut cu minut, de vârful muntelui. Neam de neamul meu n-a fost în Peru, d-apoi pe Muntele Curcubeu! Ultima parte a drumului a fost cea mai grea, dar experiența „a meritat toți banii”, iar efortul îl dai uitării, dar amintirea rămâne, o iei cu tine pentru totdeauna. Să ajungi la 5036 de m nu e de colea, iar faptul că ești pe cea mai înaltă creastă te face să te simți un pic stăpânul lumii, chiar dacă bate un crivăț de te ia de pe picioare. Nu vă mai plictisesc, coborârea a fost, bineînțeles, mai ușoară decât urcarea, dar se instalase epuizarea, efectiv mă duceam într-o parte, zici că aveam la bord cam mult Pisco, băutura lor tradițională, pe care eu încă nici n-am gustat-o. Ei, să auzim de bine! Azi vizităm Cusco, apoi plecăm cu avionul la Areqipa. Țineți – ne pumnii! Un gând bun din Peru! Manuela Sanda Bacaoanu
Despre Machu Pichu a auzit toată lumea, probabil este cel mai faimos loc din Peru. Nu e numai faimos, e și foarte bine păzit. Am luat trenulețul de la Ollaytaitambo, iar la urcare ni s-au verificat pașapoartele și biletele, care erau nominale. Când am ajuns în orășelul de destinație, după ce ne-am cazat, a trebuit să stăm la o coadă kilometrica, pentru a urca în autobuzul ce ne ducea la poalele muntelui. Aici iar control, ștampile și multă răbdare. În sfârșit am ajuns la întrarea în marele parc arheologic, iar după o ultima verificare, am răsuflat usurati: gata, intram!
Pentru mine, ziua de azi a fost una foarte specială, fiindcă pe lângă faptul că mi-am îndeplinit un vis din adolescentă, am aflat o mulțime de lucruri interesante despre civilizația Inca .
Incasii au ajuns la Machu Pichu pe la 1400, când muntele era plin de blocuri de piatră ce se prabusisera din vârf. Împăratul Pachakutek a dat ordin să se construiască acest uriaș edificiu, un fel de cetate în care locuiau atât oameni obișnuiți, cât și preoți și învățați, aduși aici pentru a studia diverse discipline, una dintre cele mai importante fiind agricultura. Aici era o adevărată academie, cum ne-a spus ghidul. Au construit și temple, al Soarelui, al Apei, al Pământului, al Vulturului. Întreaga construcție a durat 80 de ani (până la 1480) și s-a făcut cu oameni liberi, nu cu sclavi. Incasii se conduceau după 3 principii de bază : nu fura, nu minți, nu fi leneș!
Din păcate, după numai 40 de ani, la 1520, împăratul moare fără să lase instrucțiuni cu privire la urmașul la tron. Apar două tabere care însă nu se înțeleg și se ajunge la război civil.
Noul împărat, care nu era din tabăra celui decedat, i-a trimis pe toți locuitorii în putere, femei și bărbați, ca să apere orașul Cusco. La Machu Pichu au rămas doar vârstnicii și copiii. Adulții plecați la luptă nu s-au mai întors. Copiii nu știau să cultive pământul, iar bătrânii nu mai puteau. Atunci, copiii au coborât spre Amazon (Machu Pichu e la marginea junglei amazoniene, cu vegetație ecuatoriala, luxurianta) ca să facă rost de mâncare. Au fost uciși de animalele sălbatice și nu s-au mai întors nici ei.
Așa, s-a așternut uitarea peste Machu Pichu. Bătrânii au murit rând pe rând până la ultimul, iar peste minunatele construcții s-a făcut stăpâna jungla. Când au ajuns spaniolii aici, totul era acoperit de vegetație și n-au găsit această perlă a arhitecturii antice. În 1911, un geograf a ajuns la Cusco și cineva i-a îndrumat pașii spre aceste locuri. A trimis poze la National Geografic, iar acesta a fost primul pas pentru aducerea la lumină a atâtor valori istorice. V-aș mai povesti, dar nu vreau să vă plictisesc prea tare.
Oricât ți-ar povesti cineva despre aceste locuri, oricâte poze sau filme ai vedea, nu se compară cu a fi aici, a simți energia și a-ți bucura ochii și inima cu imagini aproape ireale. Măreția munților din Peru este unică, fiecare are o personalitate aparte
manuelasandablog 