Da, chiar, ce ne facem, fetelor? Iarna și-a intrat oarecum în drepturi, zăpada umedă a acoperit întreaga natură, dar parca ai avea chef așa, de un ceai la gura sobei și de o carte bună… Mă rog, dacă va fi bună sau nu, doar voi puteți să-mi spuneți! Vă las în compania unui fragment, poate vă face cu ochiul.

”Ce ne facem, fetelor?

      Trei zile și-au sărbătorit fetele noastre libertatea la care nici măcar nu visaseră cu o săptămână mai devreme, cu mese la restaurant, relaxare la spa și piscină și lungi discuții filozofice despre rostul și însemnătatea vieții. Erau toate trei de acord că nu se poate să fi venit pe lume doar ca să muncim, să facem copii (unele) și să facem un bărbat fericit (cazul acesta nu era valabil pentru niciuna dintre ele, doar Dana fusese căsătorită, avea și o fată, dar era divorțată de aproape un an).

    E deja a patra zi de libertate care, fie vorba între noi, a cam început să le iasă pe nas. Pentru persoanele obișnuite să muncească, un concediu prelungit și nedorit devine o sursă mai mare de stres decât termenele limită de predare a lucrărilor.

– Când eram copil, mama îmi fredona un cântecel, care suna cam așa:

”Ce ne facem fetelor, turcii beau cafea

Și în ritmul tobelor, joacă cha-cha-cha!”

– Da, chiar, ce ne facem, eu una m-am cam săturat de leneveală, vreau acțiune, vreau…

– De parcă la vechiul job aveai nu știu câtă acțiune… Hârțoage și iar hârțoage, în fiecare zi.

– Mda, dar și o sursă sigură de venit, în urma lor. Măcar aveam satisfacția că sunt pe picioarele mele, nu trebuie să cer bani de acasă, așa cum încă multă lume face. Mă bate gândul să mă întorc în Italia…

– Nu, nu face asta! Știi bine că nu ți-a plăcut nici prima dată, iar de când te-ai întors, au trecut mai bine de 7 ani. Cred că ai cam pierdut startul… Iar de o muncă necalificată, cine are nevoie? Mai ai coatele tocite de băncile facultății, de ce să faci ceva ce nu-ți place, doar fiindcă ai câștiga mai mulți bani?

– Zise Lavinia, care stă cu chirie și nu prea are multe proprietăți pe numele ei la 35 de ani, o ironizează Silvia.

– La aproape 35 de ani, te rog să nu-mi pui ani în cârcă, nu accept așa ceva. Nu se știe dacă tonul Laviniei este unul glumeț sau unul trist, dar privirea ei care se pierde în depărtare nu pare deloc cea a unei femei fericite.

– Iartă-mă, n-am vrut să sune așa! De fapt, suntem pe aceeași treaptă socială, ca să zic așa; sau, voiam să zic ”în aceeași oală”, dar nu suna prea academic… Ce am eu, mai mult decât tine? Doar niște rate la o mașină, care mai mult mă încurcă decât mă ajută în acest moment.

– Ia uite, o activitate care ar putea fi interesantă, cel puțin acum, când nu avem altceva mai bun de făcut le întrerupe Dana, care vrea să pună capăt unei discuții ce ar putea deveni neplăcută pentru fiecare dintre cele două tinere, arătându-le un afiș micuț, de pe peretele de la marginea piscinei cu apă sărată, pe care se hotărâseră s-o viziteze azi…

   Cu litere de o șchioapă, persoanele interesate erau informate că un workshop care promitea experiențe ieșite din comun, și anume accesarea unor vieți anterioare, va avea loc peste câteva zile, în sala de conferințe a unei clădiri de birouri, aflată nu departe de aici.

– Nu pot crede că te interesează asemenea subiect! O privește Lavinia neîncrezătoare pe fosta șefă, care pare că-și notează în telefon data și ora evenimentului.

    Când se vedeau doar la birou, în postura de subalterne, nu îndrăzniseră niciodată s-o invite undeva pe Dana, care părea veșnic grăbită și ocupată cu lucruri de importanță majoră. Nici măcar nu știuseră când divorțase, nu era genul care să bată toba, iar ele aveau altele la care să se gândească, decât viața personală a șefei. Le păruse rău cu adevărat când aflaseră vestea, dar trecuseră deja câteva luni de la întâmplare, așa că Dana  era oarecum în proces de vindecare, nu mai era atât de sensibilă la eventualele observații care aduceau în discuție evenimente asemănătoare cu cel prin care trecuse și ea. Nu-i plăcea să ”dea din casă”, viața ei privată o privea doar pe ea personal, nu avea de ce să devină subiect de discuție pentru colegii care abia așteptau să aibă un nou motiv de bârfă. Se spune că femeile sunt bârfitoare, dar trăind o viață întreagă mai mult printre bărbați, Dana învățase să se rezume doar la conversațiile profesionale, fiindcă, mai rău decât femeile, bârfesc doar bărbații. Dacă stai să-i auzi cum o disecă pe fiecare femeie care se nimerește să treacă pe la etajul lor, câte cusururi îi găsesc, de parcă ar fi venit ca exponat la un târg, nu cu o problemă de serviciu. A observat că cei mai pretențioși în materie de femei sunt de fapt cei care au acasă niște neveste grase, cărora nu le mai pasă demult de felul în care arată, iar din niște fete drăguțe și cu vino-ncoa, s-au transformat în matroane cu părul pe bigudiuri, care mestecă sârguincios cu lingura de lemn în tocăniță, gustând-o din cinci în cinci minute.

    Dana este încă o femeie frumoasă, dar frumusețea ei trece neobservată, fiind umbrită de caracterul ei puternic, de vocea obișnuită să comande și de gesturile aproape masculinizate pe care le-a învățat de-a lungul timpului. A fost nevoită să lupte și să muncească pentru fiecare lucru pe care și l-a dorit încă de când era copil, iar acum, faptul că s-a dat deoparte fără luptă, o uimește și pe ea. Părul tuns scurt, împodobit pe alocuri cu câteva șuvițe gri, ochii căprui, cu o urmă de rimel pe genele încă suficient de lungi și nasul acvilin, au făcut dintotdeauna din ea o persoană ascultată și plină de autoritate. Conformația atletică a ajutat-o întotdeauna să pară bine îmbrăcată, indiferent dacă era într-o ținută sport, sau una casual. Elegant, nici nu mai ține minte de când nu s-a mai îmbrăcat, evenimentele la care a participat în ultimii ani nefiind atât de speciale încât să necesite o rochie lungă, sau alte accesorii.

    Se întoarce mirată spre Lavinia, care continuă s-o fixeze cu privirea ei de ”aragaz cu patru ochiuri”:

– Ba da, mă interesează, chiar foarte mult. În ultima vreme, am început să studiez acest subiect, care la prima vedere pare ireal sau dintr-o realitate paralelă, dar care îmi place din ce în ce mai mult, pe măsură ce aflu lucruri noi. Vreau să particip la workshop, dacă pe voi nu vă interesează, voi merge singură. E peste o săptămână, până atunci, aveți timp să vă hotărâți.

   Lavinia și Silvia se privesc intrigate, ultimul lucru pe care-și doresc acum să-l facă este să călătorească prin alte vieți, pe care s-ar părea că le-au trăit anterior acesteia.

– Eu nu știu ce să fac cu viața prezentă, de ce mi-ar fi necesară o asemenea experiență? Și apoi, cine garantează că nu e o șarlatanie?

– Nu garantează nimeni nimic, dar orice experiență nouă ne îmbogățește spiritul. Și apoi, se spune că dacă repetăm aceleași greșeli, vom obține aceleași rezultate. Poate reușim să ne dăm seama ce să facem în viața actuală, dacă revedem o viață trecută, nu credeți?

– Păi… sincer, eu nu cred în povestea aceasta. Parcă ar fi spusă de Șeherezada, nu se potrivește deloc secolului XXI.

– Parcă am auzit ceva despre subiect, s-au scris mai multe cărți, dacă bine-mi aduc aminte, devine Silvia cât de cât interesată. S-ar putea să merg, în fond, ce poate fi rău? Iar dacă nu reușesc să-mi revăd o viață trecută, măcar știu ce voi face peste o săptămână, parcă a început deja să mă plictisească viața asta de huzur.

– Propun ca săptămâna care urmează să o petreacă fiecare cum dorește, prea am fost ca gașca din tabără în ultimele zile, iar mie mi s-a cam acrit. Să nu mă înțelegeți greșit, îmi place compania voastră, dar nu sunt obișnuită să-mi petrec timpul ca la 16 ani, iar pe lângă asta, mai am unele lucruri de pus la punct, iar acum s-ar părea că le-a venit rândul.

    În loc să le supere, vorbele Danei aduc ușurare în grupul lor, fiecare mai are și alte probleme de rezolvat, iar timpul liber care le-a picat în mod neașteptat este numai bun pentru așa ceva.

– Stai liniștită, dacă nu ziceai tu, aș fi îndrăznit eu, atâta doar, că nu se cuvine s-o superi pe șefa… se pisicește Lavinia, iar celelalte două femei o privesc amuzate.

– Parcă am lămurit, asta cu ”șefa” e un capitol încheiat, acum suntem trei fete care-și caută de lucru, fiecare cu plusurile și cu minusurile ei. Să vedem cum ne va fi norocul. Eu voi pleca din oraș pentru câteva zile, așa că nu e cazul să mă sunați, voi fi într-o zonă fără semnal. Dacă vă hotărâți să veniți la workshop, ne vedem acolo. Să ne prefacem că putem trăi o săptămână fără să ne sunăm și să avem conversații lungi și banale, sunteți de acord?

– Daa, răspund Lavinia și Silvia într-un glas, apoi fiecare se îndreaptă în direcția care o duce spre propriul viitor, deocamdată extrem de incert. Să le lăsăm deocamdată în pace, avem alte personaje cu care va trebui să facem cunoștință.”

Și iacă-așa, a mai trecut o după-masă de iarnă…

Manuela Sanda Bcăoanu