Eşarfa mea cea galbenă, devenită personaj în carte („Între pământ şi Cer, pe Camino de Santiago”, scrisă de subsemnata) şi a cărei utilitate era maximă, adică scut pentru umeri la soare sau atunci când aceştia erau prea dureroşi, cearceaf în paturile sau pe saltelele de la bombeiros… ce mai, era nelipsită din viaţa mea de pelerin.

Eram deja de câteva zile pe Camino Portughez, când ea (adică eşarfa) a hotărât să se despartă de mine, fiindcă eu nu aveam nici cea mai vagă intenţie de a mă despărţi de ea. Ce-i drept, erau mai bine de zece ani de când mă însoţea în toate concediile, la munte sau la mare, din momentul în care o achiziţionasem cu mare bucurie de la Bibione, din Italia pe 10 euro. Şi-a făcut datoria cu vârf şi îndesat, dar atât timp cât o aveam, nu mă puteam hotărî să-mi cumpăr alta.

Dar să vă spun cum s-a îmtâmplat…

O dimineaţă ca oricare alta, cu o oprire pentru un mic dejun improvizat, în urma „cumpărării” direct din podgorie a unor struguri delicioşi, operaţiune în care Ştefan devenise expert.

Cu un soare care acum se arată, acum se ascunde printre norii care au şi plâns câţiva stropi de lacrimi pe umerii noştri, mergem voiniceşte, azi nu avem chiar atât de mulţi kilometri de străbătut. De dimineaţă, am primit un pliant de la un bar unde am oprit la o cafea (eu), Ştefan doar îmi ţine companie, cu un albergue bun în Agueda, un oraş mai mare şi care promite să ne scoată din monotonia drumului.

De fapt, mă refer la monotonia mersului pe jos, fiindcă peisajele ce defilează prin faţa noastră sunt cât se poate de „ieşite din basme”, ca să zic aşa. O casă ai cărei proprietari vopseau gardul, un pod unde a trebuit să ne despărţim, cu promisiunea că cel ce găseşte Camino dă un bip, fiindcă nu era indicator , eu fiind norocoasa să găsesc drumul cel bun după vreo 300 de metri.

Din când în când, verific dacă eşarfa e la locul ei, adică pe rucsac. De obicei, o pun pe sub bretelele rucsacului, dar azi, aşa mi-a venit, să o atârn deasupra, chiar dacă un gând fugar cu privire la pierderea ei mi-a trecut la un moment dat prin cap.

Iată, ne apropiem de Agueda, trebuie să avem grijă să n-o luăm pe drumul pelerinilor, ci prin oraş, ca să nu ocolim doi kilometri în plus până la albergue.

Iată o imagine pe care am văzut-o şi pe net, nu ştiam că strada cu umbrele e din Agueda. E foarte plăcut să vezi de-a binelea locuri pe care le-ai văzut doar în poză, sau invers, să vezi poze cu locuri pe care le-ai văzut în realitate. E cel mai frumos mod de a învăţa geografia şi cam unicul pentru mine.

Doar în clasa a opt-a o profesoară suplinitoare ne pusese să învăţăm toate ţările lumii, cu capitalele aferente, iar la acea dată le recitam ca pe apă. Păcat însă că la mine nu funcţionează acel tip de memorie, care te ajută să înveţi pe de rost. Acum sunt varză, nu mai ştiu nimic din cele tocite pe vremuri.

Ei, dar să revenim la oile noastre… Când am ajuns într-un parc, în vârful dealului, unde era musai să ne odihnim, fiind o căldură clocită ce ne făcea să transpirăm din greu, constat eu cu disperare că buna mea eşarfă nu mai locuieşte pe rucsac…

Iau o hotărâre măreaţă, mă întorc înapoi, până la ieşirea din oraş, parcă-mi amintesc că am văzut eşarfa când eram prin zona aceea… Asta înseamnă să cobor dealul pe căldura amiezii, dar nu are a face, îmi vine să plâng şi să-mi dau cu pumnii în cap, cât de idioată am putut să fiu, doar chiar mă gândisem că voi pierde eşarfa, poate de aceea am şi pierdut-o!…

Privind cu mare atenţie pe marginea trotuarelor pe unde venisem, mă trezesc că ies din oraş şi urmează un alt deal de urcat, aşa că mă întorc cu coada între picioare şi foarte amărâtă.

Chiar după ce ieşim prin cealaltă parte a oraşului, dăm şi de albergue, care într-adevăr este foarte frumos şi bine utilat, cu excepţia bucătăriei, unde nu este plită electrică, iar  la cuptorul cu microunde abia am reuşit să „gătesc” o supă-n plic, care e din cele ce trebuie să fiarbă cu adevărat, nu numai să pui apă fierbinte deasupra.

Aici am întâlnit o grămadă de lume, dar eu sunt supărată şi nu am chef de vorbă, cel puţin deocamdată.

Poate mâine, când va fi şi continuarea poveştii.

Vă doresc o zi bună şi spor la toate!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni