Arhivele lunare: ianuarie 2016

Alcoolul, bată-l vina!

Lasă un răspuns

Tema alcoolului şi a viciilor în general, poate fi dezbătută la nesfârşit, fiecare are opinia proprie şi de nezdruncinat, formată de-a lungul vieţii.

În primul rînd, vreau să vă spun că pe mine mă deranjează mai puţin beţivii, (precis n-o să mă îmbăt dacă un beţiv stă lângă mine) , decât fumătorii, care mă transformă instantaneu într-un fumător pasiv. Dar asta este valabil doar atunci când pe respectivul beţiv îl văd doar în fugă, pe stradă sau în parc, acesta nu face parte din familia mea şi nu vine acasă pe 7 cărări, transformându-se din omul pe care-l ştiam într-unul total necunoscut, a cărui logică deraiată mă face să-mi iau câmpii, dacă nu cumva devine şi violent cu mine şi cu ceilalţi din familie.

Probabil aşa gîndeşte toată lumea, fiindcă altfel nu ar fi posibil ca tinerii să ajungă într-un asemenea hal de beţie încât să nu mai ştie pe ca lume se află.

Abordez acest subiect în urma unei întâmplări de duminică, 3 ianuarie, pe la ora 12,30. Eram în staţia lui 35 din Piaţa Mihai Viteazul, când, privind spre dreapta, văd un tânăr ce trăgea după el un troler şi „măsura trotuarul” de la o margine la cealaltă, cât era de lat. Între timp a apărut autobuzul, dar după ce am urcat, am observat că personajul urcase şi el, ajutat de acel „Dumnezeu al beţivilor”, care se spune că are grijă de aceştia într-un mod cu totul miraculos.

Ei, dar la prima curbă de pe Calea Turzii, Dumnezeu l-a scăpat din braţe, iar omul nostru s-a întins cât era de lung, pe jos, în autobuz. Arăta ca o meduză pe ţărmul mării, ce-şi mişcă tentaculele în mod inutil şi greţos,  probabil în acel moment creierul lui era atât de îmbibat în alcool, încât nu funcţiona nici la 0,001% din capacitate.

Lumea se uita la el, unii cu milă, alţii cu repulsie, eu cu ambele. Un domn ce era în apropiere l-a ajutat să se ridice, iar drumul a devenit brusc, extrem de lung. A durat o veşnicie până în Observator, unde chiar eu l-am anunţat ce staţie este , dar cu acceleraţia lui negativă, până să ajungă la uşă, aceasta s-a închis. Nimeni nu i-a strigat şoferului să deschidă uşa, nu eram siguri că acolo doreşte (dacă mai era în stare de vreo dorinţă) să coboare, aşa că a coborât la următoarea staţie. Mă rugam să nu vomeze, era chiar în faţa mea şi începuse să scuipe.

După ce a coborât, toată lumea din autobuz a răsuflat uşurată, întorcând cu toţii privirea ca la o comandă, pentru a vedea cum se descurcă beţivul ajuns pe trotuar. Din inerţie şi datorită avântului ce şi-l luase la coborâre, a mers o perioadă destul de drept, fapt care a făcut-o pe o doamnă să exclame „Şi-a revenit!”, dar asta a durat doar câteva secunde, după care a reluat mersul în zig-zag.

A fost un moment penibil şi greu de suportat pentru noi, toţi călătorii ce eram în preajma acestui tânăr. Mă întreb cum este să trăieşti o viaţă cu o astfel de persoană… Dar întrebarea cea mai grea este ” Cine-şi doreşte să ajungă în asemenea hal de subdemnitate umană, de ce toate acestea se pot întâmpla fără ca nimeni să intervină?”

Probabil ar fi nevoie de nişte legi care să reglementeze mai strict consumul de alcool, sau ca noi cu toţii să ne implicăm în educaţia tinerilor ce sunt pe cale să o ia pe o cale greşită. Nu am idee dacă tânărul respectiv face asta în mod normal, sau i s-a întâmplat să „sară calul” doar de sărbători.

Sunt convinsă că dacă fiecare om beat ar fi filmat şi apoi obligat să privească la nesfârşit acel film, s-ar gândi de două ori înainte de a mai duce al doilea pahar la gură. Nu cred că cineva vrea să devină tâmpit şi îngălat,aşa cum pahare după pahare de alcool te fac să ajungi.

Cred că opinia publică ar trebui să funcţioneze şi în aceste cazuri, dar de multe ori ne place să ne batem joc de cineva în această stare, sau , şi mai grav, o beţie zdravănă în grup, din care majoritatea nu-şi mai amintesc mare lucru, devine un mare fapt de vitejie. O societate normală, n-ar trebui să funcţioneze aşa.

Aveţi soluţii la această problemă? V-aş fi recunoscătoare să le aflu şi eu, împreună cu toţi cititorii.

Dacă credeţi că acest articol ar putea ajuta pe cineva, vă rog să-l distribuiţi. Mulţumesc că mi-aţi vizitat blogul.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Ninge… „ca-n abecedar”!

Lasă un răspuns

Aseară, pe la 5, a început să ningăăă!  Voiam să iau autobuzul pentru a mă întoarce acasă, dar era atât de frumos, atât de „ca în copilărie”, încât am hotărât să merg pe jos.

Cei ce sunt de o anumită vârstă, de pe vremea când abecedarele nu se schimbau în fiecare an, cred că-şi vor aminti de „Fănică şi Fulgul”, acea lecţie de la litera „F”, unde un băieţel în paltonaş albastru priveşte uimit un fulg ce tocmai i se topeşte în palmă. De această imagine îmi aduc mereu aminte, atunci când „ninge ca-n abecedar”, cea mai minunată amintire pe care am păstrat-o din clasa I.

O mulţime de oameni pe stradă, vorbind şi râzând, parcă zăpada ne readuce din nou copilăria în suflet, ne trimite iarăşi la vremea în care, după o după-masă întreagă în care înfruntam nămeţii, veneam acasă doar când se făcea noapte, uzi la picioare, cu bujori în obraji şi fericiţi până-n cer, iar bunica ne descălţa, ne punea hainele ude la uscat şi şosetele de lână pe marginea sobei, în timp ce sub nasul nostru apărea ca prin minune o farfurie cu mâncare caldă….

Mi-e dor de acele timpuri, în care singura mea grijă era să „învăţ bine”, iar în rest, toată lumea era a mea.

Luminiţele ce strălucesc pretutindeni în Piaţa Unirii mă scot din reverie, parcă acum e Crăciunul, cu toate că e deja 4 ianuarie. Vitrinele magazinelor strălucesc festiv, (cu toate că pe majoritatea scrie cu litere mai mari sau mai mici INVENTAR), oamenii sunt mai frumoşi priviţi printre fulgii efemeri ce le stăruie puţin pe gene, înainte de a se transforma în mici pârâiaşe  ce străbat harta feţei fiecăruia, cu aleile ei de riduri, sau feţişoarele proaspete de copii ce se bucură şi râd la prima lor zăpadă.

 

 

Aud doi tineri ce trec pe lângă mine, regretând că nu a fost aşa la Crăciun, sau măcar la Anul Nou. Eu mă gândesc că e bine şi acum, putea să nu fie deloc, sau iarna să vină prin martie, când deja aşteptăm primăvara şi nu mai suntem pregătiţi pentru o iarnă târzie…

Cu toate că meteorologii nu au prevăzut această ninsoare şi cu toate inconvenientele ce le aduce ea traficului, eu sunt fericită că a venit, că e iarnă cu adevărat, nu numai în filmele de Crăciun de la TV.

Vorbind dspre inconveniente, nu trec mai mult decât câteva minute până să ajung pe strada Pasteur, unde, la poarta din spate a grădinii botanice, o maşină stă de-a curmezişul, vrând să intre în parcare, dar în următoarea clipă ( era să zic „în secunda doi”, la fel ca domnul primar pe vremea când era prim ministru), cu un zgomot sec, o altă maşină ce venea de sus, a reuşit să realizeze semnul „perpendicular”, format din cele două autovehicule.

N-am mai stat gură-cască la cearta dintre cei doi, adevărul este că primul stătea într-o poziţie ciudată, iar al doilea nu s-a putut opri, era gheaţă.

Cum urcam eu pe Pasteur, o coloană de maşini până aproape în Zorilor s-a format în câteva minute, le-am tot spus eu, până m-am plictisit, că e accident şi gheaţă, unii s-au întors, alţii au rămas răbdători la coadă… Nu-ţi vine să crezi cât de mare e răbdarea şoferilor în trafic, pot sta ore întregi, vorbesc la telefon, îşi verifica emailurile şi mai ştiu eu ce, ( în timp ce burta creşte…) când ar putea să facă un pic de mişcare,  mersul pe jos este cel mai accesibil şi ieftin sport cu putinţă.

Cam asta e povestea mea de iarnă, mă bucur că am putut povesti despre ceva actual, zilele trecute priveam la nişte poze cu iarna de anii trecuţi şi tare-mi mai era dor de ea.

Aveţi grijă cum circulaţi, e iarnă, dragi clujeni, dragi oameni din toată ţara, din toată Lumea asta mare!

Dacă ţi-a plăcut articolul, dă-l mai departe. Îţi mulţumesc că mi-ai vizitat blogul.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Revelion la „Domeniul Regilor”

3 răspunsuri

Să spun… să nu spun… dar n-aş fi eu, dacă aş ţine aşa o povestire doar pentru mine.

Trebuia să petrecem şi noi undeva revelionul, iar faptul că o prietenă mergea la Domeniul Regilor, a făcut să ne hotărâm să alegem şi noi acelaşi restaurant. Eu nu mai fusesem niciodată în acest loc, iar faptul că are o denumire atât de pompoasă, mă ducea cu gândul la lux, răsfăţ şi bun gust.

Am ajuns abia pe la ora 22, din cauza mea, fiindcă am vrut să fiu harnică la sfârşit de an şi am început să gătesc mai multe decât era cazul iar ora 20 m-a prins în bucătărie. După mici incidente de genul: nu am ondulator de păr şi fixativ, fiindcă le-a luat fiică-mea cu ea la cabană, am reuşit să-mi „încropesc” o coafură oarecum festivă şi iată-ne urcaţi în maşină, gata de a înfrunta drumul din Făget care e în construcţie, aşa că 20 la oră e viteza maximă cu care poţi să-l „ataci”.

Prima impresie nu e deloc favorabilă, în sensul că în afară de faptul că a trebuit să parcăm aproape pe câmp din cauza numărului mare de maşini, nicio luminiţă festivă, nu strălucea pe „castelul” la care ne aşteptam să ajungem.

Înăuntru, decepţia continuă, sala „regească” e un fel de kitch în care sunt înghesuiţi o grămadă de oameni. Alături de  pereţii din piatră care sunt în regulă, combinaţii de stuf, pânză de iută şi nişte rigle din lemn, fac ca totul să pară ieftin şi de prost gust, ca să nu mai vorbim despre faptul că niciun ornament care să arate că totuşi este un moment festiv, nu apare pe nicăieri. Un pom de Crăciun înghesuit într-un colţ şi pe care-l vezi doar dacă stai la masa din apropiere, este tot ceea ce aminteşte de Sărbătorile de Iarnă.   În jurul geamurilor, stuful chelise şi arăta de-a dreptul jalnic.

Chiar mă gândeam că poate cu banii câştigaţi în noaptea dintre ani vor putea să renoveze un pic. Nu înţeleg ce caută stuful în această zonă, locul lui e potrivit pe litoral, sau în deltă. Aici arată ca şi palmierul pictat pe o casă de pe lângă Zlatna, sau ca tufele de tuia la munte.

IMG_2262

N-aş putea vorbi despre meniu în general, dar pot să vă spun că meniul meu, vegan, a fost cam aceeaşi chestie nedefinită de trei ori, prezentată puţin diferit şi despre care abia la sfârşit mi-am dat seama că era soia din aia la pungă, ce conţine un milion de E-uri, drept pentru care nici nu am prea mâncat. Un bucătar bun se plăteşte bine, dar nu cred să fie cazul acestui restaurant.

Ei, şi acum vine „distracţia”… Ca să anime atmosfera, invitat a fost d-l Ovidiu Purdea, cântăreţ de muzică populară. Despre domnia sa nu am nimic de spus (negativ), şi-a făcut programul conform regiei, apoi, când mai erau doar câteva minute până la ora 12, ne anunţă să ne îmbrăcăm şi să ieşim în curte. Cum „garderoba” erau nişte biete cuiere  înşirate în anticamera toaletei, bineînţeles că s-a produs înghesuială, toată lumea primise ordin să iasă în curte, pe o temperatură de -14 grade. Credeam că vor fi artificii, sau cât de cât ceva festiv, în sfârşit.

IMG_2264

Când, ce să vezi, la vreo 30 de metri, un foculeţ „de tabără” mocnea, probabil şi lui îi era prea frig ca să se aprindă. Acuma, nu ştiam când este MOMENTUL, când să explodăm de bucurie că am  trecut în Noul An? Cineva începe să numere, 10, 9, 8 ,        -1,-2, staţi că mai e… ACUM!

Un alt grup începe şi el să numere… Iar noi, toţi ceilalţi am rămas confuzi şi decepţionaţi, neştiind dacă mai suntem în 2015 sau am trecut în… anul următor. Ştefan era aşa de bulversat, încât a şi uitat să mă pupe cu ocazia evenimentului.

Ne întoarcem înăuntru fiindcă am luat destul frig, pentru doi ani, moment în care mai sunt persoane ce vor să iasă, abia acum şi-au recuperat hainele de la „Garderobă”. Eu vreau să le spun că afară nu-i nimic, dar Ştefan zice că lasă să iasă, să vadă şi ei „focul de tabără”, care am auzit că într-adevăr a ars frumos, dar pe la ora 2. Nimeni nu s-a mai dus să-l vadă, a fost un foc trist şi singur de 2016.

Ce să spun, am dansat atât cât ne-a permis muzica, adică atunci când nu erau manele…

IMG_2266

În rest, toate bune şi frumoase, mai ales la ora 4,45, când am plecat spre casă, bucuroşi că ne-am petrecut revelionul într-un chip atât de minunat.

Părerea mea este că toţi cei ce-şi deschid tot felul de localuri, ar trebui să facă un curs la care să înveţe că nu toţi oamenii sunt de categoria a treia, că anumite evenimente chiar trebuie organizate riguros şi nu trebuie să dai mulţi bani pe bun gust, acesta se poate şi învăţa, dacă mama natură nu te-a înzestrat cu aşa ceva.

IMG_2268

Sper ca anul 2016 să nu fie la fel de confuz, aşa cum a început.

Să aveţi zile frumoase!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Dacă ţi-a plăcut articolul, te rog să-l distribui şi prietenilor tăi.                     Dacă nu,… nu.

Help! Pădurea Hoia o ia la vale!

1 răspuns

După cum vă povesteam ieri, plimbarea noastră prin Pădurea Baciu s-a sfârşit în Cheile Baciului şi mai departe, spre tăietura Turcului, unde lăsasem maşina.

IMG_2328

După ce am înfruntat lătrăturile violente ale unor câini de curte (care s-au oprit doar pentru a fi fotografiaţi) şi apoi ale unora ce erau cam de capul lor,  şi după o perioadă de mers  pe calea ferată, am ajuns într-o zonă care mie mi-a adus  aminte de o întâmplare de pe Camino Francez din 2012 (pe care am descris-o şi în carte), când, în loc să o iau pe drumul cel bun, am ajuns pe la groapa de gunoi de la marginea oraşului Ponferrada. Nu m-am mulţumit cu atât, dar i-am mai îndrumat şi pe alţii pe acelaşi drum, ca o fată bună ce sunt.

Am ajuns cumva în vârful mormanului de pământ strămutat de la construcţia  Parcului Logistic TETAROM, unde ne-am întâlnit cu un domn, foarte sprinten, care ne-a spus că are 72 de ani şi locuieşte prin zonă de… când se ştie.

Era curios să ştie pe unde am umblat, iar după ce i-am satisfăcut curiozitatea, ne-a întrebat dacă am văzut cum se surpă Pădurea Hoia. La început, am crezut că e un soi de metaforă, cum să o ia la vale ditamai pădurea?

Eram în apropiere de bazinul de apă, o construcţie destul de impozantă, despre care ne-a spus că nu mai funcţionază, a fost închis de teama unei inundaţii în cazul unei alunecări de teren. Ne-am dat seama că Tetarom-ul se va extinde, buldozerele au brăzdat terenul şi aici, unde nu cu mult timp în urmă era păşune.

Şocul a fost când am ajuns chiar deasupra Tetarom-ului, unde parcă un cutremur a distrus terenurile de tenis, iar pădurea a luat-o literalmente la vale.

Căbănuţa ce se vede în poza din dreapta jos şi aparţine Clubului de tenis a căzut de pe fundaţia ce e în stânga sus a pozei.

Dezastrul a avut loc cu vreo trei săptămâni în urmă şi se datorează cu siguranţă săpăturilor fără nicio noimă şi cu studii geo-topo semnate din birou şi pe bani mulţi.

În realitate e mult mai înspăimântător decât în poze, ruptura se întinde pe cel puţin o sută de metri. Sunt curioasă cine va răspunde pentru dezastrul provocat de lăcomia unora cărora nu le pasă decât de propriul buzunar. Ar cam trebui acum să umble la el, că să reabiliteze zona.

Cam asta ar fi povestea ( din păcate, adevărată). Dacă veţi afla ceva despre felul în care va continua, poate-mi spuneţi şi mie.

Deocamdată, vă doresc o după-masă liniştită, în casă, lângă sobă.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Dacă ţi-a plăcut articolul, te rog să-i dai SHARE. Dacă nu,… nu.

Plimbare (Camino)prin Pădurea Baciu

Lasă un răspuns

Despre Pădurea Baciu toată lumea (sau aproape toată lumea) ştie că e o zonă mai specială, unii susţin că ar fi chiar un portal spre o altă lume. Eu nu contrazic acest lucru, mă pasionează chestiile gen „Buuu-huuu”, aşa că astăzi, fiind început de an şi zi liberă, Ştefan şi cu mine am hotărât să facem o plimbare prin pădurea sus-amintită, eu cu speranţa că poate-poate întâlnim niscaiva spirite sau măcar ajutoare ale acestora. Scopul lui Ştefan era doar unul  turistic, pe care l-a şi atins.

Pe un frig potrivit cu anotimpul ( adică -8 grade), la ora 12,20 fix, am pornit de la Tăietura Turcului cu veselie în suflet, datorată unor fulgi jucăuşi de nea şi a soarelui ce din când în când îşi iţea capul dintre nori.

Abia aşteptam să mă lansez în marea aventură, de parcă aş fi pornit pe un alt Camino, de data asta paranormal.

Pădurea e liniştită şi oarecum adormită, doar o cioară cârâie de mama focului, cred căe paznicul pădurii şi anunţă prezenţa unor intruşi.

Iată şi o săgeată galbenă, chiar mă simt ca şi pe Camino de Santiago, aici, la doar câţiva kilometri de Cluj. N-am idee ce vrea să însemne, dar mă face să mă simt ca „acolo”, pe Drumul Sfântului Iacob, care dacă l-ai străbătut vreodată te cheamă din nou, iar şi iar, parcă aruncă o vrajă asupra tuturor celor ce-şi tocesc „pingelele” prin praful lui.

Dar să lăsăm sentimentalismele, am venit aici pentru o mare aventură, aşa că să mâncăm nişte mandarine, poate vom fi mai vigilenţi în a vedea spiritele pădurii…

Iată, suntem foarte aproape de poiana în care se spune că acestea îşi fac uneori apariţia, urcăm pe un fel de scurtătură, care pare a fi valea unui pârâu secat. Eu am mai fost aici cu câţiva ani în urmă, aşa că devin şefa de trib şi ghidul ce o ia înainte pentru a descoperi miracolele din Poiana Fermecată. (N-am idee cum se numeşte cu adevărat, dar nici nu cred că-i prea important).

IMG_2297

Încă mă mai întreb dacă drumul pe care am venit este cel bun, când…  iată , Poiana se desfăşoară în faţa ochilor noştri, în toată splendoarea ei hibernală.

IMG_2298

Fug repede în centru şi încep să mă învârtesc strigând Ielele, cu toate că ştiu că ele sunt aici doar vara, dar cine ştie, poate vocea mea le ademeneşte…

IMG_2300

Poate dansul meu nu a fost destul de convingător, poate a ţinut prea puţin, (cam un minut după aprecierea mea), însă nimic paranormal nu s-a întâmplat, aşa că am luat-o la picior, de obicei nu ne place să ne întoarcem pe drumul pe care am ajuns undeva, aşa că va trebui să facem un ocol, să vedem pe unde ne va duce drumul înapoi… ( De aceea îmi place mie pe Camino, acolo mergi tot înainte, nu trebuie să te întorci niciodată. Numai eu m-am întors cu ambulanţa, dar asta e o altă poveste).

La ieşirea din pădure, un vânt rece ne şfichiuie obrajii, parcă ar avea un bici cu care vrea să ne brăzdeze fiecare centimetru de faţă.

Nu ştiu de ce, credeam că vom vedea clădirile din Baciu când vom părăsi pădurea, dar n-a fost aşa. Erau mult mai departe decât ne închipuisem. Găsim totuşi un drumeag ce duce în direcţia în care ne imaginăm că trebuie să ajungem… E minunat aici, dacă n-ar fi vântul ăsta şi nişte urme care eu sper să fie de vulpe şi nu de lup…

IMG_2320

Uite că apare un drum spre dreapta, intrăm din nou în pădure, de parcă am intra în casă. Acum înţeleg eu de ce se spune: „Codru-i frate cu românul!” Nu se mai simte vântul nici a zecea parte din ce era în câmp deschis.

IMG_2323

Şi uite aşa, coborâm pe un drum destul de accesibil, până la primele case, unde avem o surpriză….

IMG_2325

Uite domnule, că am fost în Cheile Baciului, fără să avem habar. Putem marca şi acest punct turistic printre cele deja văzute şi să ne îndreptăm cu cea mai mare viteză posibilă înapoi spre Tăietura Turcului, unde am lăsat maşina.

Ce-i mai haios, pe drum ne opreşte un tânăr ce coboară dintr-o maşină, cu cameră pe frunte pentru eventuale înregistrări şi ne întreabă dacă am văzut/auzit ceva ieşit din comun în Pădurea Baciu. L-am decepţionat profund, în afară de cioara disturbătoare a liniştii, totul a fost perfect normal şi nicio „voce” nu ne-a ademenit spre alte lumi.

Sunt un pic decepţionată (şi eu şi el), picioarele mă dor, dar musai să ajungem la Tăietura Turcului.

Mâine vă voi povesti ce-am văzut în Pădurea Hoia şi nu e deloc de bine.

Vă doresc o seară liniştită, cu o ceaşcă de ceai, în faţa şemineului. Dacă nu aveţi unul (nici eu nu am) nu trebuie decât să închideţi ochii şi va apărea , ca prin minune.

Manuela Sanda Băcăoanu. o moaţă din Munţii Apuseni

Dacă ţi-a plăcut articolul, te rog să-i dai SHARE. Dacă nu,… nu.