E iarăşi o zi de luni, tocmai a fost Ziua Îndrăgostiților, așa că… o bucățică de Love story, chiar dacă de pe Camino de Santiago, nu strică nimănui. Iată un nou fragment din cartea mea,  în curs de apariție:

Călătorie cu peripeţii

   După cum hotărâse, Ciprian era pregătit să ia avionul de a doua zi, pentru a merge pe urmele Dafinei. Nu ar fi fost niciodată  pe  lista lui de „locuri de vizitat”, dacă nu şi-ar fi dat seama că ar fi cea mai bună armă în lupta pentru recucerirea iubirii lui de o viaţă. Nu prea avea habar ce trebuie să conţină rucsacul unui pelerin, aşa că, cu riscul de a fi deconspirat, a sunat-o pe Sorana, cea care le ştie pe toate. Interesant, aceasta pare mai amabilă decât a fost în ultimii ani, iar faptul că „un prieten” vrea să plece pe Camino n-a făcut-o deloc suspicioasă şi nu a pus nicio întrebare în plus. Ciudat, foarte ciudat, doar dacă Voica…

    „ Ce să-mi mai bat capul cu asta acum, tot ce sper este ca nimeni să nu-i fi povestit Dafinei despre călătoria mea, fiindcă atunci se duce pe apa sâmbetei toată surpriza şi s-ar putea ca în loc de o pisicuţă, să mă întâlnesc cu o leoaică.”

   Cu lista completă recitată ca pe apă de Sorana (care participase pas cu pas la umplerea rucsacului Dafinei) la telefon, Ciprian se îndreaptă încrezător spre cel mai mare magazin de articole sportive din oraş, în ideea că-i dă lista vânzătoarei, iar la sfârşit, va mai trebui doar să achite cu cardul mormanul de cumpărături pe care i-l va pune în coş. Dar, ca de obicei, socoteala de acasă nu se prea potriveşte cu cea din târg. După vreo 15 minute lungi, în care Ciprian are timp să caşte gura la cumpărătorii ce se îndreaptă spre casa de marcat cu tot felul de ustensile de a căror utilitate nu are habar, vânzătoarea se întoarce cu un cărucior aproape gol, invitându-l să participe şi el la alegerea cumpărăturilor, nu poate ea să hotărască în locul lui. De fapt, nu i s-a mai întâmplat niciodată ca cineva  s-o roage să aleagă lucruri necesare unei anumite activităţi, de aceea la prima vedere i s-a părut simplu şi a acceptat provocarea.

• Să ştiţi că trebuie să mă ajutaţi, avem o mare varietate la fiecare dintre produsele pe care le aveţi pe listă, aşa că nu pot eu să aleg în locul dumneavoastră. Puţin surprins de cererea femeii, măcar că nici el nu mai ceruse niciodată altcuiva să aleagă în locul lui şi un pic agasat de timpul pierdut deja, Ciprian o urmează la fiecare raft, la început ascultând sfaturile ei, apoi, aruncând plictisit în cărucior primul articol văzut, ghidându-se doar după culoare şi mărime.

    După o altă jumătate de oră se îndreaptă ostenit spre casă, gândindu-se că nu va mai lua niciodată în râs oboseala femeilor, care se întorc vlăguite după o tură de shopping.

    Ajuns la domiciliul care pentru el nu mai înseamnă acasă, încearcă să înghesuie în rucsac toate lucrurile cumpărate, fără nicio noimă, doar să se vadă cu bagajul gata. Spre stupoarea lui, jumătate din ele nu încap, iar asta îl enervează de-a binelea. „ Ah, am uitat să las deoparte hainele cu care mă îmbrac pe drum!” se bucură ca un copil, care a găsit dezlegarea unei probleme de clasa a treia. După ce mai face o dată ordine între lucrurile neapărat de avut pe Camino, îşi dă seama că tot mai rămân câteva pe dinafară, aşa că, neavând încotro, o sună din nou pe Sorana.

• Alo! Te rog să mă ierţi că te tot bat la cap, dar prietenului meu nu-i încap lucrurile în rucsac… cunoşti vreo metodă ca să le facă mai mici?
• Mda… spune-i „prietenului” tău că hainele se împătură, apoi se rulează. Şi mai spune-i că Dafina a trecut deja de Ribadeo, ba chiar şi de Vilela, în caz că-l interesează.

    Tonul ironic al Soranei îl face pe Ciprian să roşească, se gândeşte că e mai bine să fie cinstit cu prietena Dafinei, mai ales că s-a prins de figură, ar fi aiurea să joace un rol pe care nu l-a repetat deloc.

• Bine, recunosc, eu sunt cel care va pleca. Dar te implor să nu-i spui Dafinei, ştii că-i plac surprizele.
• Sper ca aceasta să fie una plăcută, nu mai ştiu în ce ape vă scăldaţi voi doi.
• Cred că începem să ne apropiem din nou, sau, cel puţin, eu sper asta. Oricum, peste două zile voi afla cum stau, când o voi ajunge din urmă. Mulţumesc pentru informaţii…
• N-am făcut-o pentru tine, stai liniştit. Încă nu m-ai convins că meriţi, dar efortul de a ajunge pe Camino mi se pare lăudabil, aşa că… să fii sănătos! Şi, drum bun! Ai grijă la băşici, sper că nu pleci cu încălţăminte nepurtată.
• Ba, chiar aşa fac, dar n-am de ales. Nimic din ce am deja nu se potriveşte.
• Atunci, mai ia nişte plasturi, ac şi aţă şi un unguent cu antibiotic. Ia uite, am devenit expertă. Aş putea să-mi fac un site cu sfaturi pentru pelerini.
• Dar ce legătura are acul şi aţa cu băşicile?
• Una foarte importantă: după ce faci o băşică, treci prin ea acul cu aţa, pe care o laşi acolo, ca să dreneze lichidul. Ungi cu unguentul, pansezi şi… gata. Aştepţi să se vindece, lucru care nu se întâmplă instantaneu, după câte am auzit.
• Au! Dacă ştiam ce perspective am, mă mai gândeam de două ori înainte de a pleca. Dar acum, e prea târziu pentru a mai da înapoi. Te salut, o să te sun şi de pe drum, ca să-mi mai spui pe unde e Dafina.
• Bine, bine, parcă începi din nou să-mi devii simpatic, aşa neştiutor dar plin de elan cum te simt, eşti din nou ca acum 30 de ani.

    După convorbirea care a avut darul de a-l linişti pe de o parte şi al nelinişti pe alta, Ciprian nu mai are de făcut mare lucru, doar o noapte îl mai desparte de plecarea într-o aventură în care are impresia că s-a cam aruncat cu capul înainte, dar hotărârea a fost luată, orice greutăţi l-ar aştepta acolo, este hotărât să le învingă. Dacă Dafina a fost în stare să facă atâta amar de drum, de una singură, voi putea să fac şi eu o sută două de kilometri pe jos… Hmm! Pe jos! Numai când mă gândesc la asta, simt cum încep să mă doară picioarele…

    Ceasul deşteptător, inamicul tuturor celor ce sunt nevoiţi să-şi înceapă ziua foarte devreme, sună vesel, e ora 3,30; e o adevărată crimă să trezeşti pe cineva în toiul nopţii, dar avionul nu aşteaptă, aşa că, având încă somnul atârnat în gene, Ciprian se îmbracă mai rapid decât pe vremea când era soldat, apoi cheamă un taxi, pentru a merge la aeroport. Înşfacă rucsacul plin de elan, însă brusc, îşi dă seama că nu i-a ajustat mărimea după a lui, e reglat pentru cineva mult mai mic, dar acum nu mai are timp de pierdut, aşa că-l pune pe umăr ca pe o geantă de voiaj şi coboară scările grăbit, farurile taximetrului luminează deja în faţa casei.

• La aeroport, vă rog!
• Bună dimineaţa, îl salută şoferul, politicos.
• Mda… bună dimineaţa, răspunde nu prea convins Ciprian.
• Puteaţi să lăsaţi bagajul în portbagaj, nu trebuie să-l ţineţi în braţe, mai adaugă şoferul, timid. E obişnuit cu tot felul de clienţi, unii mai ciudaţi decât alţii, iar la ora aceasta din noapte nu are chef de o dispută în urma căreia cu siguranţă n-ar ieşi câştigător.
• Da, ştiu, dar am o problemă cu rucsacul, l-am cumpărat ieri şi nu l-am reglat corespunzător, voiam să mă ocup de asta până la aeroport, dacă nu vă supăraţi.
• Nu mă supăr, ba chiar o să vă ajut când ajungem. Trebuie reglat când îl purtaţi în spate, nu aşa, în braţe. Am şi eu rucsac, am făcut chiar o mare călătorie, acum doi ani.
• Să nu-mi spuneţi că aţi fost pe Camino de Santiago!
• Ba da, chiar acolo. Dar, de unde ştiţi?
• Pentru că şi eu tot acolo vreau să merg, iar o asemenea coincidenţă mi se pare de-a dreptul surprinzătoare, care ar fi şansele să întâlnesc în mijlocul nopţii pe cineva care a fost pe Camino şi care să mă ajute cu rucsacul?
• Aţi văzut? Încă n-aţi pornit bine de acasă, iar miracolele apar… Pentru mine, totul a fost ca un zbor, când în furtună, când pe cel mai senin cer. Ei, a fost minunat. Iar viaţa mea s-a schimbat radical după ce m-am întors. Am reuşit s-o iau de la capăt, după multe urcuşuri şi coborâşuri. Mă bucur că ne-am întâlnit. Sunt sigur că şi pentru dumneavoastră va fi la fel.
• Sper să ai dreptate, sunt şi eu într-un impas, pe care vreau să-l rezolv tocmai mergând acolo.
• Aveţi credenţial?
• Ce să am?
• Paşaport de pelerin, nu v-a spus nimeni că aveţi nevoie, ca să puneţi ştampile şi să dovediţi că nu sunteţi un simplu turist?
• Păi… nu! Sorana o fi uitat de asta…(mai adaugă pentru sine).
• Azi e ziua dumneavoastră nocoroasă, am eu unul. L-am adus pentru cineva care voia să plece, dar s-a răzgândit. Sper că mai e valabil, de doi ani îl port în torpedou. Îl completaţi cu datele d-vs. şi-l daţi la primul albergue unde dormiţi, ca să-l ştampileze şi să vă înregistreze.
• Albergue?
• Dar văd că nu ştiţi nimic despre Camino, nu v-aţi documentat defel?
• Nu prea… Adevărul este că m-am hotărât aşa, în două zile. De fapt, plec acolo după femeia pe care o iubesc, fosta mea soţie… Mă rog, o poveste lungă.
• O, ce romantic! Acum doi ani, habar nu aveam pentru cine va fi acest credenţial. Acum, că e pentru o cauză atât de nobilă, vi-l fac cadou. Să fiţi sănătos, dar vreau să vă rog doar un lucru mic, aveţi aici cartea mea de vizită, vă rog să mă sunaţi la întoarere, sunt foarte curios cum se va sfârşi o poveste de dragoste atât de palpitantă ca cea pe care tocmai o trăiţi. Sau, de fapt, cum va reîncepe… Ia uite, din vorbă în vorbă, am ajuns.

       Şoferul se ţine de cuvânt, îi arată lui Ciprian cum se reglează curelele rucsacului pentru ca greutatea să fie preluată şi de către şolduri , ca să nu atârne doar pe umeri, iar apoi, cei doi bărbaţi s-au despărţit cu o îmbrăţişare, nu se ştie care dintre ei a fost iniţiatorul gestului, dar li s-a părut amândurora foarte firesc.

    Ciprian se îndreaptă grăbit spre ghişeu, deja coada este destul de mare, dar e încă devreme. Simte că Universul i-a trimis un prieten, iar întâlnirea lor n-a fost singulară.

    „De multe ori întâlnim oameni pe care nu i-am văzut niciodată, dar ne sunt mai apropiaţi decât cei lângă care ne ducem traiul de zi cu zi. Comunicarea e uşoară, iar cuvintele nu sunt greu de pronunţat, parcă se înşiră singure în fraze, ca mărgelele pe aţă. Cu toate că vedem acea persoană pentru prima dată, o simţim aproape şi ne place să petrecem timp împreună. Aceştia sunt oamenii pe care ar trebui să ni-i facem prieteni, nu cei care ne periază, spunându-ne ceea ce vrem să auzim, iar în momentul în care am întors spatele, se transformă în vipere ce-şi varsă veninul, invidioşi pe succesul sau poziţia noastră în societate. Măi, dar ce filozof am devenit, înainte de a păşi pe prima treaptă a avionului, când nici măcar n-am atins pământul Spaniei!” se gândeşte el, zâmbind aşa, lumii întregi. Călătoria nu mai pare atât de grea acum, când are credenţial şi a mai aflat unele lucruri folositoare pentru drum.

    După aşteptarea de rigoare şi trecerea prin zona de control, în sfârşit se aşază comod la geam, călătoreşte pentru-a nu ştiu câta oară cu avionul, dar parcă niciodată n-a avut aşa emoţii. Gândul că o va întâlni pe Dafina după atâta timp în care a încercat s-o uite, dar, dacă e să fie cinstit cu el însuşi, n-a reuşit nicio clipă să şi-o scoată din minte, nici măcar atunci când Denisa îl credea doar al ei, acaparându-l cu mâinile şi picioarele şi încercând să-l ţină doar pentru ea. Nu degeaba spunea cineva că aproape în fiecare pat sunt câte trei persoane…

    Avionul decolează lin, iar după ce însoţitoarea de bord le dă voie să-şi desfacă centurile de siguranţă, în exact clipa următoare, o mână de puşti de cinci ani îi ciufuleşte părul, întrebând cu o voce nevinovată:

• Ce faci, nenea?
• Bine, tu? Îi întoarce Ciprian întrebarea, încă bine dispus, dar agasat de întreruperea şirului gândurilor ce i se aglomerau sub frunte. Asta ar mai trebui acum, să devină baby-sitter pentru băieţelul ce-l priveşte galeş, în timp ce mama lui picoteşte obosită, pe scaunul alăturat.
• Şi eu sunt bine, mergem în Spania, la tati. Vrei să-mi citeşti? Am o cărticică, dar încă nu ştiu să citesc ca lumea, mă enervează unele litere… Eu sunt Ionuţ.
• Bună, Ionuţ! Zâmbeşte Ciprian, simţindu-se oarecum ca la alcoolicii anonimi. Nu e prima dată când o mămică sfârşită doarme lângă copilul pe care, vrând nevrând, va trebui să-l distreze până la Zaragozza.