Arhive pe autori: manuelasanda

Avatarul lui Necunoscut

Despre manuelasanda

Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Din suflet, pentru suflet!

1 răspuns

Dragii mei,

De obicei nu-mi plac poveştile lacrimogene, care te fac să bagi musai mâna în buzunar, fiindcă altfel te mustră conştiinţa zile sau luni întregi.

Vreau să vă povestesc despre un prieten bun şi drag, care de mai bine de 30 de ani îşi duce viaţa în pat, unde soarta l-a pedepsit să stea fără a putea să se mişte, fără a putea ca măcar să alunge o muscă ce i se plimbă nestigherită pe faţă. Până în urmă cu doi ani, mama lui Gigi, aşa se numeşte prietenul meu, era îngerul lui păzitor, cunoscându-i toate dorinţele şi îndeplinindu-i-le chiar înainte de a fi formulate. Din păcate, Dumnezeu a avut şi el nevoie de ea, fiindcă a luat-o de lângă fiul ce a rămas orfan, şi neajutorat.

Viaţa e grea pentru Gigi, pentru cel mai mic ajutor este nevoie de două persoane, e un adevărat protocol de îndeplinit doar pentru simpla întoarcere de pe o parte pe cealaltă. Muşchii şi tendoanele nu răspund la comenzi decât după un soi de gimastică, făcută zilnic de nu ştiu câte ori de către cei ce-l îngrijesc.

Nu vreau să vă aduc lacrimi în colţul ochilor, doresc doar, dacă simţiţi, şi încă nu aţi dat nimănui cei 2% din impozit, puteţi să-i daţi acestui om deosebit, care niciodată nu se plânge, e mereu cu zâmbetul pe buze şi are o vorbă bună pentru fiecare.

Pozele sunt de acum câţiva ani, când privirea iubitoare a mamei încă îi mai însenina viaţa.

Dacă doriţi să donaţi 2% din impozit o puteţi face completând acest formular, pe care vă rog să-l scanaţi şi să mi-l trimiteţi mie, pe adresa de email, sau pe FB, mesaj privat:

Gigi 2%

manuela0402@yahoo.com

El nu ştie despre acest demers al meu, aşa că vă mulţumesc eu, pentru gestul de dărnicie pe care-l veţi face.

Să aveţi o zi nemaipomenită!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Mami, spune drept, ai împlinit 55 de ani?

Lasă un răspuns

Această întrebare mi-a pus-o într-un mod foarte serios fiica mea cea mare, când ea avea 5 ani, eu fiind cu 25 mai bătrână decât ea.

Parcă şi acum o văd, cum mă privea de jos în sus, cu mâinile în şolduri, iar când i s-a părut că mi-a atras atenţia la modul total, a emis faimoasa întrebare, de care ne aducem aminte cu drag, la fiecare aniversare a mea, în ultimii 25 de ani:

  • Mami, spune drept, ai împlinit 55 de ani?
  • Da, draga mea, acum pot să-ţi răspund afirmativ la întrebarea din copilăria ta , am împlinit în sfârşit 55 de ani.

Probabil când ai doar  5 ani, 30 sau 55 ţi se par cam la fel de mulţi.

Privind înapoi, mi se pare doar o clipă: mai ieri eram copil de-o şchioapă, apoi mămică tânără, ca acum să aştept statutul de bunică.

Fiecare vârstă are bucuriile şi frumuseţea ei, la minte n-am idee dacă m-am copt, doar ridurile ce se înmulţesc mă fac să mă întreb dacă e adevărat că au trecut atâţia ani peste mine, pe care, sincer nu-i prea simt şi nici nu ştiu să mă comport ca atare.

Sufletul are marea capacitate de a  nu îmbătrâni niciodată, iar dacă nu dau peste noi bolile bătrâneţii, viaţa e frumoasă la orice vârstă.

Vă doresc un „La mulţi ani!” din inimă, tuturor celor ce împliniţi astăzi un număr de ani, indiferent câţi, chiar dacă nu aţi ajuns, sau aţi depăşit 55.

MAnuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Astăzi, viața a fost tristă

Lasă un răspuns

În fiecare zi, viața e cumva.

Astăzi, viața a fost tristă. Fără vreun motiv oarecare, sau din cauza mai multor motive… Era să scriu datorită (asta trebuia să fie între ghilimele, dar cum laptop-ul meu a intrat la menopauză și tot are diverse simptome, iar prietenii mei îl tot resuscitează și-i reinstalează programele, constat cu uimire că ghilimelele au dispărut de pe tastatura mea). Probabil e unul dintre motivele pentru care viața… dar am mai spus asta de câteva ori și nu vreau să vă plictisesc prea tare, probabil deja sunteți sictiriți și închideți articolul, ca să nu visați urât la noapte.

Eu cu siguranță voi visa urât, în familia noastră nu mai prea sunt carduri de sănătate. Arina l-a pierdut, Mălinei nu i l-a adus poșta, iar eu l-am predat frumos, în plicul original, imediat după sosirea lui de la Casa de Asigurări de Sănătate și a mea de pe Camino de Santiago. Ce frumos, amândoi soseam de undeva!

După cum spuneam, azi a fost o zi… aproape ca toate celelalte, doar că mai tristă. Mi-am făcut buletin nou.  Ei și? Ce mare scofală, să-ți faci buletin? Păi e tare mare scofală, fiindcă va fi ULTIMUL MEU BULETIN (sau carte de identitate, whatever!). Nuuu nu vreau să mă sinucid, nici vorbă de asta, dar cum împlinesc o frumoasă vârstă (asta tot în ghilimele este, bata-le să le bată! Gabi, unde mi-ai ascuns ghilimelele, maică?) bla, bla… voi avea buletin pe următorii 40-50 de ani, depinde ce mână are funcționarul ce-l va completa.

Dar să trecem peste asta, azi a mai fost o zi tristă și din pricină că, cu toate că nu are card de sănătate, Mălina a îndrăznit să facă o viroză. Mă rog, leacuri băbești și tot tacâmul, dar concediu medical nu primești fără drăguțul de card…Când să intrăm în anticamera doctoriței de familie, o mare de ochi ne priveau din toate părțile, parcă jumătate Clujul se adunase la o șuetă. Mi-a mai venit inima la loc doar când am întrebat  cine așteaptă la doamna doctor de după masă, iar aceștia erau doar doi sau trei. Toată masa aia de oameni erau din tura de dimineață, fiindcă nu a funcționat sistemul (puneți voi ghilimelele, cum vă taie capul).

Acuma să vedem ce ne facem noi, care nici măcar nu avem ce vârâ în nenorocitul de sistem, mânca-l-ar gaia.

Ca s-o scurtez, fără card ești un om mort, sau, mă rog, pe jumătate mort, mai dai dintr-un picior! Doctorița a verificat în baza de date, iar acolo Mălina figura ca și asigurat căruia i s-a emis card de sănătate, care s-o fi întâlnit cu al meu și or fi plecat împreună în Bahamas…

Stau, mă mir, și întreb: dacă ai o bază de date care zice că asiguratul x e în regulă, la ce-ți mai trebuie, mamă dragă bătaia aia de cap cu cardurile, oamenii stăteau de patru ore să aștepte ca să iasă sistemul vieții din colaps și să-și poată lua rețetele. Eu zic că ăia care au inventat sistemul ăsta ar trebui puși să-l folosească zilnic, să vadă cum e să fii doctor, sau pacient, sau gură cască, așa ca mine.

După cum vă spuneam, azi a fost o zi tristă, așa că merg la culcare, poate mâine va fi mai bine.

Noapte bună!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

P.S. Am pus o poză veselă, ca să păcălesc viața. (hahaha)

Lacrimi

1 răspuns

Mă uit la tatăl meu, al cărui trup e din ce în ce mai aproape de plecarea din această viață, iar printre lacrimile ce-mi inundă obrajii întrezăresc o amintire din prima copilărie, probabil aveam  vreo doi ani.

Sunt pe o săniuță, iar tatăl meu, extrem de tânăr atunci, poate avea vreo 25 de ani, face pe căluțul și aleargă pe șoseaua încă neasfaltată, plină de o zăpadă ce stă să se topească, dar încă  bună pentru săniuș.

Acum mi se pare hazliu, dar atunci cred că eram foarte mândră, țineam în brațe un radiou de culoare gălbuie, probabil ultimul răcnet pe atunci. În timp ce umblam la butonul de reglaj al volumului, care era foarte mic, m-am trezit cu el în mână, iar în următoarea clipă dispărea în zăpada semialbă pe care săniuța fâșâia cu spor.

Strigătul deznădăjduit pe care l-am scos instantaneu, l-a făcut pe tatăl meu să se oprească mirat, nu știa ce putusem păți atât de grav în cele câteva secunde de când nu se mai uitase în spate, pentru a verifica dacă totul este în regulă.

-Pieidui șuiubul? Țip eu ca din gură de șarpe și-i arăt locul gol al șuiubului ce părăsise radioul.

După un minut de căutări înfrigurate prin zăpada moale și murdară, iată că butonul buclucaș își reia locul și funcția, fapt care mă face extrem de fericită, iar în timp ce-mi șterg lacrimile ce mi se împreunează sub bărbie, îi zâmbesc tatălui meu, pentru a-mi arăta mulțumirea că toate sunt așa cum trebuie să fie.

Te iubesc, tăticule!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

 

The story of stuff- Povestea lucrurilor

Lasă un răspuns

Un filmulet care ne deschide ochii asupra modului în care am început să gândim și să trăim în ultimii ani, exact așa cum suntem mânați din spate, ca o turmă de oi fără minte și fără discernământ.

The story of stuff

Ce-ar fi să ieșim din tipare, să cumpărăm și să consumăm doar atât cât este necesar, iar în același timp să ieșim din sclavia ce ne-o impun băncile și marile companii.

Enjoy the movie!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Bun simţ „românesc”

Lasă un răspuns

Şi-apoi, să nu mă supăr? Cu ceva timp în urmă, îmi exprimam dezaprobarea faţă de purtarea conaţionalilor noştri aşa în general, şi în particular la „Fântâna lui Cenan”, (cum s-a şi numit articolul cu pricina), un izvor de pe Valea Arieşului, de unde toată lumea ia apă, aceasta fiind foarte bună şi având avantajul că-şi păstrează proprietăţile timp îndelungat, chiar dacă e stocată în bidoane de plastic.

După sărbători, am observat că cineva a făcut curăţenie în jurul izvorului, curăţenie care însă nu a ţinut mult, un alt strat de mizerii fiind prezente la faţa  locului. Noroc cu zăpada, care a acoperit murdăria, redând spaţiului din jurul izvorului inocenţa şi puritatea care ar trebui să fie în mod obişnuit apanajul unui loc dătător de viaţă, ca acesta.

Vinerea trecută mergeam la Lupşa, şi,  ca de obicei, ne-am oprit pentru a lua apă. Erau mai multe maşini oprite din acelaşi motiv, dar din ultima care a sosit, coboară trei tineri, dintre care unul a confundat locul cu o latrină, din păcate nu este singurul, am văzut de nenumărate ori acest gest făcut de bărbaţi fără pic de bun simţ şi de ruşine. O dată, unul se îndrepta chiar spre maşina mea, a trebuit să claxonez ca să-l întorc din drum.

Mi se pare dezgustător să te opreşti într-un loc din care oamenii iau apă, ca să-ţi deşerţi vezica. Dacă tot ai o urgenţă, opreşte mai sus sau mai jos de izvor, nu ai nici atât de mulţi spectatori şi nici nu devii obiectul unui articol al unei moaţe din Munţii Apuseni.

Să aveţi o după masă norocoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu … vezi mai sus