Arhivele lunare: ianuarie 2016

Chifteluţe cu susan, cu garnitură de orez brun şi nucă

IMG_2258

Chifteluţele:

Se pun în robot câţiva cartofi, morcovi, un pumn de susan, o jumătate de ardei roşu,frunză de pătrunjel, usturoi (3-4 căţei), sare, piper.

Când devin o pastă, le modelăm şi le punem la copt, la cuptor.

IMG_2259

Cam aşa arată când sunt gata. Au o culoare frumoasă, datorită morcovilor, iar susanul le face puţin crocante. Se coc cam 40 min la foc mediu.

IMG_2261

Orezul se prepară în cel mai simplu mod: după ce l-am spălat, îl punem în cratiţă pentru ca să-l prăjim un pic (fără ulei), adăugăm apă şi sare,  şi-l lăsăm să fiarbă de trei sferturi, apoi îl luăm de pe foc şi adăugăm o ceapă mică tăiată mărunt. Când e gata, adică s-a umflat la maximum, punem 3 linguri de nucă măcinată şi amestecăm din nou.

Eu am făcut şi o salată, cu : salată verde, brocoli, roşii, sare, frunze de pătrunjel, ulei de măsline, iar la sfârşit am adăugat ingredientul secret, boabe de cătină din congelator, care dau un gust acrişor-amărui salatei, pentru cei cărora le place această aromă.

Vă doresc POFTĂ BUNĂ!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

(2) Noaptea, prin ploaie, de la Irun la San Sebastian

Aşa cum v-am promis, astăzi voi încerca să descriu „minunata” mea călătorie prin ploaie şi pe întuneric, de la Irun la San Sebastian…

După despărţirea de Ramon, ploaia a hotărât că e cazul să-mi arate ea mie, aşa că s-a pornit în cel mai torenţial mod cu putinţă. Am stat o perioadă sub un acoperiş,dar văzând că nu sunt şanse să se oprească, sau măcar să mai scadă în intensitate, am pornit la drum, gândindu-mă la tot felul de peisaje tropicale, sau întâmplări de pe Camino Francez sau Portughez, când era o căldură sufocantă. Autosugestia nu prea funcţionează, sunt udă leoarcă la picioare şi începe să-mi fie frig. Măresc viteza, poate reuşesc să mă încălzesc.

Iată că am ajuns în zona industrială a oraşului, de fapt mai mult comercială aş putea zice, o mulţime de reprezentanţe şi magazine de tot felul. Uite şi un hotel, unde precis este ceva eveniment, se aude muzică, şi lume multă îmbrăcată la 4 ace se zăreşte prin geam.

Eu continui drumul, parcă abia acum îmi vine „mintea la cap”, când mă întreb de ce oare am plecat eu noaptea la drum? Nu puteam să stau undeva, printre oameni, până mâine dimineaţă?  Ba puteam, dar mâine dimineaţă aş fi fost la fel de obosită ca şi acum, când nu stau degeaba, ci încep să mă apropii deja de ţelul călătoriei mele. După ce fac pace cu cele două Manuele care uneori nu se împacă prea bine, îmi iau gândul de la a rămâne în oraş, lucru de acum imposibil, decât să fac 5 kilometri înapoi, mai bine 20 înainte.

E bine, fiindcă şoseaua este deocamdată luminată, aşa că nu am nevoie de lanternă. Maşinile trec vâj-vâj pe lângă mine, până când una opreşte, şi e chiar maşina poliţiei. Un tânăr foarte politicos, îmi spune că n-ar trebui să merg pe jos pe acolo, sunt deja pe şoseaua naţională, unde se călătoreşte doar cu maşina. Mda.., ştiu şi eu asta, dar acum, noaptea, îmi este imposibil să găsesc Camino, aşa că-mi voi continua drumul, bineînţeles, cu mare grijă să nu devin subiect de ziar, ajungând sub roţile vreunei maşini. Poliţistul pleacă, neconvins că ne-am înţeles, de fapt nici nu ne-am înţeles, am fost ca doi atomi de acelaşi semn ce s-au apropiat pentru o secundă, pentru ca în următoarea să se îndepărteze fiecare, în lumea din care a venit.

Ce bucurie, ploaia s-a mai ostoit, dar nu vrea să se oprească de tot. Mă sună Gelu, îi dau coordonatele aproximative la care mă aflu, iar el, uitându-se pe hartă, îmi spune că ar fi un alt drum ce duce la San Sebastian, ca să nu mai merg pe şosea, care  e aproximativ la fel de lung. Într-adevăr, văd un drum spre dreapta, dar e atât de întunecată acea zonă, încât nu-mi inspiră niciun pic de încredere, aşa că voi rămâne pe şosea, cu toate riscurile aferente.

Urc un deal, cobor un altul, iar în momentul în care ploaia devine de-a dreptul torenţială, se opreşte şi iluminatul stradal. De-acum, o beznă de s-o tai cu cuţitul mă învăluie din toate părţile, iar vântul, care şi el mi-a devenit vrăjmaş, îmi ridică pelerina şi o răsuceşte în cele patru vânturi, mă simt ca-ntr-un film de groază, aştept doar o tornadă care să mă ia pe sus şi să mă ducă oriunde, numai să nu mai fiu aici.

Nici că se putea un moment mai bun în care să sune telefonul, atât am apucat să-i spun fratelui meu, să mă lase în pace, că mă lupt cu furtuna. Mi-am scos lanterna, nu atât pentru a vedea pe unde să merg, fiindcă, după ce mi s-au obişnuit ochii cu întunericul, se zărea marginea şoselei, cât pentru a mă face văzută de către maşinile ce veneau din faţă şi ar fi putut foarte bine să dea peste mine. Înainte de a pleca de acasă, am cusut pe rucsac în faţă şi în spate nişte bucăţi de material reflectorizant din vesta ce am primit-o de la croaţi pe Camino Portughez, dar acum erau complet nefolositoare, rucsacul era şi el sub pelerină. Când voi mai pleca pe Camino, o să-mi iau o pelerină reflectorizantă, mă gândesc, cu toate că acel „Când” mi se pare foarte îndepărtat în această clipă.

După vreo jumătate de oră de mers prin ploaia ce nu vrea să cedeze, în partea dreaptă, o alee (mai mult cărare) coboară, la ceva luminat. Merg să văd ce este, poate o să stau un pic acolo de ploaie. Am nimerit la o staţie de tren, însă este doar peronul, cu o copertină deasupra. Tocmai trece un tren, dar e pe linia cealaltă. Dacă ar fi fost pe partea mea, eram în stare să urc, să merg nişte kilometri, chiar dacă înapoi,  numai să mă mai încălzesc un pic. Sunt complet udă la picioare, pantalonii îmi sunt uzi până la genunchi, iar vântul îmi arde obrajii, nici iarna nu ţin minte să-mi fi fost atât de frig. Cu mâinile îngheţate, îmi pun din nou rucsacul pe care-l dădusem jos pentru câteva minute şi o iau din loc, statul (pe loc) nu-mi face bine, chiar dacă sunt după două nopţi în tren şi emoţiile aferente călătoriei.

Ies din nou la şosea, iar după nu prea mult timp, văd în faţă nişte lumini, voi ajunge într-o localitate, mă bucur eu, dar mă bucur degeaba.

Chiar înainte de a ajunge în localitatea respectivă, o altă patrulă de poliţie mă ia la rost că  nu am voie să merg pe acolo, şi-mi zice să merg în oraş, lucru pe care-l şi fac, dar numai pentru câteva minute, cât să mănânc un măr şi să mă odihnesc pe o bancă. Ploaia s-a potolit, taximetre şi autobuze circulă destul de des, dar drumul meu e încă lung, de aici mai am 10 kilometri până la San Sebastian. Când nimeni nu mă vede, ţuşti iarăşi pe şosea, începe să-mi placă joaca asta. Bineînţeles că iar mă întâlnesc cu poliţia, cred că le-am dat de furcă toată noaptea, probabil se anunţau prin staţie că este o nebună pe şosea.

Vreau să spun că şoseaua lor este ca şi autostrada noastră, adică are două benzi pe sens şi e despărţită pe mijloc. Nici pe la noi n-am prea văzut oameni care să circule pe jos, pe autostradă…

După alţi kilometri, strâns din dinţi şi tremurat „subţire”, am ajuns sub un pod, deasupra trece o autostradă. În sfârşit un loc în care pot să stau jos, un capac de canal ce nu e ud, o adevărată fericire, pe care numai un pelerin o poate înţelege.

Iar mă sună fratele meu, îi spun să se culce liniştit, de acum nu mai am atât de mult şi ajung la destinaţie. Mai stau un pic să mă odihnesc, dar îmi dau seama că trebuie s-o iau la picior, am aţipit aşa, stând în fund pe capacul de canal. Dacă îi venea cuiva să-şi plângă de milă, cu siguranţă eu eram aceea în acel moment.

Mă ridic anevoie, sunt complet îngheţată, mai parcurg vreun kilometru, când al 4-lea echipaj de poliţie, de astă dată unul foarte hotărât, opreşte în faţa mea şi mă invită ferm să urc în maşină, spunându-mi că-mi risc viaţa dacă-mi continui mersul pe jos. Erau doi poliţişti, până la urmă simpatici, care m-au dus până la gara din San Sebastian la cererea mea, aşa că am scurtat drumul cu 3 kilometri, după cum mi-au spus ei.

Tremurând de frig, ajung în gara ce forfoteşte de lume, e deja 5 dimineaţa, iar două ore zgribulesc pe un scaun, într-o gălăgie peste decibelii pe care nişte urechi normale îi pot suporta, provocată de către nişte neanderthalieni suporteri  de fotbal ce plecau cu trenul de 7 să-şi susţină echipa mult iubită.

Brr… mi-e foarte frig, aşa că vă părăsesc, până la următoarea întâlnire cu … Camino, dragostea mea!

Mai jos, sunt poze din prima zi pe Camino, cea care a urmat primei nopţi, pe acelaşi Camino del Norte.

Vă doresc Buen Camino, pe drumul vieţii!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

(1)Noaptea, prin ploaie, de la Irun la San Sebastian

Am dat astăzi de o amintire de pe Camino del Norte, de anul trecut. Iată că o singură noapte, şi anume aceea care face trecerea dintre ani, mă face să spun „anul trecut”, despre ceva ce, cu doar câteva zile în urmă, aş fi spus „anul acesta”.

Începutul pelerinajului meu pe Camino del Norte a fost foarte tumultuos, şi asta nu cred că se datorează faptului că am pornit la drum din Cluj în data de 13 august.

Nu aveam nicio emoţie cu privire la trenuri, având experienţa călătoriilor din anii trecuţi, ( aceea din 2012 am descris-o şi în carte). Necitind ziarele, habar nu aveam de imingranţi şi problemele ce le creează prin gări, de fapt, toată această istorie era atunci abia în faşă.

Cert este că am plecat târziu din Budapesta din cauza lor, am mai oprit şi pe drum, ca să-i mai „descarce”, aşa că am pierdut trenul din Munchen spre Paris. Fiind eu o fată descurcăreaţă şi extrem de norocoasă, am mers pe distanţa sus-amintită cu 4 trenuri în loc de unul, dar în timp record. Am avut avantajul că n-am apucat să mă plictisesc, tot urcam şi coboram din trenuri, trebuia de asemenea să fiu foarte atentă la ce linie aştept următorul tren, dar… totul a mers „ca pe roate” de tren, bineînţeles.

Ca să n-o mai lungesc, am ratat şi trenul de la Paris, aşa că am ajuns la Hendaye  exact la ora 23, iar în mod normal trebuia să ajung pe la 21,30.

Afară picură, aşa că iau repede un taxi spre Irun ( vreo doi kilometri), în speranţa că voi mai găsi un albergue (adăpost pentru pelerini) deschis. După ce mă tapează de 10 euro şi mă lasă în faţa unui bloc într-o ploaie mocănească, şoferul se face nevăzut, nu înainte de a-mi spune că aici este singurul albergue din Irun. Urc în fugă la etajul al II-lea al blocului, sun la uşa cu pricina, dar niciun sunet de dincolo, niciun semn că cineva s-ar afla de cealaltă parte . Cobor la parter, apoi urc din nou, cu acelaşi rezultat.

Când coboram a III-a oară, iată că sună telefonul, fratele meu din Canada voia să ştie dacă am ajuns cu bine. Parcă-l prinsesem pe Dumnezeu de un picior, chiar dacă era la mii şi mii de kilometri distanţă, parcă îl auzeam „din camera cealaltă”, şi tare aveam nevoie de cineva cu care să vorbesc în acel moment. Sună el la alte albergue găsite de pe net, dar nicăieri n-a răspuns nimeni, clar, ăştia fac nani de la ora 22, nu se mai poate intra sub nicio formă.

Prin ploaia care se înteţeşte, îmi pun pelerina care pe Camino Portughez am folosit-o extrem de puţin, dar s-ar părea că anul acesta îşi va dovedi utilitatea. Ies un pic „în centru”, unde cu toată ora destul de târzie şi vremea nefavorabilă, o grămadă de oameni mai sunt încă pe stradă.

Hai să merg până la gară, (fratele meu mă ghida, după harta de pe net) poate voi putea adăsta pe acolo până dimineaţă. Pe traseu, găsesc o pensiune care nu-mi prea inspiră încredere, întreb totuşi cât costă o noapte, şi mi se oferă un preţ „promoţional” de 49,5 euro, bani cu care în mod normal aş dormi 10 nopţi pe Camino. Mulţumesc, nu, prefer să mă plimb prin ploaie, fiindcă e ora 12, iar omul de ordine goleşte gara, nu se poate sta nici aici.

În acel moment, îmi vine o idee formidabilă, dacă tot e să mă plimb prin ploaie, de ce nu m-aş plimba spre San Sebastian, localitate aflată la 25 de kilometri, prima etapă de pe Camino del Norte. Ploaia e din ce în ce mai abundentă, dar hotărârea mea fiind luată, aştept să mă sune Gelu ( fratele meu), ca să i-o comunic şi lui şi să-l rog să mă ajute să ies din oraş, să mă pună pe direcţie.

Nu aştept mai mult de 5 minute, de fapt  abia părăsisem gara, când telefonul sună, spre fericirea mea. Nu s-a mirat, nici nu a comentat în vreun fel hotărârea mea, fapt care mi-a uşurat situaţia. În câteva minute, eram pe strada ce mă scotea spre şoseaua ce leagă Irun de San Sebastian.

Mi-am amintit că nu mai am apă, asta fiind o problemă, chiar dacă din cer cădea la greu. Dar cum pe Camino Cineva te păzeşte tot timpul, iată că întâlnesc un domn amabil (la 12 noaptea, prin ploaie), care-mi explică unde trebuie să merg ca să iau apă, adică să trec printr-un parc mai mic, pentru copii,  apoi să ajung la unul mare şi… acolo este apa.

Tocmai când îmi arăta pe unde s-o iau, apare şi o vecină… a bărbatului, nu a mea, bineînţeles. Auzind despre ce este vorba, aceasta îi spune cu o voce parte mustrătoare, parte îndemnătoare ( nu ştiu dacă există cuvântul ăsta):

  • Acompagna-la, Ramon!  Ramon, acompagna-la! ocazie cu care am aflat că domnul septagenar se numeşte Ramon, iar de gura vecinei, a venit cu mine până în parc, ca să nu mă rătăcesc, chiar dacă nu avea nimic pe cap, iar ploaia devenise foarte deasă şi sâcâitoare.

I-am mulţumit frumos domnului Ramon, care mi-a arătat direcţia pe care să ies din oraş, culmea, fără să se mire că plec noaptea, pe ploaie, să parcurg 25 de kilometri. Probabil se gândea că dacă se miră, poate-l rog să mă ia la el acasă, ca să dorm într-un colţişor…

Cum noaptea e deabia la început şi nu vreau să vă obosesc prea mult, continuarea o veţi afla abia mâine.

Mai jos, adaug câteva poze din San Sebastian, un oraş staţiune, deosebit de frumos.

Pe mâine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Au, mă dor umerii! – Camino Portughez 2014

Aceasta e o intamplare din prima zi de Camino Portughez, din 2014. Am povestit cu ceva timp in urma intamplarile primei zile, dar nu până la capăt, așa că acum voi face o completare.

Am pornit noi, mânați de un avânt descrescător, pe șosea, după ce bunii croați ne-au burdușit cu mâncare și apă, sfătuindu-ne s-o luăm pe acest drum, deoarece niciun indicator de Camino nu se afla prin împrejurimi.

Lasă, că nu mai este mult până la prima localitate unde sunt BOMBEIROS VOLUNTARIOS, adică pompieri voluntari, și unde speram să putem înnopta. Va fi prima noapte pe Camino Portughez, așa că musai să fie una memorabilă, mă gândeam eu. Într-adevăr, a fost memorabilă, dar nu în sensul plăcut.

Suntem deja foarte obosiți, cele două zile din tren și asta în care mărșăluim de dimineață tot pe asfalt, ne-au dat destulă bătaie de cap.

Iată și orașul mult așteptat, e trecut de 20,30, s-ar părea că în sfârșit ne vom odihni… În acest moment, dacă acesta ar fi un film, cineva ar spune un cuvânt urât, pe care-mi venea să-l spun și eu, aflând că acești bombeiros nu mai cazează pelerini. Nu încap rugăminți, sau temenele, dar ne spun că la numai 4,5 kilometri , la Alhandra, (dacă bine-mi aduc aminte, trebuie să mă uit pe hartă), sunt bombeiros care primesc pelerini.

Pentru ei, patru kilometri și jumătate era o distanță pe care o parcurgi în cinci minute, dar noi eram de altă părere… Doar ajutați de propriile picioare și cu rucsacul în spate, după alți mulți kilometri bătuți în acestă primă zi, eram cu energia cam pe terminate, dar…buni și ăștia, iată că e doar prima zi și va trebui să folosim deja vesta avertizoare primită tot de la croați. Ștefan merge în față, iar eu, lipa, lipa, mai admirând un gard viu înflorit multicolor, un Lidl cu arhitectură de palat, și iarăși pe drum, (citește șosea), așa cum îi stă bine călătorului…

 

Noaptea s-a lăsat pe nesimțite, iar acum suntem într-o beznă perfectă, pe șoseaua luminată doar de farurile mașinilor, ce se scurg într-un șir neîntrerupt.

S-ar părea că după o vreme în care nici măcar n-am schimbat vreo vorbă, fiecare cu ale lui, ne apropiem în sfârșit de orașul mult (mai mult decât precedentul) așteptat.

Un parc pe partea dreaptă, ne confirmă faptul că nu mai avem mult de mers, iar când din întunericul lui mai iese și o mohoandă, era să sar în șosea, fără să mai am grija mașinilor. În a doua secundă, îmi dau seama că e un om cât se poate de obișnuit, ba chiar un pelerin, care, împreună cu tovarășul lui, s-au gândit să înnopteze în parc, invitându-ne și pe noi în dormitorul lor.  Peter pe numele lui, pelerinul ce ne ieșise în cale, e foarte drăguț că ne invită și pe noi, dar nu mi se pare cea mai bună idee să dormim afară după câtă oboseală am acumulat în ultimele zile, așa că ne luăm rămas bun și le spunem că ne vom întoarce în caz că nici acești bombeiros nu sunt prietenoși (pușchea pe limbă-ți, mă gândesc eu, chiar nu mai am chef de plimbări nocturne, mi-am epuizat stocul de răbdare în această direcție).

Ca să n-o mai lungesc, ajungem neașteptat de repede la susnumiții pompieri, (după ce am trecut printr-un gard viu, fiindcă nu văzusem aleea ce ne ducea direct la poartă), care arată ca în filme și sunt foarte prietenoși. Primim locuri în dormitoare separate, eu la fete, iar Ștefan la băieți. Condițiile sunt foarte bune, paturi cu saltele ce te îmbie la somn, iar o singură fată mai împarte dormitorul cu mine.

Fuga la duș, de mâncare nu ne arde și nici nu ne este foame, dar acolo am o surpriză de proporții, pe umeri mi-au crescut două ouă de dimensiuni apreciabile, aș zice de struț, dar ar fi cam exagerat. Am fost toată ziua foarte preocupată de drum, încât abia acum durerea țâșnește ca un geizer din umerii mei, iar când mă privesc în oglindă îmi vine să râd și să plâng deodată, arăt foarte hazliu, dar mă doare îngrozitor. Abia pot să ating umflăturile, pe care le ung cu nelipsitul Tamus, alifia ce a devenit parte componentă obligatorie din bagajul meu de Camino.

Mă îndrept spre patul ce mă așteaptă cu drag, observând că durerea parcă mă mai lasă, în momentul în care nimic nu atinge micile mele cocoașe de cămilă, răsărite ca prin minune în prima mea zi de Camino Portughez.

Sper să pot dormi la noapte…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

Sfecla roşie – medicamentul din cămară

Sfecla rosie

De mii de ani, oamenii s-au tratat folosind plantele ce se găseau în jurul lor, trăind sănătoşi, pînă la adânci bătrâneţi.

Într-adevăr, probabil durata de viaţă medie din zilele noastre a crescut, dar calitatea vieţii celor în vârstă lasă foarte mult de dorit.

Pe vremuri, satul era condus de Sfatul Bătrânilor. Acum, nu ne putem închipui ca acest lucru să fie făcut de către bătrâni cu scutec şi care au uitat motivul adunării lor.

Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar acesta este adevărul zilelor noastre, chiar dacă ne ascundem după deget.

Pledoaria mea este pentru întoarcerea la natural, la vechile obiceiuri alimentare, nu pentru a lua un medicament pentru durere de cap, apoi un altul care să anihileze reacţiile adverse ale primului, şi aşa mai departe.

 

Sper ca materialul de mai sus să vă fie de folos!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Lasagna cu vinete

După Sarbătorile de iarnă, cu toţii simţim nevoia să mâncăm ceva mai uşor, fără „colesteroale”, această reţetă fiind numai bună pentru a îndeplini această condiţie.

Am folosit foi de lasagna din comerţ, probabil că au văzut şi ouăle în copilăria lor, dar celelalte ingrediente sunt cu siguranţă vegane.

Ingrediente : foi de lasagna, vinete (din congelator am pus eu), orez brun, ceapă, nucă, făină de soia,lapte de susan,  sare, piper, bulion, roşii chery ( tot din congelator, se pot pune roşii de care avem).

Am fiert separat orezul, cînd l-am luat de pe foc am adăugat ceapă tăiată mărunt, sare, piper şi 3 linguri de nucă măcinată.

Am preparat un sos cu o ceapă mică tăiată mărunt, pe care am călit-o (fiert-o) în puţină apă, am adăugat 3 linguri de făină de soia (de la magazinul naturist) şi am stins cu lapte de susan, a cărui reţetă o găsiţi la „Ghiveci de praz cu piure de cartofi”. Am adăugat puţin cimbru şi sare.

Semipreparatele fiind gata, am început să clădesc lasagna în tavă:

un strat de foi de lasagna, orezul cu nucă, sosul, vinetele tăiate felii subţiri (nu erau decongelate de tot), roşii chery, condimente, apoi de la capăt, până am umplut tava.

Deasupra am turnat cam o cană de bulion, puţină sare şi vegeta naturală, fără aditivi.

IMG_2352

A ieşit foarte gustoasă, ca să nu mai vorbim că e un deliciu pentru stomac şi ficat, pe care le-am încărcat cu de toate în ultima vreme.

Vă doresc spor la gătit şi POFTĂ MARE!

Dacă v-a plăcut, vă rog să o împărtăşiţi şi prietenilor!

Vă mulţumesc pentru vizita făcută blogului meu.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni.

În ce lume vor trăi nepoţii noştri?

Am primit acest material pe email, de la o prietenă. Mi se pare de-a dreptul S.F.

In ce lume vor trai nepotii nostri ?

Oare Boboteaza mai avem voie să o sărbătorim?

Dacă vi se pare important, distribuiţi şi prietenilor vostri.                       Vă Multumesc pentru că mi-aţi vizitat blogul.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni