Arhive pe autori: manuelasanda

Avatarul lui Necunoscut

Despre manuelasanda

Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Îmbrățișează un cățel!

Lasă un răspuns

Vă amintiți că anul trecut cam pe vremea asta, italienii aveau o mare problemă cu a nu-i frustra pe chinezi, așa că au inventat un slogan: ÎMBRĂȚIȘEAZĂ UN CHINEZ!.

Știm cu toții la ce a dus acea inițiativă idioată, dar probabil nu era mult diferit nici dacă nu se punea în practică. Acum, la un an de zile după debutul oficial al pandemiei, parcă suntem și mai departe de sfârșitul ei, decât ne credeam atunci. Ce-i drept, nimeni dintre cei în viață nu mai trecuse și prin epidemia din 1918, ca să-și poată aduce aminte de grozăvia ei.

Și uite așa, după un an de izolare, purtat mască și socializare de la distanță, singurii care se mai pot bucura de îmbrățișările noastre au rămas cățeii. Ei nu transmit boala, dar sunt fericiți când humanoizii îi dezmiardă și le dau mai multă atenție decât o făceau înainte, pentru simplul motiv că dacă nu ne putem îmbrățișa între noi, să îmbrățișăm măcar un cățel.

Ferice de cei care au un câine, ei pot să-și îndrepte dragostea asupra lui. Copiii, nepoții, părinții, frații trebuie să-i ținem la distanță. Și uite-așa, se dovedește încă o dată că acest animal atât de frumos și de plin de suflet este, încă o dată, cel mai bun prieten al omului.

Dacă n-ai un cățel, nu e târziu să adopți unul, vei avea parte de iubire necondiționată și apropiere sufletească mai mare decât din partea unor oameni…

Când va trece pandemia, să ne amintim cu drag de prietenii noștri patrupezi și să nu-i aruncăm de la casă doar fiindcă sunt bătrâni și nu mai au vlaga din tinerețe.Dacă ne uităm în oglindă, vom vedea că nici noi nu mai suntem la fel, ca acum 20 de ani.

Manuela Sanda Băcăoanu

CUVÂNT ÎNAINTE la LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO

Lasă un răspuns

”CUVÂNT ÎNAINTE

   După ”Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago”, viața a fost mărinimoasă cu mine, permițându-mi să mai ajung încă de două ori la Santiago de Compostela, prima dată urmând Camino Portughez, început la Lisabona, iar a doua oară pe Camino del Norte, care începe la Irun.

    Voiam foarte mult să povestesc și despre întâmplările acestor două pelerinaje, dar știu că e destul de plicticos să citești cum zilnic cineva se trezește dimineața devreme, pleacă la drum, apoi ajunge într-un albergue în care repetă ritualul zilnic, care constă în duș, spălarea rufelor, masa și eventual o vizită prin împrejurimi.

     Dragă cititorule, m-am gândit că aș putea să-ți mențin atenția punând puțină sare și piper peste amalgamul întâmplărilor adevărate de pe Camino, așa că le-am presărat cu puțină ficțiune, cu un pic de romantism, care, din experiența mea, nu strică niciunei cărți.

    De asemenea, am făcut un mix de personaje reale alături de cele fictive, dorind ca aceasta să fie, în oarecare măsură, continuarea primei cărți. Dacă ceea ce am îndrăznit să fac va fi o reușită sau un fiasco, doar tu, cititorule, vei judeca.

     Care sunt întâmplările adevărate și care cele fictive, te las pe tine să descoperi!

     Lectură plăcută, eu tocmai încep să scriu o nouă carte, care va avea un subiect cu totul și cu totul diferit, dar care sper că-ți va plăcea (era să spun, la fel de mult).

                                                                                                        Autoarea”

Picătură cu picătură, întreaga acțiune vi se va dezvălui…

Sper să vă placă!

Manuela Sanda Băcăoanu

”Love story pe Camino de Santiago” prinde viață

2 răspunsuri

Iată că după ”lupte seculare” care au durat mai bine de un an, cartea mea, „Love story pe Camino de Santiago” prinde, în sfârșit, viață.

Așteptarea a fost destul de grea, dar sper ca măcar la finalul ei, cartea să nu dezamăgească, să fiți încântați că i-ați deschis paginile. Poate acum era momentul astral potrivit, poate dacă apărea anul trecut, ar fi fost altceva… nu pot ști acest lucru. Cert este că în momentul de față sunt extrem de bucuroasă, e un proiect la care am lucrat cu drag și a reușit să se materializeze.

Adevărul este că pentru mine, anul 2020 a fost oarecum gol, fără evenimente (mulțumesc cerului că n-au fost nici evenimente negative), a fost un an al introspecției și al unui nou început. Am aruncat o privire în viața mea, am făcut ajustările de rigoare, iar 2021 a început în forță, simt că este anul în care voi recupera și ce n-am reușit să fac anul trecut.

Vă doresc tuturor să puteți duce la bun sfârșit toate proiectele, să aveți parte de multe bucurii, să fiți sănătoși și la pungă groși!

Cei care doresc cartea, mă pot anunța prin mesaj privat. Până la apariția în librării, s-ar putea să mai dureze ceva timp. Coperta nu va arăta exact așa, dar nici prea diferit.

Gânduri bune și multă iubire, de pe Camino de Santiago…

Manuela Sanda Băcăoanu

Dragă mamă…

1 răspuns

Draga mea mamă,

îți mulțumesc că m-ai adus pe lume într-o friguroasă zi de 4 februarie, la Casa de ÎNașteri din Lupșa, pe un ger de înghețau pietrele, iar urșii se puteau ascunde după nămeții de zăpadă.

Îți mulțumesc că ai avut atâta grijă de mine, că la 3 ani m-ai învățat să scriu, iar la 4 mă plimbai noaptea prin casă, fiindcă mă durea o măsea.

Îți mulțumesc că m-ai dat la școală, că ai fost alături de mine în toate suișurile dar mai ales coborâșurile vieții mele, ai fost glasul care m-a făcut să merg mai departe și umărul pe care să pot plânge la nevoie.

Dar mai ales, îți mulțumesc că ești încă lângă mine, că-mi dai mereu povețe, uitând că sunt și eu bunică și s-ar putea să știu și eu să fac câte un lucru…

În fiecare an, fiecare dintre noi ar trebui ca de ziua nașterii noastre să le mulțumim mamelor, căci ele ne-au adus pe lume și ne-au pus pe drumul pe care suntem acum.

Vreau să vă mulțumesc și vouă, celor care mi-ați trimis un gând frumos, aș vrea s-o fac fiecăruia în parte, dar timpul nu-mi permite să răspund la sute de mesaje, așa că vă cuprind într-o mare îmbrățișare și vă urez să aveți parte de toate bunătățile vieții, dar să nu uitați că e bine să păstrăm o măsură în toate.

Să ne vedem cu bine, sănătoși și plini de viață!

Manuela Sanda Băcăoanu

Nani, nani…

Lasă un răspuns

Aceasta este o poveste tristă. Dacă sunteți emotivi sau doriți să aveți o zi veselă, vă rog să n-o citiți.

A fost odată ca niciodată, au fost un băiat și o fată, care se iubeau foarte mult. Cum erau încă foarte tineri, părinții nu au fost de acord ca ei să se căsătorească, așa că se vedeau doar pe furiș și așteptau cu nerăbdare ziua în care vor putea să-și unească destinele și să trăiască fericiți ”până la adânci bătrâneți”, vorba basmului.

După o lungă (prea lungă pentru ei) așteptare, iată că au împlinit anii care le dădeau dreptul să devină soț și soție, iar faptul că până acum iubirea lor nu se stinsese, ba era din ce în ce mai mare, le-a arătat părinților că e momentul ca cei doi să-și unească viețile și să experimenteze viața de oameni căsătoriți.

Dacă aceasta ar fi o poveste veselă, s-ar termina cu: și au trăit fericiți… dar, din păcate, viața adevărată este diferită de cea din povești. La acel moment însă, habar nu aveau ce le rezervă viitorul, așa că-și trăiau din plin povestea de iubire. Nu după mult timp, fata, devenită între timp femeie, și-a dat seama că va aduce pe lume un copilaș, iar fericirea celor doi și a viitorilor bunici a urcat până la cer.

  • Vom avea copilașul nostru, fructul iubirii noastre, care ne va face cei mai fericiți părinți! Oare cum să-i spunem? Oare va fi băiat sau va fi fată?
  • Oare va semăna cu tine sau cu mine?
  • Eu cred că va semăna cu amândoi, va fi cel mai minunat copil, pentru că va fi al nostru!
  • Da, ai dreptate; Și-l vom iubi nebunește, așa cum nimeni nu și-a iubit copiii.

Ei, dar așteptarea a luat sfârșit, iar un băiețel frumos ca soarele a apărut în viața celor doi îndrăgostiți. Acum, formau un triunghi de iubire, iar ochișorii băiețelului se înveseleau întotdeauna când MAMA sau TATA erau în preajma lui, ocrotindu-l cu drag.

Nu trecuse prea mult timp de la venirea pe lume a copilașului, când bunicele au venit în vizită și au spus că neapărat trebuie îndeplinit ritualul cu ”scufundarea copilului în apă”, că altfel n-o să crească mare, puternic, deștept și curajos. Cei doi tineri s-au privit cu spaimă, parcă o rea presimțire le dădea târcoale, dar nu se puteau sustrage de la obiceiul satului, așa că, au fost de acord.

Într-o duminică, s-au îmbrăcat cu toții frumos, bunici și părinți și au pornit spre lăcașul de cult; mama-și strângea odorul în brațe și nu știa de ce-i vine să plângă, în loc să se bucure. Toți ceilalți mergeau tăcuți, parcă ar fi fost o procesiune de înmormântare, nu una care să-i fie de ajutor micului băiețel, care îi privea curios pe cei din jur, era prea mic pentru a-și da seama de cele ce se întâmplau.

  • Să nu-l scufunde în apă! zice mama, în ultima clipă. Nu poate doar să-l ude pe cap? E un ritual, nu trebuie luat mot-a-mot, cum scrie la marea carte…

CEL CARE ÎNDEPLINEA RITUALUL, a privit-o disprețuitor:

  • Nu se poate altfel, am făcut asta de multe ori, doar AȘA e valabil!

Mama-l privește năucită cum ia copilașul nu demult născut și-l scufundă cu totul în apă, de trei ori.

  • Vai, copilul nu mai respiră, v-am spus să nu-l scufundați de tot în apă!…

CEL CARE ÎNDEPLINEA RITUALUL se șterge pe mâini și se îndepărtează, el nu are nicio vină, dacă Dumnezeu a vrut să-l ia la el pe micuț, asta este, părinții trebuie să se resemneze cu acest gând, Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat…

Probabil acest copil ar fi devenit un criminal când era mare, de aceea l-a luat Dumnezeu mai repede… mai mestecă el în barbă.

Vine primăvara, începe dezghețul, iar o mamă tânără leagănă un leagăn gol, în care un băiețel ar fi trebuit să doarmă. Dar nu, el doarme în cimitir, fiindcă un nepriceput a greșit ritualul, vrând să-l ducă la perfecțiune…

  • Nani, nani, cântă mama, iar din copacul de peste drum, îi răspunde o răsură…

Inima ei e un vuiet, un tunet, o furtună pe care nimeni, niciodată, nu le va putea stăvili.

  • Dormi cu mama, puișor!

Aceasta este doar o poveste. Tristă.

Manuela Sanda Băcăoanu

Covidul de pe urmă…sau instantaneu din Câmpeni

2 răspunsuri

Cred că România este țara paradoxurilor. Când toate țările ”cu scaun la cap” anunță că trebuie să ne păzim mai tare, fiindcă noile tulpini ale virusului sunt mai contagioase și posibil cu simptome mai grave, românii se relaxează într-o veselie. Hai la restaurant, hai la teatru, hai la… asta în timp ce în USA se recomandă purtarea a două măști, iar în Germania a măștilor care oferă o mai mare protecție.

Dacă măcar s-ar păstra în continuare măsurile de protecție, aș zice că e cât de cât în regulă, dar ce mi-a fost dat să văd ieri la Câmpeni, oraș care nici nu știu dacă a ieșit din zona roșie a ”clasamentului covid”, m-a înspăimântat de-a binelea.

Pe stradă, nici măcar una din 10 persoane nu purta mască, idem într-un mare magazin alimentar, aflat vis a vis de o bancă. Nici măcar vânzătoarele nu purtau mască, ce mama naibii, nu sunt ele de nasul virusului, le va ocoli cu siguranță!

Obișnuită cu situația din Cluj, unde nu vezi pe nimeni fără mască, m-am simțit extrem de vulnerabilă și de lipsită de respectul celor din jur. Adică eu te protejez pe tine, dar ție ți se fâlfâie? Aici cred că are o mare pondere lipsa celor 7 ani de acasă și a dictonului ”Respectă, pentru a fi respectat”.

Am fost nevoită să mai intru într-un supermarket, dar am făcut-o cu frica în sân. Stupoare, aici toată lumea purta mască, parcă eram într-o altă lume, diferită și uluitoare. Să fi fost alții clienții? Aici, atmosfera era la fel cu a unui supermarket din Cluj, concluzia mea fiind că nu sunt de vină cei care nu respectă regulile, ci cei care nu-i obligă s-o facă. dacă ei nu sunt destul de inteligenți și de bine crescuți, trebuie forțați.

Dragoste cu sila nu se face, dar civilizare, da!

Am aflat că noile tulpini ale virusului au ajuns și în Cluj. Ei, de-acum, scapă cine poate!

Manuela Sanda Băcăoanu

Morții de la Balș

Lasă un răspuns

Despre morți, numai de bine… dar despre cei care i-au ”ajutat” să moară înainte de vreme, ce părere aveți?

Toată lumea e indignată, toată lumea critică, nimeni nu-și asumă nicio răspundere, fiecare vrea să fie în afara acestei pecingini, care este sistemul de sănătate din România. Cred că pentru a se produce un asemenea dezastru e nevoie de mai mult decât o greșeală, sunt o înșiruire de greșeli și de încălcări de protocoale și de reguli. Degeaba se bat unii cu cărămida în piept, degeaba cei care trebuie trași la răspundere încearcă să se disculpe, adevărul îl știe toată lumea, dar nimeni nu are atâta sânge în instalație (vorbesc despre mai marii politicului) care să taie în rană vie, să ne vindecăm o dată.

E de-a dreptul ridicol cum cei aflați cu puțin timp în urmă și pentru multă vreme la putere îi critică pe cei de azi, dar uită cu desăvârșire că lor li se datorează starea înfiorătoare în care arată aproape toate spitalele din România. Doamne ferește să ajungi acolo, mai ales în vremuri de pandemie!

Cât de groaznică soartă să ai, ca să te internezi cu covid și să pleci acasă în sicriu, ars de viu? Cred că nici cel mai înfiorător scenariu de groază nu egalează cumplitul adevăr.

Nu pot decât să-mi exprim compasiunea față de cei plecați și familiile lor, nu-mi pot da seama prin ce trec, fiindcă numai când trăiești asemenea întâmplări, poți realiza grozăvia lor. Probabil în prima fază ești cumva anesteziat, ca abia în timp suferința să te cuprindă total și iremediabil.

Celor care aruncă piatra în aceste zile negre, le-aș spune că sunt și ei participanți la vina generală a acestui popor, care nu e în stare să-i aleagă pe cei buni, ci numai pe cei care dau din gură mai tare și promit mai mult înainte de alegeri. Pe urmă, după ei, potopul! Și nu e doar o vorbă, s-ar părea că e crudul adevăr.

Doresc încă o dată să-mi exprim condoleanțele și sentimentele de compasiune față de toți cei afectați într-un fel sau altul de ultimele evenimente, cu speranța că totuși, acestui popor i se va mai da o șansă.

Manuela Sanda Băcăoanu

Ciocolată cu rom

Lasă un răspuns

Eram într-una din serile trecute într-un frumos cartier al Clujului, nu spun care, că nu contează. Traversam o străduță mică, iar observând că o mașină parcată pe trotuar vrea să plece, am trecut prin spatele ei.

În acel moment, văd cum de pe fereastra șoferului zboară un ambalaj de ciocolată cu rom. Repet, eram într-o zonă foarte frumoasă, foarte curată și de curând renovată.

Primul impuls a fost acela de a lua ambalajul de pe jos și a-l înapoia șoferului, spunându-i că… a pierdut ceva. Dar dacă, pe aceeași fereastră iese un pumn, sau vreo înjurătură? De ce să mă pedepsesc singură?

Iau totuși ambalajul și-l pun la coșul ce se afla la doi metri, apoi plec în drumul meu, pe aleea dintre blocuri.

Făcusem probabil vreo 20 de pași, când un zgomot suspect din spatele meu, m-a făcut să întorc capul. Nu știam dacă e bine să râd sau să-l compătimesc pe șoferul nedisciplinat dar și ghinionist, când l-am văzut cu bara din față înfiptă într-unul dintre micii stâlpi care blocau accesul mașinilor pe alee. Chiar nu înțeleg cum făcuse manevra, practic era o întoarcere de 270 de grade, fără nicio logică.

”După faptă și răsplată!”; m-am gândit în sinea mea. Iată că Universul nu doarme, iar dacă zici că ai avut azi o zi proastă, derulează filmul ultimelor ore, zile sau săptămâni și conștientizează ce ai făcut greșit în tot acest timp. Vezi? De aia ți se întâmplă atâtea, fiindcă sunt doar răspunsul la gândurile și faptele tale.

Cu cât greșim mai puțin, cu atât avem o viață mai bună. Încercați și-mi veți da dreptate. Dar pentru asta trebuie să fim treji, să nu trecem prin viață într-o semisomnolență autosuficientă.

Ei, să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu

Turnir la Cluj

Lasă un răspuns

Băi, e pericol mare să mai ieși pe stradă, chiar și dacă porți de la două măști în sus! Vorbesc serios, te burdujești cu măști și vine unul cu sulița și ți-o aruncă drept în piept!

Se întâmpla ieri, în Piața Cipariu, cum cobori de pe Calea Turzii. Stăteam cuminte la semafor așteptând culoarea verde, când în grupul destul de mare de oameni care aștepta ceva în fața catedralei aflată încă în construcție se produce așa, o vălureală, unii se dau la o parte, cineva cade pe jos, mă rog, era un conflict în toată regula.

Semaforul continuă să arate roșu ostentativ, așa că nu mă pot apropia ca să văd mai bine ce se întâmplă (ce-i drept, cred că inteligent era s-o iau în sens invers), când, se pare că acțiunea se precipită exact în direcția mea, adică unul fugea în față mâncând pământul, iar altul îl urmărea cu strigăte de Winettou din spate și cu o suliță de vreun metru și jumătate, bine ascuțită și terminată ca un fel de rășchitor. (Femeile care țes știu despre ce vorbesc, dar probabil nu sunt aceleași cu cele care citesc…).

Mă rog, am putut vedea sulița în toată strălucirea ei, deoarece tipul care o agita în mod războinic se afla deja la doi metri de mine și o îndrepta fix spre pieptul meu. N-am idee de ce nu mi-a fost frică, era să fac pe mine din pricina propriei umbrele (vezi aici), dar când vine ”cavalerul” alb închis, n-am nicio treabă. Cred că-s oleacă defectă, nu raționez la capacitate maximă, uneori. Cert este că văzând dumnealui că stau dârză în fața lăncii s-a înmuiat și a lăsat-o în jos, moment în care semaforul a binevoit să se înverzească și am reușit să traversez strada fără alte pericole. Mă distrează când se anunță la știri că cineva, aflat la spital și care fusese într-o stare critică, se află acum ”în afara oricărui pericol”. Zău? Pericolele stau la tot pasul, cum poți spune așa o inepție? Vezi întâmplarea de mai sus. Stai să traversezi strada și te trezești în plin turnir.

Când am ajuns lângă grupul dezorganizat din fața catedralei, mi-am dat seama că sunt dintre cei care primesc ajutoare de aici, fețele lor spuneau totul. O doamnă vitează de dincolo de gard încerca să-i disciplineze, dar nu cu prea mari sorți de izbândă. Cred că unii au rămas fără porție ieri, cel puțin cei doi ”turniriști” și o fată ce strigase chestii urâte la adresa nu-știu-cui.

După ce am trecut de zona conflictului am reușit să fac o poză, deloc concludentă. Mai fain era de-l pozam pe cel cu sulița, când era la trei pași de mine.

Cam… asta ar fi. În curând, vom ieși pe stradă cu mască și armură, mai știi?

Manuela Sanda Băcăoanu

Luminițe de Crăciun

Lasă un răspuns

Câtă bucurie ne produc luminițele de Crăciun, pe care, cu mare drag, le instalăm în luna decembrie. Se spune că anul acesta, din cauză că majoritatea dintre noi au stat acasă de Sărbători, vânzarea de luminițe și de podoabe a fost sporită față de anii precedenți, când împodobeai pomul, apoi o ușcheai în Dubai, la Viena, sau mai știu eu în care loc exotic. (Viena nu-i exotic, dar tot e frumos!).

Anul 2020 fiind cel mai ”interesant” din ultimii o sută, ne-a făcut să investim mai mult în podoabe și să ne preocupe mai tare cum arată casa noastră de Sărbători. La fel, primăriile s-au străduit să facă un fel de mix între bucuria pe care ne-o oferă luminițele de Crăciun și un an de pandemie, în care trebuie ca banii publici să meargă mai mult spre sănătate și păstrarea ei, decât pe distracții deșarte, dar care au și ele rolul lor, de a ne aduce un pic de bucurie și lumină (la propriu și la figurat) în marea de ceață din care încă nu am ieșit.

Totuși, părerea mea este că fiecare lucru are timpul lui, iar dacă după o lună de la Crăciun încă mai ard luminițe pe străzi, acest lucru nu-ți mai poate aduce bucurie, ci doar un soi de nostalgie, care nici măcar nu-și are locul în prima lună a anului. Eu cred că după Bobotează, fastul Sărbătorilor trebuie să fie înlocuit cu speranța într-o nouă primăvară, un nou început și zile mai bune. Sunt încă localități în care, din inerție, sau nu știu din ce motive, luminile de Crăciun încă ard, fără a mai avea niciun rost, ba chiar făcându-te să te gândești la costul suplimentar de curent electric pe care primăria trebuie să-l achite fără niciun rost.

Viața merge înainte, trebuie să acceptăm că timpul are etapele lui și să ne bucurăm de fiecare în parte, primind cu inima deschisă tot ce ne oferă.

Cam… asta ar fi! La revedere, luminițe! Vă așteptăm în decembrie.

Manuela Sanda Băcăoanu