Trăim nişte vremuri mai mult decât tulburi, în care oamenii şi natura tălăzuiesc ca o mare în furtună, veştile rele circulă cu viteza vântului turbat, iar de cele bune, nu prea mai avem parte.

Zilele trecute, am avut din nou ocazia să mă plimb cu trenul, şi, bineînţeles, să îndur suferinţele de rigoare.

Prima parte a călătoriei a fost decentă, am mers de la Cluj la Mangalia, cu vagonul cuşetă. Nici n-am simţit cum au trecut orele, am putut dormi şi am ajuns odihnită pe litoral.

Ce te faci însă, că, de la mare a trebuit să mergem în Moldova, cu un tren de noapte, care nu avea nici cel mai mic vagonel de cuşetă, sau vagon de dormit, sau… Pe lângă asta, era atât de plin, cu oameni care călătoreau pe culoar, ca pe vremea împuşcatului, că nu-mi venea a crede că ceea ce văd este din România anului de graţie 2018, când laptele şi mierea promise de un guvern analfabet, s-au transformat în fiere.

Bucuroasă că am supravieţuit călătoriei, m-am odihnit vreo două ore, după care, la nuntă, frate, că de aceea venisem în Moldova. Nunta a fost frumoasă, autentic moldovenească, cu mâncăruri bune şi muzică excelentă.

Dar… cum întotdeauna există un „dar”, a trebuit să mă întorc din nou la Cluj, de astă-dată cu un tren de zi. Mă gândeam că voi putea să mă odihnesc cât de cât, doar am zburat direct în tren de la nuntă, la ora 5,15 dimineaţa.

În Paşcani, când cer un loc la Cluj, surpriză: mai era un loc doar până la Gura Humorului, coleşica preste deal, cu alte cuvinte. Bun şi ăla, zic, îl iau, adjudecat, până nu-l ia altcineva!

Mă mai plimb eu prin oraş (aveam mai bine de o oră şi jumătate de aşteptat), timp în care, mă păleşte deşteptăciunea, aşa că mă întorc înapoi la gară, poate mai are vreun loc din Vatra Dornei, cine ştie?

Surprize, surprize, am mai primit un loc, din Gura Humorului, până la Gherla, ce-i drept, în alt vagon! Din Gherla mă duc şi pe jos, ce-s ăia 50 de kilometri, până mâine dimineaţă, când merg la serviciu, cu siguranţă ajung, că doar sunt antrenată, am făcut mii de kilometri pe jos, în ultimii ani. Mai apuc doar să aud un bărbat care aproape plângea în faţa ghişeului, fiindcă nu mai primea bilet până la Timişoara, nici măcar în picioare. O altă doamnă care nu primise loc, atunci când luasem eu primul bilet dimineaţa, a cerut să „vorbească cu şeful”, iar acum, o văd aşteptând trenul, cuminte. O fi primit şi ea loc până în Gura Humorului, mai ştii?

Râsu-i râs, şi gluma-i glumă, dar, când se anunţă trenul care vine cu vagonul 5 (cinci) după locomotivă, mă deplasez spre coadă, eu aveam locuri întâi în vagonul 4, apoi în vagonul 1.

Urc în vagonul 1, unde spre surprinderea mea, găsesc loc, aşa că rămân să-mi trăiesc supliciul călătoriei într-un vagon în care aerul condiţionat face faţă doar o perioadă, apoi se procedează ca pe vremuri, se deschid geamurile, altfel, dăm cu toţii în primire, e o căldură umed-sufocantă, miros de găini opărite, aceasta a fost impresia mea la prima urcare în tren, când aveam trei ani, şi mai persistă şi acum.

Distracţia abia pe la Gura Humorului începe, când un grup de vreo 10-12 studenţi, vin cu locuri în regulă, fapt care-i face pe mulţi dintre ocupanţii scaunelor, aceia care nu mai găsiseră locuri, să se ridice umili şi să stea în picioare. De fapt, acesta este motivul pentru care scriu aceste rânduri, mi s-a zbârlit părul pe mine când am văzut cum o mamă cu un copil de nici doi ani, a fost nevoită să se ridice în picioare, pentru a ceda locul studenţilor.

Nu am nimic cu studenţii, îmi sunt dragi, am trecut şi eu şi copiii  prin acea fază a vieţii, vinovaţi sunt cei ce, din dorinţa de a mai câştiga capital electoral, au dat legea prin care studenţii pot circula gratuit cu trenul, de câte ori şi oriunde li se năzare. Zău aşa! Iar oamenii care plătesc bilet, ce să facă? În cazul în care „prind” un loc în picioare să fie mulţumiţi şi să călătorească în aceste condiţii de la Iaşi la Timişoara?

Cei ce au dat legea sunt  total înafara problemelor care le-au creat. Habar nu au (sau nu vor să ştie) că CFR Călători pur şi simplu nu mai are vagoane, locomotive, că sunt nevoiţi să scoată trenuri fiindcă nu mai pot încropi o garnitură. Când spun „garnitură” mă gândesc la două amărâte de vagoane, în care oamenii stau claie peste grămadă, iar dacă mai nimereşti şi „mâncători de seminţe” în preajmă, tacâmul este complet.

Din Gherla, a urcat un cuplu drăguţ, oameni trecuţi de prima tinereţe, dar foarte simpatici. Am intrat cu ei în vorbă şi am aflat că, de fapt, trenul nostru are doar patru vagoane, deoarece vagonul 3 lipseşte cu desăvârşire… Iluzia că avem 5 vagoane s-a spulberat şi ea, iar cei doi ne-au povestit cum o mamă cu trei copii n-a mai primit bilet nici în picioare, până la Arad…

E posibil aşa ceva? E posibil ca în România secolului XXI să nu poţi călători cu trenul, fiindcă un tren, care pe vremuri avea 15 vagoane, acum are 5, de fapt, patru…?

Acum 35 de ani, de la Cluj la Bucureşti, ajungeai în 7 ore şi jumătate. Acum, după mersul trenurilor, ajungi în 10 ore şi jumătate, iar  cu întârzierea aferentă… când o da Domnul.

În ultimii 28 de ani, nu s-a făcut nimic pentru infrastructura căii ferate, iar vagoanele, sunt cam aceleaşi. Cele mai noi, cred că au în jur de 20 de ani. Într-o ţară care are (avea, nu ştiu dacă mai are) fabrică de vagoane şi de locomotive, se călătoreşte ca în evul mediu, cu viteza diligenţei.

De când ne-am „democratizat”, toţi miniştrii transporturilor au fost fie incompetenţi, fie marionete.

Eu spun ce ştiu bine despre CFR, că despre autostrăzi se tot spune, tot degeaba.

Am stricat şi eu o vorbă, să mă răcoresc.

Nu pun poze, cred că ştiţi cu toţii cum arată trenul în România centenarului. Huo!

Ne vedem la Bucureşti, incompetenţilor, dăncilenilor, vânduţilor!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni