Arhive etichetă: Povesti adevărate

Magia gunoaielor

1 răspuns

Groapa de gunoi are magia ei, proprie şi de puţini înţeleasă. Poate veţi spune că am luat-o pe lângă cărare, cum să aibă gunoaiele ceva magic, ele sunt doar o pecingine pe faţa societăţii, un rău pe care ni-l facem singuri şi de care nu ştim cum să scăpăm.

Da, aşa este, până la un anumit moment, în care participi la o acţiune de ecologizare, iar atunci, ceva magic se întâmplă… Iată că am folosit acest cuvânt deja de prea multe ori, aşa că mă voi abţine de acum încolo. Cert este că, atunci când cauţi prin gunoiae, vrând-nevrând, apare o curiozitate, te întrebi oare peste ce o să mai dai?

Ţin minte că, astă toamnă, când am curăţat Arieşul pentru prima dată (sper că nu şi ultima), nişte elevi de liceu, veniţi tocmai de la Satu Mare pentru a ne ajuta în acţiunea noastră, se tot minunau de obiectele găsite, de care nu poţi face abstracţie, ba chiar poţi să ţeşi o adevărată poveste în jurul lor.

Eu strângeam gunoaiele de sub podul de la Hădărău şi fără să vreau, coboram tot mai jos, spre râu, uite acolo, un ambalaj de şampon, dincolo, mai multe pet-uri de bere, cutii de conserve, ambalaje de plastic colorate divers… Bleah! O găină moartă, pusă în două pungi de plastic. Îţi revii, treci mai departe, moment în care unul dintre băieţi, cărând un sac de plastic extrem de greu, mă întreabă dacă nu cumva vom găsi pe aici şi oameni morţi, după greutatea sacului în care n-am putut identifica ce o fi fost.

Un adevărat plaur format din diverse obiecte din plastic se aciuiase după o creangă ruptă pe jumătate dintr-un arin, cum  nu le ajungeam, soţul meu a venit să ne dea o mână de ajutor, iar în febra „culesului”, s-a dezechilibrat şi a căzut  în râu, în apa rece de octombrie, până la piept. El se străduia să mai adune gunoaie chiar după ce căzuse în apă, iar noi, cei de pe mal, eram atât de prinşi de munca noastră, încât nici măcar nu i-am făcut o poză, spre aducere aminte.

Doar după ce a ieşit din apă şi a plecat acasă ca să-şi ia haine uscate, mi-am dat seama de ciudăţenia situaţiei…

Mai sus de pod, am observat că cineva venise să adune gunoaiele pe care, sunt sigură, tot el le aruncase, o casă se află foarte aproape de acel loc.

Mă întreb în continuare, când se vor lua cu adevărat măsuri de ecologizare şi apoi de păstrare a curăţeniei în ţara aceasta?

Problema nu este doar pe apele curgătoare, probabil acolo este cea mai gravă, deoarece astfel gunoaiele migrează şi murdăresc mai mult.

Săptămâna trecută am fost cu trenul până la Bucureşti. Ce mi-a fost dat să văd, nu este de povestit. În unele locuri, munţi de gunoaie, aruncate de la case al căror dos este spre calea ferată, te făceau să crezi că România s-a transformat într-o imensă groapă (de fapt, munte) de gunoi.

Mizerie prin gări, printre linii, pe la marginea (şi nu numai) a localităţilor…

Ce e drept, mai erau şi porţini curate şi îngrijite, ca nişte oaze şi deşert, care mă fac să cred că nu e totul pierdut.

Ceea ce pot spune, este doar:

ROMÂNI, TREZIŢI-VĂ!

Dacă noi nu scoatem ţara din gunoi, nu vine nimeni să facă asta în locul nostru!

Mauela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Întâlnire de poveste

2 răspunsuri

Dragii mei,

Vă mulțumesc din suflet tuturor celor care ați fost aseară alături de mine, la Librăria Mihai Eminescu din București. Am fost extrem de încântată să am atâtea suflete frumoase alături. Știu că majoritatea ați venit de dragul dragei noastre Lucia Elena Locusteanu, căreia îi mulțumesc pentru cuvintele frumoase la adresa cărților mele și pentru faptul că are o mare familie de sânge și una și mai mare de suflet, care o iubește și-i este alături atunci când are nevoie.

Sper ca data viitoare când vom mai avea o astfel de întâlnire, să veniți și pentru mine și cărțile mele.

Mie mi s-a părut că timpul a fost destul de scurt, nu știu cum vi s-a părut dumneavoastră, aș mai fi avut multe să vă spun, chiar dacă nu prea elocvent, dar cu o totală sinceritate.

Le mulțumesc de asemenea caminarzilor care au dorit să fie acolo, chiar dacă în număr destul de mic. Știu că fiecare este ocupat până peste cap cu propria viață, iar dacă intervin evenimente care nu te interesează, n-ai niciun motiv să pierzi din timpul tău prețios, la o întâlnire de suflet, cu oameni buni și deosebiți, așa cum au fost toți invitații noștri de ieri.

Îmi pare rău că nu am poze cu sala, prietena mea, Ana, nu s-a gândit să facă vreuna și cu aparatul meu. Dacă cineva are, îl rog să-mi trimită, pentru a le atașa aici.

IMG_8813

 

 

În speranța că nu v-am plictisit prea tare, rămân în continuare

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Românii pe Camino de Santiago

Lasă un răspuns

Dragi caminanți,

M-am gândit că împreună am putea realiza un proiect de suflet, și anume acela de a scrie o carte cu întâmplările noastre de pe Camino de Santiago.

Dacă doriți să faceți parte dintre autori, vă rog să-mi trimiteți pe adresa de email (manuela0402@yahoo.com) două întâmplări, cea mai veselă și cea mai dramatică amintire pe care o aveți din pelerinajele voastre.

Eu nu voi interveni în creația voastră decât dacă îmi cereți acest lucru, sau dacă va trebui să îndrept eventuale greșeli de ortografie.

Cred că va fi interesant ca experiența și trăirile a zeci de oameni să fie împreună, într-o carte care ar putea să apară sub egida Asociației Prietenii Camino din România, și care ar arăta că și noi existăm și avem un cuvânt de spus în Europa.

Vă îmbrățișez și aștept să ne întâlnim joi, 15 martie, la ora 17,30,

la Librăria Mihai Eminescu, din București!

Buen Camino, tuturor!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Moartea porumbelului

Lasă un răspuns

A fost odată un porumbel care… aşa ca alte mii şi mii dintre fraţii lui, se trezise la viaţă într-un cuib, cocoţat pe turla unei mari biserici, dintr-un mare oraş. Până aici, nimic neobişnuit pentru un porumbel de rasă incertă, aşa ca toţi fraţii lui.

Totuşi, porumbelul nostru simţea că poate mai mult, că viaţa lui ar putea lua o altă întorsătură, dar nu ştia cum să iasă din caruselul cotidian care se învârtea, se învârtea, într-un mod ameţitor, fiecare zi fiind la fel cu precedenta, fiecare noapte la fel de neagră şi plină de spaime.

În fiecare dimineaţă, oameni miloşi veneau să hrănească păsările cerului, bucuroşi că pot face un lucru creştinesc şi nu prea costisitor. Ba, o femeie între două vârste, le aducea grăunţe proaspete noaptea, pentru ca ele, păsările, să aibă ce mânca la prima oră a dimineţii.

Trecând zilele şi lunile, porumbelul nostru era tot mai trist, i se părea că se iroseşte nefăcând nimic de seamă în viaţa ce i-a fost dată pe Pământ.

„Uite, mâine voi pleca de aici, voi pleca şi eu în Ţările Calde, despre care doar rândunelele şi raţele sălbatice mi-au povestit, vreau să văd lucruri şi ţinuturi noi, de poveste, m-am săturat să dau ocol în zbor aceleiaşi pieţe şi să aştept în fiecare zi ca viaţa mea să se schimbe, fără să fac nimic pentru asta” îşi promitea el, într-una dintre seri.

A doua zi dimineaţa, fiind cam frig afară, porumbelul s-a gândit că ar fi bine să ia întâi micul dejun, n-ar fi prea înţelept să plece la drum cu burta goală, mai ales că Ţările Calde, după ştiinţa lui, nu sunt „coleşica preste deal”, ci la mii de kilometri depărtare.

N-a trebuit să aştepte prea mult, un bunic ce-şi ducea nepotul la şcoală, tocmai s-a oprit în faţa eroului nostru, deşertând o pungă plină cu resturi de pâine, numai bune pentru masa porumbeilor, care s-au adunat instantaneu la un aşa festin.

„Uite, acolo în stradă, s-a rostogolit o bucată mai mare de pâine, ar fi numai bună pentru mine, care am un drum lung înainte” îşi spune porumbelul, în timp ce iese pe carosabilul unde maşinile stau pentru moment, oprite la semafor.

Îşi ia  prada în cioc, dar, într-o secundă fatală, totul se învălătuceşte, un zgomot sec, un nor de fulgi şi pene ridicate în zbor, ca şi când o mână nevăzută goleşte o pernă veche, nici urmă de scârţâitul vreunei frâne pe asfalt, iar, în următoarea secundă, porumbelul nostru zace cu ghearele ridicate spre cer şi cu ochii înlăcrimaţi, într-o mirare mută…

Vai, a fost un porumbel nonconformist, a vrut să fie altfel decât fraţii lui, dar soarta i-a fost potrivnică… După ce goana maşinilor e oprită din nou de semaforul din colţ, o mână miloasă ia porumbelul şi-l aşază cu grijă pe iarba ce acum încolţeşte, din parcul plin de porumbei, care nici n-au băgat de seamă că încă unul dintre ei a mai plecat în Cer…

IMG_8719.jpg

În locul porumbelului, putea fi un copil, sau un adult care trecea strada printr-un loc nepermis.

Dragi copii, vă rog să treceţi strada doar prin locuri marcate şi cu mare grijă, fiindcă ar fi îngrozitor ca unul dintre voi să aibă soarta porumbelului.

Să aveţi o zi senină, fără întâmplări neplăcute!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Și-am fost la București…

Lasă un răspuns

Călătoria mea la București pot spune că a fost una dintre cele mai plăcute de până acum, începând cu trenul și terminând cu plimbarea pe jos, întâlnirea cu ceilalți caminanți și veștile aflate.

Dar, să începem cu începutul, așa cum e firesc… Am pornit din Cluj seara la 22,09, iar, după ce greșit mă uitasem pe bilet și credeam că voi fi într-o cușetă plină ochi, am constatat că, de fapt locul meu este în alt vagon, unde aveam doar o companioană de drum, așa că ne-am făcut de cap, ea a citit, iar eu am croșetat până la ora 12, când, în sfârșit, am pus ”cornul în pernă”… Noaptea a trecut repede, chiar dacă mie mi s-a părut că n-am prea dormit.

Contrar așteptărilor, ajung exact la 7,35 în  Gara de Nord, am timp berechet până la 11, când este întâlnirea cu membrii Asociației Prietenii Camino, așa că o iau la pas, nu știu de ce toată lumea mă sfătuiește să urc într-un mijloc de transport în comun, de parcă aș călători zeci de kilometri.

După mai multe manevre de genul ”fâț la stânga, fâț la dreapta”, aidoma cozii iepurelui (pe vremea când avea și el coadă lungă), urmând ”indicațiile prețioase” ale trecătorilor amabili întâlniți în această dimineață destul de rece de sâmbătă, dar cu un soare care, după ce-mi  încălzește sufletul, reușește să facă acest lucru și cu partea mea muritoare, aceea care susține un ritm constant de mers, bucurându-se de tot ce întâlnește în cale.

După aproape două ore de mers și 10.000 de pași, iată-mă, în sfârșit, la ceasul de la Universitate… Mai am timp destul, așa că dau o raită prin împrejurimi, vizitând librării și căutând cu înfrigurare un loc decent, în care să pot bea o cafea. Găsesc doar în pasaj, apoi mă grăbesc să ies, mai sunt doar 10 minute până la 11, prietena mea, Ana, mă sună, a ajuns, așa că, după o reîntâlnire scurtă, ne îndreptăm spre sala în care se desfășoară întâlnirea, urmând de astă dată indicațiile simpaticei doamne Cornelia Nicolae, care-i așteaptă pe caminanții neștiutori, ca și noi.

Ana este o prietenă întâlnită pe Facebook, dar s-a dovedit a fi una mult mai bună (în momentul în care a ieșit din lumea virtuală) decât mulți oameni pe care eu i-am considerat prieteni de-a lungul anilor. Cu ea, parcă dialogul nu se termină niciodată, chiar dacă e o pauză de luni între două convorbiri. De fiecare dată avem ce ne spune și ne ascultăm cu plăcere una pe cealaltă.

Buuun! Ajungem noi în sala cu pricina de la Facultatea de Geografie, după un itinerar destul de întortocheat, unde lumea era deja adunată: fețe cunoscute, alături de fețe pe care le văd pentru prima dată, îmbrățișări sau dimpotrivă, priviri reci… Hmm! Știu că nu poți plăcea tuturor, nimeni nu poate asta, așa că nu mă mai afectează deloc felul unora de a fi.

N-am să descriu aici tot ce s-a întâmplat la întâlnirea noastră, cert este că proiectul nostru de suflet, adică realizarea acestui Drum al Sfântului Iacob și prin România, este din ce în ce mai aproape de înfăptuire, s-au făcut pași mici, dar importanți, acum totul depinde de munca și determinarea noastră pentru a face ca acest vis să devină realitate.

Am avut o mică supărare, pe harta aprobată a credențialului (pașaportul de pelerin, pe care se pun ștampile de la adăpostri și care atestă calitatea de pelerin) ce se va tipări în România, încă nu este Valea Arieșului, dar vă promit, dragi moți, că acest lucru se va schimba, nu mă dau eu bătută atât de ușor și am promisiuni că, în momentul în care se va ști exact traseul, va fi și aceasta inclusă pe hartă.

Mai voiam să aflu și despre modul în care aș putea face voluntariat în Spania la vară ca și hospitalera la un albergue, dar am rămas tot în ceață în această privință. Poate am altele mai importante de făcut la vară, în legătură cu organizarea Camino-ului de Santiago pe Valea Arieșului, de aceea nu voi putea fi hospitalera… Cine știe, ”încurcate sunt căile Domnului”, parcă așa se spune…

Până una-alta, vă doresc o seară frumoasă și o săptămână lină!

Fiți pe fază, în curând vă voi cere ajutorul, în legătură cu Camino pe Valea Arieșului (cacofonie aceptată)

 

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Dă-te, fă’, că trece dom’ director!!!

Lasă un răspuns

Aceasta este o  poveste scurtă şi sugestivă, din păcate, adevărată.

Vă rog să vă închipuiţi o întreprindere de stat, în care, pe scara principală, coboară cu fală dom’ director, bărbat între două vârste, urmat de o suită, din care face parte inclusiv şoferul…

Din sens invers, cu capul în pământ, privind cu atenţie ca să nu se împiedice, urcă o doamnă, mai aproape de pensie decât de data angajării, de mulţi ani în instituţie.

I se pare la un moment dat că ceva (sau cineva) îi obturează calea, aşa că ridică privirea, tocmai la timp pentru a vedea  cum dom’ director s-a oprit contrariat, iar din spatele acestuia, şoferul îi face semn (doamnei) să se dea la o parte, măria-sa nu poate face un pas în stânga, pentru a lăsa o femeie să treacă, este cu toată suita, vrea să-i fie recunoscută… ce? valoarea?

Dezmeticindu-se, doamna face un pas în dreapta, lăsând cale liberă acestui „domn” de viţă nouă, care n-are nici cea mai mică legătură cu cei şapte ani de acasă, sau cu regulile elementare de politeţe.

Mda… nu trebuie probabil să mai adaug că dom director este pesedist, fiindcă v-aţi dat seama din prima.

Să aveţi o zi senină! Dacă nu povesteam, simţeam că explodez.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Bună, cf eşti măritată?

1 răspuns

Sau alţii, mai „evoluaţi”: „Bună, cf frumosa? ”

Am scris acest articol cu ceva timp în urmă, dar, nu ştiu de ce, în ultima vreme, a apărut o adevărată inundaţie (era să zic diaree) de cereri de prietenie pe facebook, personaje dintre cele mai dubioase, care mă întreabă de unde sunt şi-mi cer să le trimit poză cu mine. Băi, fraţilor, sunteţi de pe altă lume? Înseamnă că cereţi prietenia aşa, în neştire, fără o minimă informaţie despre cel/cea căreia vă adresaţi? Şi… iată ce am scris….

„Doamnelor, vă sună cunoscut?

Cam la asta se rezumă conversaţia a 80% din masculii ce navighează în derivă pe Facebook, în căutare de pradă. Probabil n-au auzit că oamenii nu mai trăiesc în peşteri, că femeile ştiu să facă şi altceva decât mâncare, curăţenie şi sex, sunt multe care pot „edita” mai mult de trei fraze, cum de pomină a rămas băseasca junioară, când s-a exprimat despre domnul Boc.

Probabil scriu cam dezlânat, dar sunt furioasă pe acest specimen de „om de grotă” care mă agasează cu întrebări tâmpite, la fel ca viaţa lor, goală şi mizeră.

Când interpelezi pe cineva pe F.B., vezi întâi ce postează, că dacă are mai mult de două clase, sigur nu e de nasul tău!

De obicei nu le răspund acestor bieţi călători prin lumea virtuală, dar are şi răbdarea mea o limită, aşa că prefer să le răspund tuturor, în bloc:

Da, sunt măritată, am copii mari, ba chiar şi nepoţi, nu mă interesează conversaţia voastră agramată, vreau doar să fiu lăsată în pace şi vă invit să mă ştergeţi din lista voastră de prieteni. Eu accept prietenia tuturor, dar le fac vânt urgent celor care mă jignesc pe mine sau pe prietenii mei. Sunt uimită de câtă prostie (sau lipsă de inteligenţă) aveţi în cap!

Sper ca lista mea de prieteni să se micşoreze, să rămână acolo doar oamenii de ispravă, cei care nu au intenţii ascunse atunci când cer prietenia cuiva.

Să aveţi o zi minunată, alături de prieteni adevăraţi!”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Curăţenie de… iarnă

Lasă un răspuns

De obicei, curăţenia este de primăvară, aşa cum s-a încetăţenit de ani buni, luna aprilie este luna curăţeniei.

Mda… dar curăţenia pe care am făcut-o eu nu are nicio legătură cu vreun anotimp, şi asta din pricină că, pur şi simplu am făcut curat în inbox. Aproape o mie de mesaje necitite, încă de prin 2014, aşteptau cuminţi să fie deschise….

Le-am luat în ordine cronologică, pe cele (foarte puţine) care mai prezentau vreum interes le-am salvat, iar celelalte au luat drumul coşului de gunoi, pe principiul că dacă nu mi-am făcut timp să le citesc în ultimii trei ani, cu siguranţă nici de acum încolo nu-mi vor fi mai de folos.

Am avut grijă să mă dezabonez de la diferite site-uri, la care, interesant, nu ţin minte să mă fi abonat vreodată şi totodată să le marchez ca şi „spam”, în caz că nu le pasă de dezabonarea mea.

Acum, gata, îmi frec mâinile bucuroasă, e început de an şi am început cu dreptul, mai urmează   dulapurile, guvernul, ţara…

Ce uşor ar fi dacă am putea să dăm „delete” politicienilor corupţi, neghiobi, inculţi, avari, puşi pe căpătuială, nesimţitori la problemele poporului, proşti, cocoţaţi pe scaune mult prea înalte pentru micile lor personalităţi şi tot aşa, lista ar putea continua, până la sfârşitul paginii. ..

Am însă o întrebare, cu ce (sau mai bine cu cine) naiba umplem golul lăsat de „deletarea” celor de mai sus?

Am auzit cândva o vorbă: că nu toţi musulmanii sunt terorişti şi nu toţi PSD-iştii sunt proşti. Aşa o fi, dar am mai auzit că „oamenii de ştiinţă englezi” încă îl mai caută pe ăla deştept, probabil vor avea de lucru încă 50 de ani de acum încolo. Le doresc succes, iar dacă-l găsesc, să-l pună într-un borcan cu formol, ca să-l poată vedea şi generaţiile următoare (de pesedişti).

Prefer să mă opresc aici, altfel s-ar putea să spun mai multe decât e necesar. Oricum, sunt mulţumită că am început curăţenia, poate mai mulţi, împreună, vom reuşi să ajungem şi la nivelul ţării, într-o bună zi.

Să aveţi parte de zile cu soare, în plină iarnă!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Visul

Lasă un răspuns

Azi dimineaţă m-am trezit fix la ora 6,04, după cum arăta  ceasul cu afişaj electronic mare, ca să-l pot vedea şi eu de la distanţă. Cum era încă prea devreme după umila mea părere, am decis să mai dorm „un pic”, câteva minuţele acolo, că n-o să se facă gaură în cer dacă mai lenevesc vreo 5 minute…

Am adormit instantaneu, iar cele 5 minute s-au dilatat şi s-au tot dilatat, poate mă prindea amiaza în pat, dacă fiica mea nu bătea la uşă, anunţându-mă că e fix ora… 7,25. Cum lucrez de la 7,30, aveam exact 5 minute (alea pe care le dormisem în plus) pentru a-mi face toaleta şi a ajunge (prin teleportare, bineînţeles), la serviciu.

Cobor buimacă din pat, moment în care îmi dau seama că visam ceva foarte intens, în momentul în care am fost trezită. În primul moment totul e învăluit în ceaţă, pentru ca, mai apoi, să-mi amintesc subit că, în visul meu, eram într-o mare sală de conferinţe, eu fiind cea care vorbea despre diferite metode de însănătoşire, cu ajutorul terapiilor complementare. Se spune că, în vis, ne îndeplinim dorinţe pe care nu am fost în stare să le ducem la îndeplinire în viaţa reală. E un fel de defulare, mintea îţi oferă satisfacţii pe care nu le-ai avut niciodată cu adevărat, dar în vis, totul pare foarte real.

Chiar cochetam la un moment dat cu ideea de a ţine conferinţe pe diverse teme, dar nu am făcut niciodată nimic pentru a-mi îndeplini această dorinţă, aşa că, mintea mea, care s-ar părea că nu uită nimic, s-a gândit să-mi ofere satisfacţia de a face acest lucru, măcar în vis.

Aşa cum spuneam, totul părea incredibil de real, chiar faptul că, la un moment dat, o doamnă foarte slabă, îmbrăcată în verde, s-a ridicat oarecum nemulţumită (probabil de cele auzite) şi s-a îndreptat spre uşă, iar când cineva din staful meu a vrut să-i ofere o carte de vizită (a mea, presupun) dar văzând despre cine este vorba, doamna s-a îndepărtat dispreţuitoare… Simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare, nu-mi dădeam seama din ce cauză eram tratată cu atâta dispreţ de către o necunoscută, în sală încep să se audă murmure surde, simt că pierd controlul asupra audienţei, aşa că, în ultimul moment, îmi vine o idee (era să zic „genială”, dar acum e „genial” şi să mergi până la toneta din colţ, ca să-ţi cumperi o bere) salvatoare…

Arunc o privire binevoitoare către toţi privitorii, invitându-i ca la plecare să vină fiecare să ridice câte un vaucher pentru o şedinţă de terapie Bowen gratuită, la cabinetul meu. Instantaneu s-a făcut linişte, iar doamna care se afla deja cu mâna pe clanţa uşii, a făcut un gest de a se întoarce înapoi, la locul pe care cu puţin timp în urmă îl părăsise foarte supărată, habar nu am de ce.

Cu toată nonşalanţa de care sunt în stare şi cu un gest destul de teatral (după opinia mea de acum, când nu mai dorm), i-am spus că nu e nevoie să se întoarcă, e mai bine să plece, dacă oricum avea ceva mai bun de făcut, decât să asculte până la capăt ce am de spus. Cu o mutră decepţionată, femeia a părăsit încăperea, moment în care bătaia în uşă a fiicei mele m-a salvat de oferirea a vreo două sute de şedinţe Bowen gratuite…

Dragă doamnă în verde, te rog să mă ierţi că am fost rea cu tine, chiar şi numai în vis. Uneori reacţionăm interesant (ca să mă exprim eufemistic) la stimulii externi, parcă altcineva ne conduce, spunem şi facem lucruri care pe urmă ni se par stupide, sau măcar nepotrivite cu situaţia dată. Dacă mai vii în visul meu, să ştii că ai o şedinţă Bowen gratuită… tot în vis, bineînţeles.

Ei, cam asta despre visul meu… Să aveţi nopţi cu lună şi vise împlinite!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

”Colind Iancului”

1 răspuns

Da, s-a întâmplat, tocmai m-am întors de acolo, plină de emoția întâlnirii cu atâția colindători de toate vârstele, dar cu toții plini de dorința de a arăta că tradițiile și credința nu au părăsit meleagurile noastre.

Festivalul de colinde a ajuns deja la cea de-a XXIII-a ediție,care a fost organizată în acest an de către Societatea cultural patriotică ”Avram Iancu”  din Cluj ( s-ar părea că sunt și lucruri bune care rezistă în timp). Peste 20 de cete de colindători s-au întrecut în a aduce cele mai frumoase colinde în fața spectatorilor, la hotel Napoca.

Nu puteam lipsi de la acest eveniment, lupșenii mei au fost și ei acolo, aducând cinste comunei Lupșa și făcându-mă foarte mândră de ei. Corul bisericii ortodoxe din Lupșa a oferit un spectacol minunat, plin de emoție și de profesionalism. Dacă n-aș ști că sunt vecinii mei, aș crede că au cu toții studii muzicale.

Felicitări dirijorului, coriștilor și copiilor care i-au însoțit, și care nu și-au pierdut energia, chiar după ore întregi de așteptare.

A fost o după-masă agreabilă, plină de emoții și de amintiri din copilăria în care cetele de colindători se auzeau târziu în noapte, nu doar la spectacole sau în emisiuni televizate.

Ce-ar fi dacă, anul acesta, colindătorii ar reînvia din nou tradiția și ar umbla pe la case, așa cum se întâmpla cu ani în urmă?

Eu vă aștept la Lupșa, sper că-mi veți onora invitația…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni