Dacă ați ajuns aici, meritați și povestea, care nu e prea lungă, ca să nu vă plictisiți. După ce am coborât bine zdruncinați de la Vezuviu și cum mai aveam timp berechet, am hotărât să mergem să vedem și ruinele vechiului Pompei, care sunt închise cu un gard în interiorul Pompeiului de astăzi, oraș care, spre surprinderea noastră, e mai mare decât ne-am așteptat. Mult mai întinse sunt și ruinele, am înțeles că au vreo 8 kilometri de străzi, nu le-am bătut chiar pe toate, dar am văzut tot ce era mai important. (Așa cred eu).

Autobuzul de la Vezuviu ne-a lăsat în locul din care ne luase dimineața, foarte aproape de una dintre intrările la ruine (sunt 3 intrări și 3 ieșiri). Nu ne venea să ne credem ochilor, coada de la intrare se întindea pe mai bine de o sută de metri, erau pe puțin 300 de oameni ce așteptau să intre. Autocarele îi lăsau aici, iar ei, neștiind că mai sunt și alte intrări, se puneau pe așteptat. Noi, fiind deja vechi prin zonă, ne-am dus la poarta următoare, unde am găsit mult mai puțină lume la rând, așa că în vreo 15-20 de minute am intrat.

Prima impresie  a fost aceea de fast, lux, o lume selectă și bogată care a trăit aici cu două mii de ani în urmă și care pare să fi dezvoltat o civilizație foarte înaintată. Întotdeauna am fost de părere că omenirea, de-a lungul evoluției/involuției ei, a avut perioade de înflorire, care au fost mai presus decât perioada pe care tocmai o trăim.

În orice caz, un asemenea oraș construit cu mai bine de două mii de ani în urmă, spune multe despre cei ce-l locuiau.

A venit și o mică ploaie, doar așa, pentru diversiune, noi cu pelerine, alții cu umbrele, iar alții cu nimic care să-i apere, noroc că nu a ținut mult, iar soarele a ieșit și mai arzător de după nori. Erau mulți cu căruciare de copii, unii chiar de gemeni, cred că s-au opintit din greu printre uriașele pietre ale pavajului. Observație: Dacă mergeți cu copii mici la Pompei, mai bine îi cărați în spate decât în căruț!

Am ajuns chiar în zona cea mai îndepărtată, pe la marginea orașului, unde doar natura cu minunații ei pini seculari ne-a bucurat vederea.

Toată plimbarea noastră prin orașul scos de sub lava Vezuviului ce s-a revărsat într-o noapte a anului 79, luându-i pe locuitori ”ca din oală” și transformându-i în stane de piatră, exact ca în basmele românești a durat mai bine de 4 ore, iar la sfârșitul ei am ajuns la un muzeu, unde niște filmulețe prezentau Pompeiul, așa cum a fost el înainte de dezastru. Aceasta a fost după mine cea mai instructivă parte a vizitei.

Ce m-a mai impresionat, în afară de construcțiile și statuile imense, au fost străzile, pavate cu pietre ce țin o veșnicie, dar în care roțile carelor făcuseră urme. Uite că și atunci circulația era în toi, nu numai în zilele noastre. La intersecții si din loc în loc pe stradă, erau trei pietroaie mari, printre care încăpeau roțile carelor, dar trebuia să ”conduci” prudent, să reduci viteza, ca să nu-ți faci praf mijlocul de transport.

Am găsit și imaginea pe care o aveam eu în minte despre Pompei, era exact așa cum mi-o închipuisem. Cred că-i asta:

Probabil Ștefan era pe vremea aceea vreun cavaler, mai știi? Iată și pietrele puse pentru reducerea vitezei. Nimic nou sub soare.

Vă las acum, pe mâine, pe Coasta Amalfi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

De când mă știu, sau mai bine zis de când am aflat despre Vezuviu pentru prima dată, mi-am dorit să-l văd. Iată că dorința mi s-a îndeplinit în oarecare măsură, când veți vedea pozele, veți ști de ce spun asta .

Călătoria nostră de la Veneția la Napoli s-a desfășurat în condiții excelente, am parcurs în vreo 5 ore peste 700 de kilometri, cu o viteză ce atingea uneori 300 de km/oră. Ajunși la Napoli, am repetat episodul din Veneția, acum pentru a ne lua bilete de întoarcere, de la Napoli la Roma. De astă dată doi moși s-au sfătuit și au ajuns  la concluzia că ne costă 158 de euro. Am mulțumit frumos (vom mai veni într-o zi la Napoli, sperăm să avem mai mult noroc atunci) și am plecat la ”binario” (peronul) din subteran, unde venea trenul spre Pompei, unde avem 5 nopți de cazare.    După o jumătate de oră, chiar ajungem în orașul la care visez încă din copilărie. Am în minte o imagine care pentru mine reprezintă ruinele Pompeiului, sunt foarte curioasă dacă seamănă cât de cât cu ceea ce voi vedea zilele viitoare.

Nu vă mai plictisesc cu drumul până la hotel, care, credeam noi, e la un kilometru de gară, care s-au dovedit a fi aproape 4. Condiții bune, cădem frânți de oboseală, că doar mâine avem un program foarte încărcat.

Iată că e dimineață iar, cam prea repede, aș mai dormi, dar am pus telefonul să sune la 6,30, avem multe de făcut astăzi. „Pe bune, o să ziceți, în concediu vă treziți așa devreme?” Da, ne trezim devreme, avem obișnuința asta de pe Camino de Santiago, iar de dormit, puteam dormi mult mai ieftin acasă.

Părăsim hotelul plini de voie bună, dar privirea aruncată Vezuviului nu ne arată mare lucru, în sensul că… e în ceață. Ne gândim că poate așa e el de obicei, nu mai întrebăm pe nimeni cum ar trebui să fie în mod normal și ne îndreptăm spre agenția de turism, care în schimbul a 15  euro de persoană (nu sunt sigură de sumă) ne vinde bilete și informația despre locul din  care pleacă autobuzul spre Vezuviu.

Avem de așteptat o jumătate de oră, timp în care o cafea mi se pare foarte potrivită.Descoperim că mai există o gară, de data asta pe o linie privată, Circumvezuviana pe numele ei, de aici vom pleca la Sorrento, dar despre asta la vremea potrivită.

În sfârșit plecăm, un autobuz de oraș, dar foarte scurt (aici autobuzele sunt mai scurte, șoselele au curbe multe și strânse), care se umple exact la numărul de locuri, pleacă din stație fix la 9,30, așa cum era programul. În ultimul moment, un tânăr ce gâfâie transpirat, îl roagă pe șofer să aștepte, prietena lui vine cu biletele imediat, într-adevăr, o blondă simpatică și grăbită apare, așa că pornim la drum.

Deocamdată e destul de devreme pentru turiștii obișnuiți, sunt curioasă câtă lume va fi pe aici la întoarcere.

Mergem cam 25 de minute prin localități destul de sărăcăcioase, sudul Italiei este foarte deosebit de nord, mai ales în orașele mici, sau la periferii. Nu vreau să vorbesc acum despre asta, mie îmi place să-mi aduc aminte doar de lucrurile frumoase, celelalte rămân undeva în trecut, în spatele unei uși a cărei redeschidere nu mi-ar provoca bucurie.

Începem să urcăm printr-o pădure de pini extrem de pitorească, în oricare parte te-ai uita, vezi peisaje demne de a fi imortalizate. Drumul se îngustează brusc, iar autobuzul nostru intră într-o curte, unde mai multe mașini de teren care arată ca cele de armată, sunt parcate în așteptarea turiștilor.

Ni se cer biletele, iar în schimb primim câte o etichetă, pe care un tip parcă picat dintr-un film de aventuri ne-o lipește pe mână, mai jos de umăr. Mă simt la atunci când ieșeam din ștrand de la 1 Mai și mi se punea o ștampilă în palmă, ca să mă pot întoarce fără să mai plătesc. Nu știu de ce face asta, fiindcă în clipa următoare urcăm într-una din mașinile parcate și plecăm în trombă pe ”drumul de costișă” care e atât de strâmt, încât doar în unele locuri încap două mașini una pe lângă cealaltă.

Strâmt, strâmt, dar și tare deteriorat. Chiar ne mirăm că un asemenea traseu bătut de mii de turiști e lăsat în asemenea paragină, dar probabil că fac asta intenționat, pentru a nu putea urca și alte mașini până sus, doar cele speciale. Hurducăturile sunt menite probabil să ne producă o poftă de mâncare de lup, în cazul în care nu ne fracturăm coloana. Privim imaginile ce se perindă pe geam, sunt minunate, dar, după încă vreo 20 de minute intrăm în ceața pe care o văzusem doar de jos, ceață ce ne înghite la propriu, așa că adio peisaje, adio fotografii, vedem doar la câțiva metri în față. Curbele ne fac să ne bălăngănim stânga, dreapta, față, spate și tocmai când unii dintre colegii noștri de suferință devin palizi iar eu mă gândesc cu groază că cineva chiar va voma, mașina ajunge pe un platou, unde oprește , ne deverseaz,ă iar șoferul ne anunță că peste o oră  trebuie să fim acolo, fiindcă dacă nu, va pleca fără noi.

De aici mai avem de urcat încă vreo 20 de minute, așa ni s-a spus. Din păcate, ceața e încă la putere, așa că toate imaginile blurate nu se datorează lentilei murdare a aparatului foto, ci ceței ce parcă se învălătucește și se lipește de noi. Ajungem în vârf gâfâind, iar acolo descoperim că de fapt tipul ce stătea pe scaunul din față e ghid. Ne-a dat câteva explicații în limba engleză, am aflat despre ultima erupție a Vezuviului din 1944, fără victime din fericire, că la o nouă erupție 600 de mii de oameni trebuie evacuați în câteva zile și, bineînțeles, a încercat să ne descrie ceea ce nu se prea vedea, adică hăul din spatele gardului de protecție pe care toată lumea se cocoța pentru poze și nemaipomenita panoramă, pe care noi doar o putem ghici.

Erau turiști care urcau și de pe partea cealaltă a muntelui, a avut grijă să ne spună să nu greșim partea pe care coborâm, fiindcă mașina noastră nu e acolo. Acum mi-am dat seama că etichetele pe care ni le-au lipit sunt pentru a nu-și încurca turiștii.

Mai hălăduim un pic pe creastă, coborâm spre partea cealaltă, apoi ne întoarcem, o oră trece foarte repede la Vezuviu. Pentru noi trebuia să fie amintirea vieții, pentru ei e doar o afacere. Mai mulți turiști cărați zilnic, mai mulți bani. De aceea nu poți sta mai mult, ca să nu fie prea aglomerat.

Cred că am depășit răbdarea unui cititor obișnuit, așa că… dau drumul la poze.

O poză cu Vezuviul fără ceață:

Nu știu de ce, mă așteptam ca măcar un pic de căldură, un abur cât de mic, să iasă pe gura Vezuviului, când colo el e doar o râpă rece. Cred că de fapt acesta este un lucru bun, atunci când începe să bolborosească, poate aduce multă nefericire celor ce-i sunt vecini. Oamenii sunt conștienți de faptul că în caz de pericol trebuie să lase totul în urmă și să plece, au deasupra capului un fel de sabie a lui Damocles, care totuși nu-i face să părăsească locurile în care s-au născut.

Coborârea a fost și mai zdruncinătoare decât urcarea, iar la sosire toată lumea aplauda, de parcă venisem cu avionul.

Vă spun noapte bună și vă aștept mâine, în ”Ruinurile Pompeiului”.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Aveam mai multe variante de titlu pentru acest articol, cum ar fi ”Forward Veneția”, sau ”Veneția la trap”, dar am ajuns la concluzia că titlul ales este cel mai sugestiv, și totodată cel mai ușor de înțeles.

Am părăsit Pordenone luni dimineața la ora 8,42 fix, cu trenul ce mergea la Veneția.

În mod normal, trebuia să avem vreo două ore și jumătate ca să dăm o raită prin orașul inundat, prea destul pentru noi, era doar o aducere aminte, fiindcă mai fusesem pe aici de 2-3 ori, dar, vorba mea, nu puteam să trec prin Veneția fără să-i simt un pic pulsul, mirosul, vibrația…

Socoteala din tren însă nu s-a potrivit cu aceea din Veneția Santa Lucia, cum se numește gara în care am coborât.  Trebuia  să luăm bilete la Napoli, dar, după ce am pierdut mai bine de o oră așteptând (cu răbdare) ca ecranul monitoarelor să afișeze numărul pe care ni-l dăduse automatul și rugându-ne în gând să nu nimerim la unul din cei vreo trei moși ce se mișcau ca și vechiul automobil Oltcit ce trebuia să se facă la Suceava și să aibă patru viteze: înșet, foarte înșet, piloc șî diloc, tocmai la unul dintre ei am nimerit. După o vajnică consultare a ecranului calculatorului, ne-a cerut 150 de euro până la Napoli, sumă de-a dreptul exorbitantă pentru noi, care avem bilete internaționale. Am refuzat să plătim prețul, apoi, după ce a cerut sprijinul unui confrate mai tânăr, ne-a ”lăsat” cu 25 de euro de căciulă, sumă care și asta mie mi se părea mare, dar mi-a zis că un bilet întreg la Napoli cu ”Freccia Rosa” adică săgeata lor roșie, costă 204 euro. Hmm… Scump, doamnă, scump, dar i-am dat și am luat-o la goană, timpul se scursese pe nesimțite și mai aveam doar o oră și jumătate pentru… cele ce ziceam eu mai sus că voiam să fac la Veneția.

Pe repede înainte, în trap forțat, am pornit spre Piața San Marco, eram la limită cu timpul pentru a merge până acolo și a ne întoarce la fix la gară, pentru a prinde Săgeata cea roșie (parcă suntem într-un film cu indieni, doar Ochi de Șoim mai lipsește) care să ne ducă în cea mai mare viteză la Napoli, pentru mine orașul mafioților…

Când unul, când celălalt suntem la conducere, ne orientăm după săgeți și le mulțumim în gând celor ce le-au plantat acolo, ca să nu ne rătăcim.

Ajungem într-o piață unde-mi aduc aminte că am făcut o poză și în 2005, așa că musai mai vreau una. Mulțime de turiști mișună deja pe străzi, ne cam încurcă în marșul nostru forțat. Eu fac poze stânga dreapta, intrăm într-un mic magazin ca să-mi cumpăr lingurița de rigoare, amintirea mea din fiecare oraș important pe care-l vizitez, apoi ne continuăm mersul rapid.

Ponte Rialto este exact ca în urmă cu câțiva ani (vreo 9) când l-am văzut ultima dată, aceleași mulțimi care se tălăzuie și cască gura la vitrine.

Cu o ultimă gură de aer, iată-ne în Piața San Marco. Dacă nu ajungi până aici, se cheamă că nu ai fost la Veneția.

Repede, poze, o privire împrejur și înapoi la gară, nu vrem să ratăm trenul ce ne-a costat 50 de euro.

Când eram în apropierea gării și nu mai era graba atât de mare, îi zic lui Ștefan să-mi dea o banană din plasa cu mâncare ce Otilia ne-o umpluse cu de toate. El mă privește mirat, abia acum îmi dau și eu seama că susnumita plasă nu se află în mâna lui… În primul moment, mă gândesc că a uitat-o în Piața San Marco, unde, în mare viteză, am mai dat jos un rând de haine, era deja destul de cald. ”Nu, am lăsat-o la gară, acolo unde am luat bilete”.

Amândoi o luăm la goană fără prea mari speranțe, dar se vede că îngerul nostru păzitor a fost la datorie, plasa se afla exact unde o lăsase, așa că a recuperat-o și am urcat bucuroși în trenul de Napoli. Dacă aveți bagaje pe care nu doriți să le cărați prin Veneția, le puteți lăsa la biroul de bilete. Le păzesc ei.

Vă las să vă distrați cu imaginile ce le-am surprins în fuga calului.

Haide, haide, mai avem puțin până la gară…

Țineți aproape, mâine vom vizita Vezuviul. Să sperăm că nu va fi la fel de rapid ca și Veneția…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Am ajuns dimineaţa la 7 în Pordenone, după o noapte îngrozitoare în compartimentul îngheţat. Tot ce voiam era să dorm, dar n-a fost să fie, vărul lui Ştefan care ne-a aşteptat la gară ne-a spus că avem timp până la ora 10 să ne refrişăm un pic, ca să arătăm cât de cât prezentabil.

Gata, e ora 10, abia am avut timp de un duş şi un ceai, şi iată-ne din nou pe drum, spre casa mirelui…

Am rămas foarte plăcut surprinsă de tot ceea ce am văzut, verii soţului meu sunt în număr de 7 (ca cei 7 pitici), două fete şi 5 băieţi, toţi unul şi unul, împreună cu familiile lor care la unii au început să numere şi nepoţi . Foarte frumoşi cu toţii, cu case arătoase, în zone nemaipomenit de frumoase, au reuşit să se integreze în comunitatea de italieni din apropierea Veneţiei, unde locuiesc de vreo 15 ani.

Fiecare a venit aici mai mult din motive financiare bănuiesc, dorul de casă nu cred că i-a părăsit, altfel n-ar purta cu atâta mândrie frumoasele costume populare româneşti, cele mai elegante veşminte cu care te poţi împodobi la o nuntă.

Sunt oamenii locului, ceremonia la biserică a fost în limba italiană, dar nu am simţit diferenţe între italienii ce veniseră la slujbă şi românii veniţi pentru nuntă. Un preot deschis la minte, un cor de voci îngereşti (în care cântă şi mirii) şi chiar o orchestră, au făcut ca totul să se desfăşoare lin şi cu multă căldură.

Soarele tot intră şi iese dintre nori, parcă se joacă şugubăţ cu noi, în timp ce aşteptăm ca mirii să iasă din biserică. Cu feţele ca două luni pline, cu fericirea revărsată pe chip, cei doi tineri se îndreaptă spre ieşire, unde o ploaie de orez îi întâmpină, ca să fie mănoşi, norocoşi şi plini de belşug.

Gata, plouă, repede la maşini, ne îndreptăm spre restaurantul unde va fi nunta…

Este într-un loc minunat, invadat de vegetaţie, iar după ce am intrat, ca prin minune, s-a oprit şi ploaia, lăsând soarele să ne usuce picăturile de apă de pe frunte şi lacrimile de fericire atârnate în gene.

Nu vreau acum să intru în multe amănunte, cert este că a fost o nuntă frumoasă, cu mulţi români şi câţiva italieni, cu mâncare nemaipomenită, (cea mai bună mâncare vegană pe care am primit-o eu la vreo nuntă). Multă distracţie şi voie bună, s-a furat mireasa, s-a furat mirele, s-a dansat şi jucat în toate felurile…

Numai eu, după două nopţi nedormite, 24 de ore în tren şi o căzătură de pomină, simt că mă cam lasă bateriile, aşa că fac un pic de pauză, pe un fotoliu ce pare tocmai pentru mine aşezat într-un loc strategic, de unde pot vedea toată nunta, inclusiv ringul de dans.

Şi aşa, cu dansat, cântat, băut, iată că a venit şi timpul de plecare acasă, lucru care n-aş putea spune că m-a întristat peste măsură, mai ales că mâine începe cu adevărat excursia noastră, prima oprire: VENEŢIA.

Iată şi instantanee de la nuntă, pentru cei curioşi.

Mult noroc şi casă de piatră mirilor, iar vouă vă spun:

„Pe mâine, ne vedem la Veneţia!”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni