Arhive pe categorii: Cartea mea

Love story pe Camino de Santiago – cartea la care lucrez

Lasă un răspuns

Pentru a vă ţine „în priză”, un nou fragment din cartea pe care mă străduiesc s-o termin:

Capitolul al III-lea

Cu adevărat, pe Camino

 

Odată cu lumina soarelui, dispar şi fricile de pe Pământ. Cu toate că n-a dormit de trei nopţi mai deloc, iar ultima şi-a petrecut-o înfruntând ploaia şi întunericul, la ivirea zorilor, viaţa i se pare din nou frumoasă, are şi un ţel de îndeplinit, trebuie neapărat ca astăzi să facă rost de credenţial, acel document care atestă că eşti pelerin, în care ţi se pun ştampile la fiecare loc de cazare, sau chiar mai des, la biserici sau chiar la baruri, iar în baza lui te poţi caza la albergue municipale sau parohiale, adică de stat sau ale bisericilor, mult mai ieftin decât la cele private. Dacă nu ai credenţial, ai acces doar la albergue private, iar pentru acestea, trebuie să ai o pungă doldora, ceea ce nu este cazul Dafinei.

Ziua se anunţă frumoasă, dar deocamdată soarele e acoperit de o pâclă ce difuzează pretutindeni stropi deşi de ceaţă, nu plouă, dar te simţi ca un burete în care apa se infiltrează de pretutindeni. După ce a părăsit gara în care-şi petrecuse ultimele ore ale nopţii nu tocmai într-unul dintre cele mai plăcute şi comode feluri, cerând informaţii unui domn amabil, apoi unei bunicuţe plecată matinal la piaţă, iată că a ajuns pe un pod, iar de partea cealaltă a lui se vede cum oraşul se trezeşte şi iese încetişor din ceaţa dimineţii. Dacă priveşti spre dreapta… spre dreapta e OCEANUL, în toată splendoarea lui.

”Oceanul… cât de mult am dorit să-l văd cu ochii mei, iar acum, că e aici, parcă nu mie mi se întâmplă asta, parcă aş privi un film, fără a trăi însă emoţiile la care mă aşteptam. Oare sunt defectă? Ar fi trebuit să rămân extaziată în faţa imensităţii apei, iar eu simt doar că mi-e somn, sunt obosită, că aş putea dormi acolo, pe plaja galbenă şi umedă, că…” În acel moment, un stol de pescăruşi albi zburând la mică înălţime i-au întrerupt reveria cu ţipetele lor parcă tot timpul flămânde, iar Dafina a rămas să-i privească lung, în timp ce se îndepărtau în căutarea hranei.

Trebuie să găsească albergue pentru a face rost de credenţial, apoi, câteva cumpărături, nu mai are nimic de mâncare cu excepţia unei pungi de seminţe, care este una dintre cele mai grele componente ale rucsacului (aproape două kilograme, dacă socoteşte tot ce a pus în ea).

Parcul, exotic şi umed, totuşi primitor, fermecător, cu copacii şi florile perfecte, aşezate de către profesionişti în ale peisagisticii, exact în locul în care au cel mai puternic efect asupra privitorului. În continuare, o plajă de câţiva kilometri, uneori îngustă iar alteori extrem de generoasă, de un galben murdar, cu nisipul umed din pricina ploii şi a umezelii ce încă persistă. Câţiva curajoşi fac baie şi plajă. Nu poţi spune că fac plajă, fiindcă nu e soare deloc, dar stau întinşi pe cearceafuri, în aşteptarea razelor care să-i încălzească şi să-i bronzeze.

Vorbind despre încălzit, nici Dafinei nu i-ar strica vreo două-trei raze de soare calde şi învăluitoare, care să-i usuce pantalonii ce încă sunt umezi. Noroc că şi-a uscat şosetele la uscătorul de mâini din toaleta gării, ocazie cu care a făcut o observaţie deloc îmbucurătoare: majoritatea femeilor ce ieşeau de la toaletă nu se spălau pe mâini. ”Mda, şi mai zic despre România că nu este o ţară civilizată!”, se gândeşte Dafina, în timp ce caută din ochi o bancă pentru a face un scurt inventar al rucsacului, trebuie neapărat să-l mai uşureze, măcar cu un kilogram.

Între timp, a ajuns pe faleza străjuită pe partea dreaptă de hoteluri şi de blocuri de locuinţe luxoase, iar în dreapta, o insulă apare din ceaţa care face ca totul să devină mai misterios.

Adresa la care ar trebui să fie albergue este pe o stradă cu clădiri mai vechi, dar şi aici, ca  la Irun, degeaba bate, nimeni nu deschide. Ştie că nu e ora la care începe cazarea, de obicei, adăposturile se deschid cel devreme la ora 12, dar ea vrea doar paşaportul de pelerin, chiar nimeni nu e înăuntru? Încă odată în mai puţin de 24 de ore trebuie să se dea bătută, s-ar părea că a păşit cu stângul pe acest drum care, se spune, îţi trimite exact încercările de care ai nevoie, pentru a putea creşte spiritual şi pentru a deveni cea mai bună variantă a ta, din această viaţă. S-ar părea că specialitatea ei pentru prima zi sunt … uşile închise. Despre ploaie nu mai vorbim, a fost alegerea ei să plece aşa, hai-hui la miezul nopţii, când toţi pelerinii dorm duşi. (Dacă au unde)

După o vizită la supermercado şi masa luată în oraş, adică pe o bancă, în parc, lumea devine ceva mai veselă, iar prima zi de pelerinaj nu mai pare atât de … enervantă. Să punem pe seama oboselii faptul că Dafinei nu-i prea arde de a merge mai departe… Făcând un simplu calcul, îţi dai seama că de trei nopţi a dormit doar pe apucate, iar azi noapte a mărşăluit prin ploaie, nu se ştie câţi pelerini or mai fi făcut asta…

Oraşul se termină cu o zonă  luxuriantă, vegetaţia şi bogăţia s-ar părea că fac casă bună în aceste locuri. Iată, săgetata galbenă şi scoica, însemnele Sfântului Iacob, vestesc că drumul iese în sfârşit din zona locuită, acum Camino e o cărare prin pădurea extrem de verde, iar tufe imense de hortensii albastre şi roz te lasă fără grai, dacă nu eşti obişnuit cu asemenea privelişti.

Oceanul se vede acum în depărtare, camino urcă şi coboară dealuri, trece prin vii (ce păcat că strugurii nu sunt copţi încă) şi prin livezi, dar oboseala o strânge-n braţe tot mai tare, în timp ce picioarele parcă ar fi din lemn, ca ale lui Pinocchio.

E abia amiaza, dar genunchii, puşi la grea încercare sub greutatea rucsacului din a cărui balast încă n-a scos nimic, plâng şi scârţâie la fiecare pas. Iată că apare un mic sat, Orio pe numele lui, unde, în ghid este menţionat un albergue. Dafina e pe vârful unui deal, neapărat trebuie să coboare vreo 200 de metri până la o aglomerare de case, acolo unde bănuieşte că ar fi şi adăpostul, dar picioarele nu mai vor s-o asculte.

”Normal, n-am respectat niciuna dintre regulile învăţate despre camino. Prima, era să mergi doar atât cât te simţi în stare, nu 40 de kilometri, cum am făcut eu azi. Ce-i drept, ziua mea a început la ora zero, dar tot 40 de kilometri sunt. Apoi, trebuia să mă opresc mai des pentru odihnă. Păi, azi noapte, în ploaie, unde era să mă tot opresc? Uite, acum ajung la albergue şi mă odihmesc până mâine, e abia ora 15”.

La albergue, prima întrebare a fost dacă au credenţiale, dar … nu aveau. ”Oricum nu mai pot face niciun pas, aşa că rămân aici”, se gândeşte Dafina, în timp ce scoate banii pentru a plăti cazarea. E deja aglomerat, paturile sunt supraetajate, iar locuri mai sunt doar în cele de sus. Duş, spălat rufe şi masa în grădină, cam acesta este programul pe care-l va respecta de acum înainte, cea mai plăcută parte a lui fiind relaxarea de după toate acestea, pe o bancă, departe de murmurul conversaţiilor celorlalţi pelerini. Merge foarte devreme la odihnă, e ruptă de oboseală, abia acum înţelegând pe deplin sensul acestei expresii.

Când să intre în dormitorul cu cel puţin 10 paturi, o adevărată apariţie o întâmpină la uşă, o tipă de vreo 30 de ani, într-o pijama cu totul şi cu totul transparentă, care, nu contează dacă eşti femeie sau bărbat, te face să te uiţi mai bine, să vezi dacă e îmbrăcată direct pe piele, sau are lenjerie pe dedesupt. Da, avea, dar părea atât de ruptă de realitatea pelerinajului şi de condiţiile în care trebuie să trăieşti, în dormitoare comune, femei şi bărbaţi de-a valma, fiecare încercând să-i deranjeze cât mai puţin pe ceilalţi şi să se poarte după regulile bunei cuviinţe… ”Oare nu i-o fi spus nimeni, că aici nu se poartă pijama? Nici măcar una din bumbac nu e potrivită, darmite una atât de… sexi .” Pelerinii se îmbracă noaptea cu un pantalon şi un tricou, haine care, de multe ori, vor fi purtate şi a doua zi, pe drum. Faci asta din economie de timp dimineaţa, de spaţiu şi de greutate în rucsac.

”Ah, am uitat, trebuie să scad greutatea rucsacului, neapărat! Cu toată chemarea patului de la etaj, Dafina mai face un efort, ca să-şi uşureze măcar drumul de mâine: o pereche de pantofi sport, o cremă de faţă şi tacâmurile din metal, rămân la albergue, în zona de donaţii. Fiecare albergue are o astfel de zonă, în care pelerinii lasă lucrurile care lor nu le mai sunt utile sau pur şi simplu nu le mai pot căra, în speranţa  că cei ce vor veni după ei le vor folosi. Ce-i drept, mai mult se lasă mâncare, de care, dacă vii flămând dar fără prea multe resurse, te poţi bucura.

Un domn grizonat, pe la 50 de ani, foarte înalt şi plin de vervă, bine instalat pe o bancă din apropierea uşii, povesteşte o întâmplare hazoasă, dar în italiană, limbă pe care Dafina n-o prea înţelege, mai ales atunci când e vorbită într-un ritm de mitralieră. În jurul lui s-a făcut un mic cerc de admiratoare, gălăgia se aude perfect în dormitor, dar nu poate să le ceară să facă linişte, soarele e abia la apus. A fost prevăzătoare şi a luat cu ea dopuri de urechi, însă e prea obosită pentru a mai coborî de la cucurigu pentru a le căuta. Uşa dormitorului se deschide, cineva a văzut probabil că ea ar vrea să doarmă, aşa că gălăgia din curte a contenit la scurt timp.

Degeaba s-a aşternut liniştea, oboseala acumulată în timpul călătoriei cu trenul şi în prima zi de pelerinaj nu vrea s-o lase să adoarmă, simte că se scurge prin pat în jos de oboseală, dar somnul a fugit undeva departe, în Ţara Somnului, de unde nu ştie cu ce să-l momească pentru a se întoarce la ea. Se bucură că măcar e la orizontală, stă cu ochii închişi şi ascultă zgomotele serii, în dormitorul destul de înghesuit.

Oare ce o fi mânat-o pe acest drum pe tânăra cu pijamaua transparentă? Majoritatea celor ce ajung pe Camino de Santiago nu au neapărat în minte un scop anume, fiecare doreşte în primul rând să se cunoască pe sine şi să-şi testeze limitele. Nici ea nu ştie exact care este motivul  pentru care se află aici, împărţind o cămăruţă cu alte nouă persoane, din ţări şi cu obiceiuri sau chiar religii diferite.

Când a auzit prima dată de posibilitatea petrecerii concediului de odihnă în acest mod, i s-a părut total aiurea. Cum adică, să mergi pe jos sute de kilometri, cu un bagaj pe care să-l cari singur? Păi ea, numai când merge la staţiune are două valize mari. Nu se ştie niciodată de ce ai putea avea nevoie, aşa că-şi ia tot felul de obiecte de îmbrăcăminte, cosmetice, şi încălţăminte, iar de fiecare dată, la venirea acasă, constată că n-a folosit nici o treime din ce a cărat.

Apoi, mai trecând timpul şi întâlnindu-se cu mai multe persoane care deja trăiseră aventura caminantă, ideea a început să-i surâdă din ce în ce mai mult. Într-o dimineață devreme, cu ceață și ploaie a știut pur și simplu că va putea face faţă încercărilor de pe drum, aşa că a început pregătirile, care au mers ca pe roate.

Pregătirea rucsacului a fost o grea încercare, dar tot a rezultat o greutate mai mare decât este în stare să care. ”E posibil ca în zilele următoare să mai las câte ceva…” se mai gândeşte Dafina, ultimul gând fugar, înainte ca somnul să se întoarcă de acolo de unde fugise şi s-o prindă afectuos cu braţele molatice şi călduţe.

O muscă ce s-ar odihni pe tavanul încăperii în care aproape toată lumea s-a culcat, ar vedea o femeie încă frumoasă, care doarme acoperită cu sacul de dormit, deoarece e prea cald pentru a-l folosi în modul pentru care a fost construit. Zâmbeşte unui vis fugar, sau unui gând inconştient; se spune că doar 20% dintre gândurile noastre sunt conştiente, diferenţa fiind gânduri inconştiente, de care nu avem habar, dar care ne pot strica tot felul de programe pe care vrem să i le implementăm subconştientului nostru, atunci când ne aflăm în starea alfa, adică înainte de a adormi, sau imediat după trezire. Părul blond, de culoarea cânepii, i s-a răsfirat în evantai pe pernă, ţine mâinile în sus, pe lângă cap, la fel ca bebeluşii care dorm fericiţi. Are un picior îndoit de la genunchi, iar celălalt perfect întins, de parcă s-ar pregăti să coboare urgent din pat, dacă va fi cazul. Ochii nu se văd, dar sunt verzi, de un verde smarald. Când era mică, fratele ei o necăjea, spunându-i că are ochi verzi, ca broaştele. I-au trebuit mulţi ani pentru a-şi da seama că e o femeie frumoasă, toată viaţa s-a simţit un fel de răţuşca cea urâtă, purtându-se ca atare. Abia pe la 30 de ani s-a privit cu mai mult curaj în oglindă, iar, ce să vezi, oglinda i-a arătat chipul unei femei atrăgătoare, care nu se ştie unde fusese ascunsă până atunci. Cert este că din acel moment, au început să observe şi cei din jur că e frumoasă. Până atunci, putea număra pe degete de câte ori i se spusese că e ”drăguţă”, sau ”dulce”, dar frumoasă, nu-i zisese nimeni că ar fi. S-o lăsăm să doarmă, e prima noapte când poate dormi cu adevărat la acest început de aventură spaniolă, după ce deja a făcut aproape două etape dintr-o singură suflare, dacă e să consultăm ghidul pelerinului.

LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO – fragment dintr-o carte în lucru

Lasă un răspuns

LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO

Capitolul I

Toate drumurile duc la Santiago de Compostela

    Dacă în urmă cu trei ani cineva i-ar fi spus că va pleca singură, pe jos, în aventura vieţii ei, i-ar fi râs în nas. Ea nu fusese singură nicăieri, niciodată. De unde şi până unde dorinţa şi zelul de a parcurge sute de kilometri pe jos, doar aşa, de dragul de a-ţi rupe pingelele, ar fi spus ea atunci. Ce-i drept, ideea şi dorinţa de a o înfăptui i-au venit mai târziu, abia în urmă cu doi ani, când rămăsese singură, adică fără un soţ cu acte.

Pentru o femeie singură nu e tocmai simplu să plece la drum aşa, doar cu minimul necesar, să se arunce cu capul înainte într-o adevărată aventură, după cum povesteau toţi cei ce fuseseră deja pe Drumul Sfântului Iacob, adică, în spaniolă, Camino de Santiago.

Cu rucsacul greu atârnând în spate, Dafina ajunge în staţia de autobuz, unde, surpriză, nicio maşină nu se pregăteşte de plecare, ea ia autobuzul chiar de la capăt de linie, iar faptul că nu e niciun autobuz parcat, pare de rău augur. S-a străduit să plece devreme de acasă, dar parcă în ultimul minut s-au aglomerat tot felul de chestii ce trebuiau neapărat rezolvate, a venit vecina să ia cheia pentru a putea să-i ude florile în timp ce ea se va plimba pe coclauri, pe urmă, a venit administratorul ca să citească el personal contoarele de apă, fiindcă luna trecută unii fuseseră nemulţumiţi de cantitatea de apă facturată pe apartamentul lor şi, în sfârşit, despărţirea de Petrică, marele ei motan galben, a durat mai mult decât se aştepta, acesta nu voia deloc să se desprindă de ea, o ţinea strâns cu gheruţele,  parcă presimţea că va fi singur în următoarea perioadă, aceeaşi vecină cu florile fiind responsabilă şi cu hrănirea lui.

”Dacă nu vine un autobuz în cinci minute, risc să pierd trenul” îşi spune Dafina, simţind cum stomacul îi urcă în gât. Singurul taximetru din staţie dă semne că vrea să plece, aşa că, în ultimul moment, se repede spre el de parcă ar fi corabia lui Noe, iar ea,  una dintre creaturile aflate pe lista celor ce pot fi salvate din Potop.

Un potop în toată regula se repede  exact în acel moment asupra taximetrului în care tocmai urcase, cu tunete şi fulgere venite deodată,  ce luminează teatral cerul nopţii de vară;  ştergătoarele fac faţă cu greu rafalelor de ploaie, chiar dacă sunt la viteza maximă, iar radioul începe să fâsâie, transmisia se întrerupe brusc, pentru câteva secunde. Oraşul este de nerecunoscut, puhoaie de apă au inundat străzile, se străduie să-şi dea seama unde au ajuns, dar degeaba, doar  o piaţă  puternic iluminată  o face să recunoască locurile, da, acum ştie că va ajunge la timp la gară, de aici nu mai este prea mult de mers.

Când se liniştise în privinţa trenului, pentru ca totuşi ceva să nu meargă bine, simte că i se face rău, fără vreun motiv plauzibil. Dârele de apă ce se preling pe geamurile  din spate şi pe luneta  taximetrului desenează tot felul de figuri înfricoşătoare,  starea de rău persistă, dacă   n-ar ploua atât de tare, i-ar spune şoferului să oprească şi ar face pe jos restul drumului.

”Trebuie să rezist, nu ştiu ce am păţit, probabil din cauza emoţiei. Uite, mai este puţin şi… am ajuns”. Plăteşte şi coboară din taxi odată cu ultimele picături de ploaie, mari şi calde, ce i se lăţesc pe faţa cam palidă, dar hotărâtă să nu se lase înfrântă de primele mici greutăţi ale drumului. ”Ia uite, nici n-am plecat bine şi deja mi se pun beţe în roate. Dacă  aici e greu, printre oameni, în oraşul meu, cum va fi acolo, singură, pe cărări pustii? Ce bine era dacă ţineam secretă plecarea, acum m-aş fi putut întoarce acasă, lăsam rucsacul lângă uşă şi dormeam dusă, până mâine la prânz. Dar nu, eu a trebuit să bat toba, să mă laud la toată lumea cu marea mea expediţie. Halal exploratoare, încă n-am ajuns nici în tren şi-mi plâng de milă!”

Între timp, ajunsese pe peronul înţesat de lume, credea că va fi singură la trenul de la miezul nopţii, dar s-ar părea că nu doar ea pleacă la Budapesta azi, din C. De fapt, azi a devenit deja mâine, trenul întârzie câteva minute, fapt care iarăşi îi produce Dafinei dureri de cap, suplimentare. Profită de timpul rămas până la apariţia trenului pentru a-şi verifica încă o dată actele şi banii, sunt toate exact acolo unde le-a pus aseară, n-a uitat nimic. Băncile de pe peron sunt ude din pricina ploii care pătrunsese şi pe sub copertinele ce ar trebui să apere călătorii de apa ce cade din cer, aşa că trebuie să ţină rucsacul în spate, lucru care devine din ce în ce mai greu. Face în minte un inventar rapid al lucrurilor pe care, cu mare atenţie, le aşezase în rucsac, gândindu-se că trebuie să renunţe la unele din ele, deocamdată nu ştie la care, deoarece nu va fi în stare să care ore întregi un rucsac atât de plin.

Iată că apare trenul, un fel de izbăvire pentru călătorii ce-şi ţin bagajele în mână, pentru a le proteja de apa ce s-a infiltrat peste tot. Găseşte uşor vagonul şi cuşeta înscrise pe biletul luat de aproape o lună, urcă pe prima treaptă, apoi, când să facă al doilea pas, parcă cineva ar trage-o în spate, parcă e un uriaş hopa-mitică ce şi-a pierdut echilibrul, dar nu mai e în stare să-l regăsească. Noroc cu băiatul ce voia să pună piciorul pe treapta vagonului exact în spatele ei, care o ajută să revină la verticală. Senzaţia de melc pe care casa-l trage într-o direcţie greşită a mai avut-o doar la grădiniţă, când s-a încăpăţânat să care o ditamai varza, dar atunci  a căzut în nas. Cu opinteli şi scrâşnete din dinţi, iată că, într-un final, ajunge la patul ei; noroc că a luat locul de jos, acum n-ar mai fi fost în stare să facă echilibristică şi pe scara ce ar fi dus-o la un loc superior (ca înălţime, nu confort). Sunt doar trei persoane în cuşeta cu şase paturi, foarte convenabil, mai puţine şanse ca cineva să sforăie, mai apucă să se gândească Dafina, înainte ca  somnul s-o îmbrăţişeze cu braţele-i voluptoase. Oboseala şi emoţia plecării au doborât-o în câteva minute; cu toate că de obicei are un somn foarte uşor, auzind orice zgomot, acum nici nu-i pasă că la fiecare minut, osia vagonului scoate un sunet de mâţă în călduri.

Un zâmbet larg se întinde pe faţa femeii aproape trecută de a doua tinereţe, ar spune un observator foarte atent, cu mici riduri la colţurile ochilor şi la rădăcina nasului, dar având un  corp de invidiat, care poate rivaliza cu al multor femei, mai tinere cu 20 de ani.

Povestea ei este una aproape banală, o căsnicie eşuată din pricina ambilor soţi, a fost verdictul tribunalului. De fapt, o căsnicie care din exterior părea frumoasă şi solidă, la fel ca toate poveştile minunate spuse pe reţelele de socializare, dar dacă sapi mai adânc, îţi dai seama că nu mai este nimic, sentimentele s-au tot estompat până au dispărut nu se ştie unde, iar plictiseala în doi, devenită rutină, nu mai este ceea ce-ţi doreşti. În acest context, soţul ei a găsit o distracţie extraconjugală, care după doi ani, s-a transformat în noua lui căsnicie. S-au mai întâlnit de câteva ori după divorţ, nu-i poartă pică, se simte bine în pielea ei de „femeie divorţată şi cu multe posibilităţi”, cum a categorisit-o Sorana, prietena ei cea mai bună.

Cei doi copii, Luminiţa şi Luca sunt mari, la casele lor, nu mai au nevoie de ajutor material, iar relaţia cu ei este una destul de unilaterală, adică ea trebuie să-i sune, să-i întrebe ce mai fac, sau să-i invite la o masă în familie. Tinerii sunt cu ale lor, nu prea le mai pasă de mamele pentru care au rămas tot copii. Dafina încearcă să le suplinească absenţa prin diverse activităţi, iar acum a găsit cea mai bună metodă de a petrece o vacanţă „ca-n filme” pe meleaguri necunoscute şi într-un mod cu totul special, are intenţia de a parcurge pe jos în jur de 800 de kilometri, de la Irun până la Santiago de Compostela, străbătând nordul Spaniei,  cu dorinţa de a se depăşi pe sine şi de a uita de neîmplinirile ultimilor ani. Va merge pe una dintre variantele vestitului pelerinaj la Santiago de Compostela, pe Camino de Santiago, adică Drumul Sfântului Iacob, cea mai frumoasă, spun cei care au străbătut deja acest traseu.

Hotărârea de a face acest pelerinaj i-a venit brusc, într-o dimineaţă s-a trezit cu gândul clar în minte, iar de atunci, face planuri pe care, ciudat, Universul a ajutat-o să le ducă la îndeplinire, cu mare uşurinţă. „ Dacă faci ceea ce trebuie, tot Universul complotează pentru a a te ajuta” , îi repeta mereu Sorana, iar acum începe să-i dea dreptate. Rucsacul şi bocancii i-a găsit la o mare reducere de preţ, iar polarul şi două tricouri le-a primit cadou de la Sorana. Mai avea nevoie de sac de dormit, însă mare i-a fost mirarea când, într-o după-masă de aprilie, a primit un email de la un mare magazin de articole sportive cum că a câştigat un vaucher cadou, pe care s-a şi grăbit să-l folosească pentru achiziţionarea piesei de rezistenţă a echipamentului de pelerin, şi anume sacul de dormit.

Celelalte lucruri „neapărat” necesare au fost floare la ureche, dar s-ar părea că acum s-au transformat în kilograme de balast de care trebuie să scape în cel mai scurt timp, dacă se poate, înainte de a începe marşul pe jos.

În legănatul roţilor de tren, pe nesimţite, iat-o pe proaspăta „peregrina” în devenire la Budapesta, unde trebuie să aştepte câteva ore, pentru a lua un tren spre Munchen. Pe peroane mare vânzoleală, se anunţă trenul care trage la linia 2, dar, nu se ştie din ce pricină, ora plecării e depăşită cu 15, apoi 30 de minute…

Foarte ciudat, vede pasageri ce sunt daţi jos din tren, unii dintre ei aşezându-se în şezut direct pe peron, oarecum în semn de protest.

Abia după mai bine de o oră, când trenul se urneşte din loc, află şi Dafina motivul întârzierii. Toţi oamenii aceia ce  fuseseră daţi jos din tren erau imigranţi, din Siria şi alte ţări arabe. Veniseră cu nemiluita în Europa din pricina evenimentelor nefericite din ţările lor, crezând că aici vor găsi o viaţă mai bună. S-ar părea că autorităţile erau cam depăşite de această situaţie fără precedent, aşa că forţele de ordine se descurcau cum puteau.

Compartimentul este plin, toţi ceilalţi călători sunt tineri care pleacă în vacanţă, ei o lămuresc pe Dafina ce şi cum e cu imigranţii. Pe hol, o aglomeraţie de nedescris, nu toţi pasagerii clandestini fuseseră daţi jos la Budapesta.

„Hmm, dacă ştiam, nu cred că aveam curajul să plec de acasă, dar aşa, fiind complet inocentă, n-am avut nicio strângere de inimă. Vezi, dacă nu mă uit la ştiri? Habar n-am pe ce lume trăiesc… „ Se mustră ea, mai în glumă, mai în serios.

Tinerii coboară după câteva staţii, moment în care apare  tot un tânăr, însă clar că musulman, ale cărui singure bagaje sunt un smartphone şi o şapcă, pe care o mototoleşte şi o pune sub fund. Îi zâmbeşte voios Dafinei, aceasta încearcă o grimasă, apoi el se adânceşte în butonarea smartphone-ului, în timp ce femeia stă ca pe ace, nu e tocmai ceea  ce plănuise, să călătorească alături de un posibil terorist. ( Trăsese cu urechea la ce vorbeau tinerii care tocmai coborâseră).

Peste încă o jumătate de oră, trenul opreşte într-o gară mai mare, vagonul e prea în spate şi nu vede cum se numeşte, cert este că holul se umple de jandarmi, care-i dau jos pe toţi imigranţii ce se mai aflau în tren. Răsuflă în sfârşit uşurată când şi imigrantul ei e scos din compartiment, în timp ce-i arunca din nou un zâmbet ghiduş.

Trenul stă parcă prea mult aici, dacă nu pleacă în câteva minute, va pierde legătura de la Munchen, la Paris. În sfârşit, după mai bine de o jumătate de oră de aşteptare, începe să se urnească uşurel… „Oh, bine că plecăm, mai am o şansă!” se gândeşte femeia, moment în care, mereu cu zâmbetul pe buze, imigrantul reapare şi-şi reia locul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dafina se simte de parcă ar avea o ţeapă în fund, de ce oare a revenit tocmai aici? Nu erau şi alte compartimente, cu puţine persoane? Sau, poate, a mirosit că sunt şi eu străină de aceste meleaguri, s-ar părea că  l-am atras ca un magnet. Îşi priveşte rucsacul ce stă singurel la bagaje, sperând ca băiatului ce s-a adâncit din nou în butonarea telefonului să nu-i vină vreo idee… „Oricum, banii şi actele sunt în borsetă, bine că i-am ascultat pe cei cu experienţă şi am luat-o.”

Peisajele trec grăbite prin faţa geamului, dealuri îmbrăcate în toate nuanţele de verde, cu iarbă la poale şi păduri de pini şi molizi mai spre vârf, o ploaie grăbită de vară împrospătează atmosfera cu stropii ei veseli, moment în care, călătorii din celelalte compartimente încep să se alinieze pe hol apropiindu-se de uşa vagonului, probabil urmează o nouă staţie.

Cu pălăria de pai legată de rucsac, borseta la brâu şi ochii în patru, părăseşte şi eroina noastră compartimentul, a fost anunţată staţia care urmează, şi anume, Munchen. Tânărul zâmbăreţ nu are probleme cu bagajele, îşi îndeasă şapca până pe ochi, şi dispare în aglomeraţia uriaşei gări, aproape de dimensiunile unui aeroport.

Cu toată graba şi alergarea pe lângă trenurile oprite pentru a lua călătorii pe nenumăratele linii, Dafina constată că trenul în care trebuia să urce tocmai a plecat de câteva minute. Nu  are  timp să se lamenteze, merge repede la biroul de informaţii, pentru a găsi o altă modalitate de a ajunge la Paris. Da, există una, dar cu patru trenuri. Nu-i nimic, abia n-o să se plictisească… se gândeşte ea, făcând haz de necaz, aşa cum toţi românii suntem obişnuiţi, încă de mici. Probabil aşa suntem structuraţi genetic, altfel, de ce am fi atât de asemănători? S-ar putea ca această genă să ne fi ajutat de-a lungul timpurilor să n-o luăm razna, am râs şi ne-a trecut. Are timp destul, aşa că-i scrie Soranei, prietena ei cea mai bună, pentru a o ţine la curent cu ultimele (de fapt primele ) ei aventuri:

” Dragă Sorana,…

Sper că v-am făcut destul de curioşi…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

”Love story pe Camino de Santiago” – carte în lucru

2 răspunsuri

Capitolul al …-lea

Aviles – Soto de Luina

 

 

„Dragă Sorana,

     Azi am avut o zi foarte umedă, dar totodată veselă, aşa că nu mă pot abţine să nu ţi-o povestesc în amănunţime. Am plecat foarte devreme din Aviles, bucuroasă că, în sfârşit am scăpat de scârţâitul paturilor vechi, care m-a chinuit toată noaptea. N-a mai părăsit nimeni albergue în acelaşi timp cu mine, aşa că a rămas să mă descurc singură cu ieşirea din oraş. Noroc cu un localnic, care, cu toată ora matinală, se îndrepta spre serviciu şi mi-a dat toate indicaţiile, aşa că am reuşit să ies din oraş când deja se lumina de ziuă, nu e deloc un oraş mic, abia acum am constatat. După ploaia torenţială de aseară, atmosfera miroase a proaspăt şi a ceaţă (dacă-ţi poţi închipui mirosul ceţei). Merg mult printre case frumoase, cred că am intrat în altă localitate, dar n-am văzut niciun indicator. Localnici sunt puţini, sunt ori la muncă, ori stau și mă pândesc pe mine, de după perdele. Glumesc, m-am obişnuit deja cu lipsa oamenilor pe străzi, nu e ca în România, unde, la orice oră străzile mişună de oameni, iar aceasta nu este neapărat o bilă roşie pentru ţara noastră.

     E înnorat, nu e chiar frig, dar o răcoare plăcută mă face să grăbesc pasul, s-ar părea că norii se adună tot mai mulţi, cerul a devenit plumburiu, iar ploaia poate începe dintr-o clipă în alta.

   Iată-l pe suedezul pe care l-am mai întâlnit de vreo două ori, nu ştiu cum îl cheamă, ne-am prezentat, dar eu n-am înţeles numele lui. Mergem puţin împreună, dar lui, ritmul meu i se pare prea încet, aşa că ne luăm rămas bun pentru-a nu ştiu câta oară şi nu se ştie pentru cât timp…

   Măresc şi eu pasul, dar picioarele mele nefiind lungi, reuşesc doar să obosesc mai repede, aşa că revin la ritmul pe care pot să-l păstrez fără a face eforturi suplimentare.

   Ajung din nou într-un orăşel, unde, un copac imens parcă-mi face cu ochiul, un fel de invitaţie de a imortaliza clipa pentru amândoi, împreună. Cum din spate vine suflând ca o locomotivă cu aburi un pelerin pe care l-am văzut aseară în Aviles, îl rog să-mi facă o poză cu copacul, apoi mergem o perioadă împreună. Se numeşte Javier, este spaniol şi vrea să parcurgă tot Camino del Norte în 25 de zile. E foare hotărât să facă acest lucru, eu îi urez succes, apoi ne despărţim, nu înainte de a-mi spune că a fost la Cluj, ca suporter al nu ştiu cărei echipe de fotbal. N-a văzut nimic din oraş, de la aeroport au fost luaţi cu autobuzele, duşi la stadion, apoi la bere şi înapoi la avion. Despre bere, avea o părere bună.

   Stau oarecum pe prispa unei case aflată în construcţie şi privesc cum Javier se îndepărtează cu paşi mari, e însăşi esenţa pelerinului, a bărbatului puternic care merge şi merge, pentru a-şi îndeplini ţelul, în cazul lui, în 25 de zile…

   Eu nu mi-am propus un anumit timp, am banii limitaţi, dar oricând ştiu că tu-mi mai poţi trimite, dacă se termină (iarăşi am glumit). O să merg cum voi putea, ţelul meu este să ajung, nu contează în câte zile.

   Ajung la Soto del Barco, o localiate micuță, dar cocoțată pe un deal. E momentul ideal pentru micul dejun, iar ”tortilla de patatas” este singurul fel de mâncare fără carne, gătit divin de bucătar și servit de o barmaniță drăguță, care alături de o salată și o cafea, a fost un adevărat festin pentru mine (tortilla, nu barmanița), mi-au inundat papilele gustative cu cele mai delicioase arome.

   La ieșirea din restaurant, în timp ce mă străduiam să urc panta spre centrul orășelului, iată un cuplu interesant, ea australiancă iar el american, trecuți de vreo două tinereți, dar foarte bine dispuși și cu o alură sportivă. Am schimbat câteva impresii, iar eu am plecat mai departe, lăsându-i pe cei doi la o terasă.

După ce mă îndepărtez destul de Soto del Barco, așa încât să nu mă mai pot întoarce înapoi, ploaia mocănească ce se insinua de câteva minute se transformă într-o ploaie în toată regula, nimeni nu mai vine din urmă, e posibil ca toată lumea să fi rămas undeva la adăpost, am rămas singură să mă lupt cu umezeala, care simt că mă pătrunde peste tot. Fie vorba între noi, pelerina, cu toate că e destul de lungă, te apără de ploaie atâta timp cât nu e torențială și cât nu ți se îmbibă hainele și de jos în sus.

   Iată un hotel ce pare cam pustiu, stau o vreme pe scări, dar îmi dau seama că numai pierd vremea, ploaia nu dă semne că s-ar opri, iar eu sunt udă leoarcă și mi-e foarte frig. O iau din loc urmând săgețile, așa, ajung de la nivelul unei autostrăzi, exact sub autostradă, la o diferență de nivel de vreo sută de metri, cu genunchii mei obosiți și supărați, pe care cred că nici măcar nu mi-i mai simt.

   O stradă foarte îngustă, pe care apa vine puhoi este Camino al meu, merg fără să-mi mai pese, mai udă decât acum, n-aș putea deveni. După ce trec pe lângă niște tufișuri, iată o casă, iar, lucrul cel mai important, o mașină ce oprește exact lângă mine. Plouă atât de tare, că ai impresia că dacă vorbești apa-ți va inunda gura, dar totuși îl întreb pe șofer câți kilometri mai sunt până la Soto de Luina, unde voiam să ajung și unde, de fapt acum sunt obligată să merg, doar n-o să stau în ploaie toată ziua. După calculele mele mai sunt cam 4 kilometri, dar răspunsul lui mă demoralizează de-a binelea, zice că 7.

   Făcându-i-se milă de mine, îmi face semn să-mi dau pelerina jos, s-o pun în spate (e o mașină cu două locuri, în spate e pentru marfă) și să urc în mașină. În primul moment mă codesc, păi eu îmi promisesem că voi face toți, dar toți kilometri pe jos, iar acum, am impresia că trișez.

   Am două secunde ca să mă hotărăsc, secunde necesare pentru a face ce mi-a zis omul și să urc în mașină, la căldură. Mă gândesc că așa o șansă nu primește oricine, poate e un semn divin, așa că fac manevrele necesare și mă trezesc pasager, în loc de pelerin…

   Călătoria a durat foarte puțin, dar destul pentru a-mi da seama că mie mi-ar fi luat cel puțin două ore. M-a lăsat la doi pași de albergue, unde suedezul ajunsese deja și mă privește contrariat, întrebându-se precis cum naiba am ajuns atât de repede? Dar secretele sunt secrete, chiar și pe Camino. Îmi aleg un pat, apoi sunt îndrumată de către ceilalți pelerini la bar, pentru ștampila pe credențial și pentru a plăti cazarea. Pe drum, mă întâlnesc cu Javier, ca un câine ud, mirat din cale-afară că am ajuns înaintea lui, dar nu i-am divulgat nici lui secretul. În fond, unii fac Camino pe bicicletă, așa că o mică diversiune, cu mașina, nu e mare lucru.

   La bar, un cuplu în vârstă, un moș și-o babă, bine amețiți, joacă păcănele. Încerc să le fac o poză, dar nu reușește prea grozav.

   Cumpăr o groază de chestii de mâncare, uitând din nou că nu le pot mânca pe toate și mâine iar voi avea extragreutăți de cărat. Când ajung din nou la albergue, tocmai se întinsese o masă comună, la care am participat și eu cu mâncarea tocmai achiziționată.

   Afară e frig, în dormitor e frig, nu există o bucătărie, iar masa e pe terasă. Nici nu vreau să mă gândesc în ce hal aș fi ajuns dacă mai trebuia să merg încă 7 kilometri prin ploaia ce abia acum încetează, când toată lumea merge devreme la culcare, ne zgribulim în paturi, pentru a acumula un pic de căldură. Brrr! Ce bine ar fi să fii și tu aici, precis ai spune un banc și ne-am încălzi râzând…

Noapte bună, îți urează peregrina Dafina”

   

   Toată lumea doarme, iar luna, ieșită de după un nor somnoros, le luminează fețele obosite și mulțumite. O altă zi s-a încheiat, pentru fiecare altfel, dar sunt mulțumiți cu toții, au ajuns cu un pas mai aproape de țelul călătoriei lor. Au plecat la drum din diferite motive, dar, cu siguranță, la capătul lui, vor fi cu toții pelerini.”

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

Fragment din cartea ”Pășind prin spinii trandafirilor”, care a luat drumul editurii…

Lasă un răspuns

                                                     Capitolul al IX-lea

                                                        Complotul

    După ce i-am expediat mamei scrisoarea, nu trece mai mult de o săptămână până când mătuşa Maria, sora tatei, vine să mă vadă la cămin. Ea locuieşte în Bucureşti, dar n-a venit niciodată să mă caute, de când sunt studentă.

    • ”Vai, Sofia, ce fată frumoasă te-ai făcut! Mă ia ea pe departe. N-ai mai trecut pe la noi în ultima vreme.. (Fusesem doar de două ori, în toamnă, apoi nu mai avusesem timp de vizite, învăţatul îmi ocupa tot timpul. Ştii, mi-a zis maică-ta să-ţi spun să mergi urgent până acasă, bunica ta e cam bolnavă.”
    •    Vorbele ei mă sperie de-a binelea, mă întristez subit, cu gândul la minunatele clipe petrecute la bunici, împreună cu fraţii mei, când bunica ne gătea toate bunătăţile din lume, iar bunelul intra în jocul nostru de parcă am fi fost cu toţii de aceeaşi vârstă, aşa că o chestionez intrigată pe mătuşa, despre boala bunicii.
    • ”Nu mi-a spus prea multe, doar că să te duci acasă, cât mai repede. Poate n-o fi ceva atât de grav…”
    • ”Atunci, de ce trebuie să merg atât de urgent acasă, eu tocmai am nişte lucrări de predat, nu pot pleca aşa, cu una cu două, doar dacă…”
    • ”Da, da, fată, du-te acasă şi nu mai pune atâtea întrebări fără rost, o să te dumireşti tu acolo.”
    •                                               ***
    •    ”Da, bunica, câte clipe frumoase am petrecut alături de ea, cât am râs şi câte poveşti ne spunea, era cea mai grozavă bunică, din toate câte au fost vreodată”, se gândeşte Sofia, înainte de a cădea din nou în puţul amintirilor…Din depărtarea vremurilor trecute, chipul bunicii, tânăr pe atunci, îi surâde jucăuş, parcă o îndeamnă să se înfrupte cu bucatele ce le-a făcut cu mult drag, special pentru ea.
    •    Vorbele mătuşii mi se par şi mai ciudate acum, dar e prea complicat să dau un telefon acasă, ( cu aviz telefonic peste cel puţin trei zile, apoi să merg la poştă şi să aştept ore în şir, până primesc legătura), aşa că voi pleca la sfârşitul săptămânii, cu speranţa că a fost doar o alarmă falsă în ceea ce o priveşte pe bunica. Nici prin minte nu mi-ar fi trecut în acel moment că buclucaşa mea scrisoare îmi va pricinui atâta rău, furându-mi din timpul preţios al tinereţii mele. Zicătoarea aceea: ”de-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi”, a fost parcă menită să reflecte întocmai cele ce, peste scurt timp, mi s-au întâmplat.
  • Amândoi stau gravi pe peron, apuc să-i studiez un pic înainte ca ei să mă observe şi brusc, îmi dau seama că ceva foarte rău e pe cale să se întâmple, sau s-a întâmplat deja. Nu, nu s-a întâmplat, poartă haine obişnuite, nu de doliu, deci bunica e încă aici, n-a plecat în lumea de dincolo, cum ne tot ameninţa ea încă de când eram copii şi n-o ascultam deloc. Totuşi, sunt atât de serioşi şi caută cu atâta asiduitate printre călătorii care coboară ca să mă vadă şi pe mine, încât mi se face pielea de găină. E clar că nu-i a bună, dar nu-mi dau seama ce poate fi…
  •    Vagonul meu a oprit la vreo 50 de metri de locul în care părinţii mei sunt parcă înfipţi în pavajul peronului pe alocuri presărat cu gropi care dau bătaie de cap unor călători ce cară bagaje grele după ei.
  •    Trenul opreşte încetişor în staţie, unde tata şi mama, împreună, mă aşteaptă emoţionaţi, de parcă aş veni cel puţin de la Paris. Mi se pare puţin straniu că sunt amândoi pe peron, de obicei, când am mai venit de la Bucureşti, mă aştepta doar tata, iar mama era acasă, făcând ceva bun de mâncare, ”că doar vine studenta”, cum se răzgâiau fraţii mei, mai în glumă mai în serios, când intram pe poartă.
    • Mamă, tată, ce-i cu voi, amândoi, aici? Sau, ce-i cu voi aici? De unde ştiaţi că voi veni azi?
    • Păi, nu ştiam, dar te aşteptăm de trei zile, îmi dezleagă mama doar o parte a misterului din cauza căruia se află în gară exact la data şi ora sosirii mele.
    • Şi bunica? Ce face bunica? Mi-a spus mătuşa Maria că nu e prea bine…
    • Aaa, exclamă tata, un pic surprins, ea e bine… e mai bine acum, spune el, luând seama la propriile-i cuvinte, când mama se uită chiondorâş în direcţia lui. Da, da, e mai bine, dar a fost destul de rău…
    •    Am impresia că jucăm o scenetă, în care n-am nici cea mai vagă idee care o fi rolul meu.
    • Bine, atunci care era urgenţa cu venirea mea acasă?
    •    Cei doi se privesc doar o fracţiune de secundă, dar destul încât să fiu sigură că ceva se întâmplă, un lucru care, deocamdată, îmi este ascuns.
    • Lasă că vorbim acasă, eşti şi tu obosită, doamne ce bine-mi pare că ai venit acasă, mi-era dor de fetiţa mea! Continuă mama, dându-mi de înţeles că nu e momentul pentru discuţii serioase şi importante acum.   Oraşul mi se pare mult mai mic, impresie pe care n-o avusesem niciodată, atunci când locuiam aici. Micul parc din centru, cu copaci seculari şi iarba ce abia începe să înverzească, este doar un pui faţă de parcurile din Bucureşti, imense şi pline de bănci cu îndrăgostiţi… Ce-mi veni oare tocmai acum, acel gând pe care vreau să-l uit, cu singura mea întâlnire, terminată în mod lamentabil şi fără nicio urmare? Parcă citindu-mi gândurile, mama mă întreabă aparent neinteresată de răspunsul pe care i-l voi da, dar de fapt, numai ochi şi urechi:
    •    Înţeleg că, cel puţin pentru moment, n-o să scot nimic de la ei, aşa că-mi ridic micul bagaj cu care venisem, pe care tata, ca un adevărat cavaler, mi-l ia din mână, apoi ne îndreptăm voios spre casă, povestind de câte toate se mai întâmplaseră în mica urbe de când eu mă făcusem bucureşteancă.
    • Ei, dar ce mai face băiatul acela, Sergiu?
    • Să ştii că ne-a plăcut scrisoarea ta, mai ales partea aceea cu ”caisele”… sau cu piersicile? continuă şi tata, iar eu nu-mi dau seama dacă e serios, sau glumeşte.
    • Aa, nimic, nu mai ştiu nimic de el, a fost aşa, o întâlnire şi… gata!
    • Şi nu v-aţi mai întâlnit, pe urmă?
    • Nuuu! Nici nu mi-a făcut cine ştie ce impresie, de fapt.   Ziua trece fără ca eu să aflu motivul pentru care am fost chemată de urgenţă acasă, iar mâine, fiind duminică, mama mă anunţă că vom avea musafiri la masă, fără a-mi mai da şi alte detalii. Mă simt de parcă aş face parte dintr-o familie de mafioţi, unde secretele şi răsturnările de situaţie sunt la ordinea zilei. Fraţii mei sunt deosebit de rezervaţi, nu se poartă nici pe departe ca altă dată, dar pun acest lucru pe seama faptului că acum mă cred o domnişoară din Bucureşti, nu mai sunt doar sora lor mai mare căreia îi jucau tot felul de feste, abia acum câteva luni.
    • În camera mea, pe pat, găsesc o rochie nouă, cu un imprimeu de primăvară, flori de trandafiri roz, pe un fond de culoarea untului…Mi se pare ciudat faptul că mama a stat să coasă rochia în loc să se ocupe cu treburile gospodăriei, care şi aşa îi iau destul timp, iar acum nu este niciun eveniment, sau poate nu ştiu eu… Cobor îmbrăcată cu rochia cea nouă, iar mama mă priveşte cu lacrimi în ochi, iarăşi nu-mi dau seama de ce…
    •    Părinţii mei se privesc din nou parcă încurcaţi şi speriaţi, dar, s-ar părea că au de făcut un lucru de care nu mai sunt atât de siguri că e necesar, însă sunt nevoiţi să-l ducă la bun sfârşit, nu mai este cale de întoarcere. Acesta a fost încă unul dintre numeroasele mele momente de premoniţie, mi s-a întâmplat adeseori, de-a lungul vieţii, să am clar în minte o idee sau o situaţie, fără ca nimeni dintre cei din jur să-mi fi spus ceva concret. Drumul spre casă a devenit deodată neinteresant, noroc că mai sunt doar două străzi şi am ajuns. Fraţii mei stau în faţa casei, iar întâlnirea cu ei este singurul moment ce mi se pare adevărat, de când am coborât din tren.
    • Ce ai, mamă, că nu merg spre altar, doar probez rochia pe care mi-ai făcut-o şi care-mi place foarte mult, dar nu-mi dau seama deloc de ce te-ai obosit s-o coşi aşa, fără un motiv serios.
    •    Mama începe să plângă de-a binelea, de parcă vorbele mele ar fi ars-o, nu altceva. Parcă-mi vine şi mie să plâng, dar eu nu ştiu de ce, cel puţin deocamdată… Mama îşi revine prima, îşi şterge lacrimile cu şorţul, iar în timp ce se întoarce în bucătărie, îmi mai zice doar:
    • Să te îmbraci mâine cu rochia asta, îţi vine foarte bine.
    • Dar ce musafiri atât de importanţi avem, încât să îmbrac o rochie nouă? Eu voiam s-o iau la Bucureşti, acolo am mai multe ocazii să mă îmbrac frumos. Mai merg la teatru, la operă… visez eu cu ochii deschişi, dar mama îmi taie avântul, cu o precizie de bisturiu:
    • Mai vedem noi cum mai e cu Bucureştiul, deocamdată, eu te rog să îmbraci rochia asta mâine, crezi că poţi face atâta lucru pentru mama ta?
    • Da, sigur, iartă-mă, nu voiam să te supăr, încerc eu să aplanez un conflict ce apăruse din senin, ca un norişor ce zburdă fericit pe cer, iar în cinci minute, se transformă într-o urgie ce se vântură de la un capăt la celălalt al orizontului. Mai adaug doar aşa, fiindcă tot mi se pare ciudată povestea cu bunica:
    • Dar la bunica mergem azi, sau mâine? Că doar n-oi fi venit degeaba de la Bucureşti…
    • Lasă că mai vedem, deocamdată, avem altele pe cap. Mergem şi la bunica, dar nu azi!   Urc în camera mea, mă îmbrac cu haine de casă şi nu mai ies până seara, am o mulţime de învăţat pentru săptămâna viitoare.
    •                                                          ***
    •    Mama se aude dereticând, gătind, mai ceva ca la Paşti, dar cum mie nu-mi spune nimeni nimic, mă resemnez să aflu mâine marele mister care m-a adus de urgenţă acasă şi care mă pune să îmbrac o rochie nouă…
    •    Cuvintele mamei mă cam sperie. Dacă nu mergem azi, iar mâine avem musafiri, ea nu ştie că mâine seară trebuie să fiu în tren, spre Bucureşti? Încerc să nu mă mai gândesc, oricum nici cea mai îngrozitoare ipoteză a mea n-ar fi fost mai aproape decât un an lumină de ceea ce mi s-a întâmplat cu adevărat.
  • Astăzi este înmormântarea, sare Sofia arsă din pat, iarăşi speriată că a dormit prea mult. Şi Miruna, vine Miruna!   Fiecare dintre ele ştie undeva în subconştient că viaţa celeilalte nu e atât de roz cum pare, dar preferă să se mintă că sunt bine, că totul este aşa cum trebuie să fie. Acum se vor întâlni, întâlnire care, în mod inevitabil, le va obliga să dea un pic la o parte din vălul sub care-şi protejau vieţile, un pic de adevăr trebuia să iasă la lumină, altfel, la ce bună toată întâlnirea lor? Da, şi înmormântarea… uitase complet de înmormântare, devenise motivul neesenţial al faptului că Miruna călătorea mii de kilometri… i-ar fi plăcut mai mult să vină de dragul lor, al celor rămaşi acasă, nu doar din obligaţia de a asista la înmormântare.

 

  •    Amintirile revin din nou, parcă ar trăi două vieţi în paralel, dar la vârste şi nivele de înţelegere diferite…
  •      Bucuria revederii fiicei rătăcitoare este din nou umbrită de motivul întoarcerii ei în ţară, pentru câteva zile, desigur, dar destul pentru a petrece timp împreună, pentru a se simţi din nou mamă şi fiică, nu două cunoştinţe, care, sporadic, vorbesc la telefon. Vrând-nevrând, depărtarea ucide relaţiile, fiecare ducându-şi viaţa pe continentul ei, cu preocupările de zi cu zi şi cu bucuriile şi supărările inerente, mama şi fiica nu-şi mai povestesc totul, trec prin filtrele minţii ceea ce trebuie sau nu trebuie să ştie cealaltă, ca să n-o supăr, să nu sufere, să nu… De ce s-o încarc cu decepţiile mele, se gândeşte fiica, sau, de ce să-i mai spun despre durerea mea de spate, îşi spune mama. În lumea perfectă pe care şi-o zugrăvesc una alteia, adevărul este întotdeauna alb sau negru, uitând complet de tenta de gri pe care acesta o are mai tot timpul.

Cam… atât!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

Păşind prin spinii trandafirilor : fragment dintr-un roman aflat în durerile facerii

Lasă un răspuns

 

Capitolul  al XX – lea

 Miracol

 

Sunt din nou acasă, acolo unde mergem de câte ori ne este greu. Ce bine este când mai avem la cine să mergem, când cineva drag ne aşteaptă şi face tot ce-i stă în putinţă, doar ca să ne fie nouă bine.

Convalescenţa mea merge bine, cu fiecare zi mă simt mai în putere, iar vestea că am pierdut din nou anul nici nu mi se pare atât de groaznică, e important acum să mă pun pe picioare, apoi, voi mai vedea.

David a terminat între timp facultatea şi s-a străduit să ia repartiţie undeva în Ardeal, lângă  un oraş universitar, pentru ca eu să-mi pot termina facultatea. Nu ştiu de ce  n-a vrut să rămână în Bucureşti, ar fi putut să ia un post prin apropiere, dar nu l-am mai bătut la cap, voi merge acolo unde este şi el, ce rost are să-mi mai fac probleme acum?

Deocamdată sunt acasă, parcă ultimii ani nici n-ar fi fost, am aproape 22 de ani, dar am trăit cât alţii în 50. Sunt măritată a doua oară, cu şanse minime de a mai avea copii, după un avort care m-a lăsat sleită de puteri şi cu sufletul îmbătrânit.

  • Tata ţi-a luat bilet la băi, acolo poate o să-ţi revii, cine ştie? Mama intră în cameră cu veşnica ei tavă cu bunătăţi, iar vestea pe care mi-o aduce mi se pare bună, măcar din punct de vedere al schimbării peisajului.
  • Da, staţiunea aceasta este vestită, poate va face şi pentru mine ceea ce a făcut pentru alte femei… Deocamdată însă, nu mă grăbesc. Mai am doi ani de şcoală, ani pe care i-am pierdut cu bolile mele. Trebuie să mă pun pe picioare şi abia apoi mă gândesc la copii. Deocamdată, prioritară este facultatea. Mă voi transfera la toamnă.
  • Sigur, sigur, dar nu strică să fii şi sănătoasă, eu la asta mă gândeam, bate mama în retragere. Văzând că nu sunt în cea mai bună dispoziţie, face stânga-mprejur şi închide uşa fără niciun zgomot. A avut ea grijă atunci când am venit acasă să-l pună pe tata să ungă toate uşile, ştie că încă din copilărie mă deranja scârţâitul lor plângător.

***

Sunt la staţiune. Voi sta aici toată vara, sunt internată într-un soi de sanatoriu. Îmi place foarte mult, sunt la munte, înconjurată de păduri, în fiecare dimineaţă, sub geam vine o mică pasăre cântătoare, care-mi înseninează întreaga zi. Stau într-o cameră nu prea mare împreună cu încă două femei, toate avem aceeaşi problemă, vrem să facem copii, dar nu putem. Lucreţia şi Mariana sunt mai în vârstă, adică sunt trecute de 30 de ani, mie mi se par aproape bătrâne. Ce le mai trebuie copii, dacă n-au făcut până acum?

Suport cu stoicism toate tratamentele şi procedurile, strâng din dinţi când e nevoie, dar nu mă dau bătută. Aşa facem toate, sunt curioasă dacă şi bărbaţii ar face la fel, în cazul în care rolurile s-ar inversa. Mă cam îndoiesc de asta, ei se plâng şi când se lovesc la un deget, d-apoi să nască şi să crească nişte copii. Dumnezeu a ştiut foarte bine ce face când a lăsat asta în seama femeilor, bărbaţii ar fi putut, cel mult, să se plângă şi s-ar fi aşteptat să li se ridice câte o statuie pentru fiecare faptă de glorie, cum ar fi naşterea şi alăptarea.

Ca să nu mai vorbim despre marea nenorocire când femeia nu face copilul de sexul dorit. Bineînţeles că tot timpul sexul dorit este cel masculin, dar aş vrea să-i văd pe ei, pe masculi, trăind într-o lume fără femei… Cred că toate lucrurile ar fi slinoase, peste tot ar mirosi a bere iar râgâitul ar fi la loc de cinste. Doamne, ce gânduri nu-mi dau pace, tocmai azi, când vine David în vizită. Ia să mă fac eu frumoasă, că-mi vine soţiorul, nu ne-am văzut aproape de-o lună, trebuie să arăt cât de cât prezentabil, să fac faţă noilor provocări, am auzit că are colege de muncă tinere. Iar el, inginer stagiar cu nevasta plecată la sanatoriu, e numai bun de vânat… Taci, opreşte-te! Ce te tot bagi? Azi vreau să mă bucur de întâlnirea cu David! Punct. Sau… punct şi virgulă? De ce mă tot gândesc la prăpăstii, când eu, de fapt, trebuie doar să mă fac bine, să plec de aici şi să încep o viaţă nouă?

  • Sofia, la poartă, te caută cineva – îşi bagă capul pe uşă o pacientă din camera alăturată.
  • Am zburat, mulţumesc, îi răspund peste umăr şi mă grăbesc pe scări, nu fără a mă gândi la păţania care m-a adus de fapt aici. Uite, acum trebuia să mă bucur de copilul meu, nu să fac tratamente de fertilitate. O singură clipă de neatenţie mi-a furat câteva luni din viaţă, un an de facultate şi, cel mai grav, copilaşul pe care-l purtam în pântec. Ca să nu mai vorbim despre faptul că putea să-mi ia chiar viaţa.
  • Sofia, uitasem cât de frumoasă eşti! Cu un buchet de trandafiri albi în braţe, David mi se pare în lumina amiezii cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată. Îi sar în braţe şi ne pierdem într-un sărut prelung, care aş vrea să ţină o veşnicie. Nu-mi dădusem seama că-mi lipseşte atât de mult, până în clipa în care l-am văzut stând acolo, un bărbat bine, un bărbat care este al meu şi care a venit să mă vadă. O mare fericire mă inundă, sunt convinsă că n-am greşit măritându-mă cu el, nu-mi doream ca altcineva să fie în locul lui, în acest moment. Mă îndepărtează puţin cu blândeţe ca pentru a mă vedea mai bine, iar ochii lui îmi spun că mă iubeşte, că eu sunt femeia lui şi numai a lui, că aşa va fi în vecii vecilor. Lăsăm bagajele şi trandafirii la poartă şi plecăm să ne plimbăm pe aleile parfumate, presărate din loc în loc cu bănci, pentru cei internaţi şi pentru vizitatori. Mă simt de parcă am fi la prima întâlnire, nu mă mai satur să-l privesc şi-l văd cu alţi ochi, cu ochi de femeie matură de acum, nu de copiliţă cu mofturi şi idei preconcepute.
  • Mi-a fost tare dor de tine, Sofia!
  • Atunci, de ce n-ai venit mai demult? Sunt aici de aproape o lună…
  • Ştiu, ştiu, dar am vrut să iau prima chenzină, să am banii mei, ca să nu mai fiu nevoit să cer de acasă. Mă înţelegi, nu-i aşa? De acum, eu voi avea grijă de tine, nu mai trebuie să iei bani de la ai tăi. Abia aştept să te întorci, deocamdată vom sta la un cămin de nefamilişti, dar am o promisiune că voi primi o locuinţă de serviciu, turuie el, iar eu îl privesc de parcă ar fi soarele ce tocmai a răsărit de după deal.

Ciripind ca două păsărele pe o creangă, ne afundăm tot mai mult în pădurea primitoare, iar iarba mătăsoasă parcă e anume făcută pentru noi, îndrăgostiţii de acum şi de când lumea, Romeo şi Julieta moderni, ce nu vor să moară înainte de a trăi, înainte de a se înfrupta din bucuriile vieţii. Mângâierile lui n-au fost niciodată atât de pasionale, iar din străfundurile mele n-am simţit până acum atâta dorinţă, atâta dor neostoit care până acum fusese doar un somn  latent, iar acum izbucnea la suprafaţă ca un vulcan încins, a cărui lavă mă arde şi mă ridică la cer, cânt cu îngerii şi mă zbat cu demonii, am toată viaţa înainte, dar parcă am murit de o mie de ori, înviind de fiecare dată, mai puternică şi mai frumoasă. Ne revenim după o vreme, privind iarba culcată de vârtejul trupurilor noastre tinere, ne privim zâmbind, iată, aceasta trebuie să fie dragostea adevărată, iar noi suntem doi norocoşi, fiindcă am descoperit-o. Îmi odihnesc capul pe pieptul lui şi-mi spun că nimic rău nu se mai poate întâmpla, simt fericirea aproape material, e ca un văl abia perceptibil ce ne acoperă pe amândoi şi ne face să fim unul, să respirăm şi să ne bată inimile la unison. E clipa noastră magică, unică şi irepetabilă, dar, în acel moment, credeam că o putem prelungi la nesfârşit.

  • Sofia!
  • Da!
  • Te iubesc, te iubesc cum n-am iubit şi n-o să mai iubesc pe nimeni vreodată!
  • Te iubesc cum iubeşte floarea-soarelui astrul zilei, la fel ca ea, te voi urmări toată viaţa…
  • A mea, sau a ta?
  • Ce contează? Voi fi mereu umbra ta, lumina ta, sclava şi regina ta. Până la sfârşitul veacurilor…
  • Ai devenit melodramatică, dar îmi place, îmi place la nebunie… Mai vreau, mai vreau clipe ca aceasta, doar noi doi şi…
  • Ssst! Vine cineva pe alee. Haide, repede, să fugim!

N-am privit în urmă, dar dacă nu mă înşelasem, iar cineva venea pe alee, putea să vadă doi tineri alergând, în timp ce, din fugă, îşi aranjau veşmintele ce le atârnau în mod ciudat.

 

Dacă v-a plăcut „cântarea”, v-o mai cânt, dar altăoară… vorba poetului.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Violul

Lasă un răspuns

Iată încă un capitol din cartea mea, nu ştiu dacă vă va plăcea…

 

„PĂŞIND PRIN SPINII TRANDAFIRILOR

                                                                         roman în lucru                               


Toată ziua m-am gândit la momentul acesta, când voi sta, fără nicio apărare, cu picioarele desfăcute, pe masa ginecologică. S-a întâmplat un miracol, voi fi mamă, cu toată prognoza negativă a doctorilor, care, după întâmplările recente, nu-mi mai dădeau nicio şansă. Se pare însă că doctorii nu pot scrie soarta nimănui, nu se pot erija în Dumnezei care să hotărască dacă şi cât va mai trăi un pacient, ei pot doar să-şi facă meseria cât pot de bine şi să spere că vor primi ajutorul divin, fără de care nimic nu se poate înfăptui.

Stau pe masa rece şi inconfortabilă, aşteptând să apară medicul, un om între două vârste, cu ochi de viezure,  păr roşcat de irlandez, şi o faţă rotundă, dar care nu exprimă bonomie, ci, mai curând, un fel de viclenie bine ascunsă sub zâmbetul care se vrea larg, şi care dă la iveală nişte dinţi strâmbi şi pe alocuri cariaţi.

Sora vine să verifice dacă totul este în regulă, apoi se retrage fără un cuvânt, închizând uşa fără niciun zgomot. Minutele de aşteptare, şi aşa lungi, acum devin de-a dreptul kilometrice, mi se pare că mă aflu într-un caier de lână care, din ce în ce mai mult îmi îngreunează respiraţia…

  • Ia să vedem, ce avem aici? Intră doctorul val-vârtej, fără scuze că mă lăsase să-l aştept mai bine de 20 de minute pe masă.

Depărtându-mi şi mai mult picioarele îngheţate din cauza poziţiei nefireşti în care fusesem nevoită să stau atâta timp, abia acum mă priveşte PE MINE, până atunci fusesem doar o tânără ce vine la un control de rutină în timpul sarcinii, nimic neobişnuit, o biată femeie ce poate aştepta cu orele ca Măria sa, doctorul, să-i arunce o privire de pe piedestalul  pe care se căţărase cu greu, an cu an şi treaptă cu treaptă, dar de pe care nu se va mai lăsa dat jos cu una cu două… Privirea din ochii lui m-a făcut să mă înfior, era acea privire care exprimă deopotrivă dorinţa şi puterea, automat, mâinile lui, ca la un semnal, încetează a mai executa doar gesturile profesionale cerute de situaţia dată, încep să-mi mângâie gambele îngheţate, coapsele, ajungând în locuri pe care nu aveau niciun drept să le exploreze în acest fel…

Cred că în acel moment mi-am pierdut cunoştinţa, fiindcă, tot ce-mi mai amintesc mai târziu, era figura lui schimonosită deasupra mea, respiraţia de latrină împuţită care-mi mânjea faţa şi aproape că mă trimitea înapoi în leşin şi mâna mare, păroasă, care-mi apasă faţa, gura, în momentul în care-şi dă seama că vreau să ţip. Mi se pare că nu trăiesc cu adevărat aceste clipe, că e un coşmar, din care mă voi trezi şi totul va fi bine, voi reuşi să-l uit.

Într-un târziu, îmi dau seama că urangutanul a părăsit cabinetul, lăsându-mă acolo, umilită şi zdrobită, cu mintea golită de orice gând, fără dorinţa de a mai trăi, dar, ca şi când prin nişte fire nevăzute, atârnate de Cer, care mă ţin încă aici, în această viaţă, cu rolul clar de a da naştere unei noi vieţi, o viaţă mică, pângărită încă înainte de a se naşte, primesc atâta putere încât să mă dau jos de pe oribila masă, să-mi pun hainele cât de cât în ordine şi să părăsesc cabinetul, fără ca asistenta să-şi mai facă apariţia. Probabil întâmplarea de azi, care, din nefericire a fost a mea, se repetă de nenumărate ori, cu alte femei, la fel de neputincioase ca şi mine şi care nu fac nimic pentru a opri monstrul cu halat de medic de a mai călca peste suflete şi vieţi.

Părăsesc clinica, alegând o direcţie oarecare, trebuie să merg, să merg, ca să-mi limpezesc mintea, cele ce tocmai mi s-au întâmplat par desprinse dintr-un film de groază, încă nu pot crede că eu am fost protagonista unui scenariu pervers, scris de un alienat mintal, un medic cu grave probleme de comportament, dar care se bucură de toată stima colegilor şi a pacienţilor ce n-au trecut prin cabinetul lui, aşa cum am făcut-o eu.

Ajung în parcul plin de copaci seculari, mă aşez absentă pe o bancă, încercând să-mi fac un plan… cum să ies din asta? Cui să-i spun? Îmi dau seama că, toată viaţa, atunci când mi-a fost greu, am fost complet singură, niciodată n-am găsit un umăr pe care să pot plânge, sau un sfat pe care să-l pot urma.

După o matură chibzuinţă, constat că nu pot spune nimănui, soţul m-ar acuza pe mine, iar părinţii, probabil ar face prea mare tevatură, de care nu am nevoie în acest moment. Cum s-ar mai bucura unii dintre colegii mei de facultate, dacă aş fi târâtă şi murdărită într-un proces… Nu, nici vorbă, nu pot spune nimănui.

Hotărârea fiind luată, mă ridic anevoie de pe bancă, de parcă în câteva minute îmbătrânisem cu cincizeci de ani, cu gândul la un duş fierbinte, care mă va spăla de toată ruşinea şi umilirea îndurată astăzi.

Au urmat însă săptămâni lungi, în care, cu toate duşurile, n-am reuşit să alung mizeria ce parcă se lipise pe veci de mine. Doar faptul că viaţa ce creştea în trupul meu începuse să-mi dea semne că există, mângâierile fiinţei celei micuţe pe care le simţeam tot mai des înlăuntrul meu, au reuşit să mă readucă oarecum pe linia de plutire, momentele acelea groaznice se estompau, dar de uitat, nu cred că le voi uita vreodată.”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Întâlnire de poveste

2 răspunsuri

Dragii mei,

Vă mulțumesc din suflet tuturor celor care ați fost aseară alături de mine, la Librăria Mihai Eminescu din București. Am fost extrem de încântată să am atâtea suflete frumoase alături. Știu că majoritatea ați venit de dragul dragei noastre Lucia Elena Locusteanu, căreia îi mulțumesc pentru cuvintele frumoase la adresa cărților mele și pentru faptul că are o mare familie de sânge și una și mai mare de suflet, care o iubește și-i este alături atunci când are nevoie.

Sper ca data viitoare când vom mai avea o astfel de întâlnire, să veniți și pentru mine și cărțile mele.

Mie mi s-a părut că timpul a fost destul de scurt, nu știu cum vi s-a părut dumneavoastră, aș mai fi avut multe să vă spun, chiar dacă nu prea elocvent, dar cu o totală sinceritate.

Le mulțumesc de asemenea caminarzilor care au dorit să fie acolo, chiar dacă în număr destul de mic. Știu că fiecare este ocupat până peste cap cu propria viață, iar dacă intervin evenimente care nu te interesează, n-ai niciun motiv să pierzi din timpul tău prețios, la o întâlnire de suflet, cu oameni buni și deosebiți, așa cum au fost toți invitații noștri de ieri.

Îmi pare rău că nu am poze cu sala, prietena mea, Ana, nu s-a gândit să facă vreuna și cu aparatul meu. Dacă cineva are, îl rog să-mi trimită, pentru a le atașa aici.

IMG_8813

 

 

În speranța că nu v-am plictisit prea tare, rămân în continuare

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Pășind prin spinii trandafirilor – fragment de carte

Lasă un răspuns

Fiindcă e sfărșit de an, început de an, vâltoare de sărbători, vă ofer cu drag un fragment din cartea la care lucrez, împreună cu îmbrățișările mele, pentru fiecare dintre voi.

Să aveți parte de lumină, încredere, speranță și bucurie în viețile voastre!

Nu uitați că ați venit aici pentru a învăța lecții și pentru a deveni mai buni.

”PĂŞIND PRIN SPINII TRANDAFIRILOR

 

CAPITOLUL I – OARE DESPRE CE O FI VIAŢA?

 

Sunt o fetiţă de cel mult trei ani, care se joacă toată ziua cu puișorii de găină și cu bobocii de rață proaspăt ieșiți din ou, făcând faţă cu brio unei vieţi dure, printre băieţii cartierului. Uite-o pe Mama, femeia cea mai frumoasă din viaţa mea, care tot timpul are ceva de făcut, nu stă o clipă locului. Da, ştiu, e timpul somnului de după masă, dar cum   să-i explic cu vocea mea peltică acestei femei care poate fi şi severă la nevoie că mie nu mi-e somn, că vreau să zburd pe afară şi să mă joc cu copiii din vecini, cu gâștele şi cu păsările cerului, să simt nisipul din curte între degete şi să vin doar seara acasă, cu genunchii juliţi, dar cu inima plină de fericirea unei zile perfecte?

Stau în pat, în camera mea, dar nu pot adormi, cu toate sforţările  pe care le fac, strângând ochii până când încep să-mi lăcrimeze. Intrată în cameră fără să-mi dau seama, mama mă priveşte şugubăţ:

  • Lasă, că vei dori tu să dormi când vei fi mare, dar atunci, nu vei avea timp. Dacă vrei să creşti, străduieşte-te să dormi acum, mai adaugă ea, părăsind camera, cu o cămașă luată din dulap.

Adorm într-un târziu, tocmai când copiii din vecini, nestresaţi de programul somnului de după masă, vin la geam, ca să mă cheme afară, iar „ puiul”, semnalul făcut cu oglinda de băieţelul de vis a vis se plimbă prin cameră de parcă ar fi la el acasă, pe dulap şi peste florile proaspete din vază, ajungând într-un final chiar pe faţa mea, degeaba mai ţin ochii închişi, somnul a plecat undeva, departe, în Ţara Somnului, iar eu sar ca un arc din pat, direct la geam, pentru a vedea ce se întâmplă afară, pe trotuar. Copiii îmi fac semne, iar eu, o grăsună de trei ani, o ușchesc pe ușa din spate, pentru ca mama să nu mă vadă…

După hârjoana cu copiii din vecini, mi se face foame, iar cum acasă nu prea am nas să mă întorc, mă gândesc că tocmai bună ar fi o prăjitură de la cofetăria din colț… Zis și făcut, mă înființez în fața tejghelei, arborând mina mea cea mai serioasă, care, s-ar părea că are efectul scontat asupra vânzătoarei, femeia mă cunoaște și pe mine și pe părinții mei, așa că-mi umple farfuria cu prăjiturele, privindu-mă cu drag  cum le înfulec, doar nu mâncasem de ore bune.

Când era să dau gata tot ce aveam pe farfurie, apar deodată mama și tata, de parcă i-ar fi fugărit turcii, sau balaurul cu șapte capete… Mă iau în brațe, mă pupă și sunt fericiți nevoie-mare, fericire pe care eu n-o prea înțeleg, eu mă așteptam să fiu dojenită, doar fugisem de acasă, tocmai în timpul somnului de după amiază…

  • Doamne, Lena, era să mor, scâncește mama printre suspine, am crezut că te-au furat țiganii. Te caută și poliția, noroc cu vecinul, care ne-a spus că ești aici.

Tata, mai reținut, dar cu o lacrimă agățată de gene, mă ia în brațe și mă pupă, fără a scoate vreo vorbă. Probabil, dacă ar fi vorbit, l-ar fi podidit plânsul de-a binelea…

Foarte fericiți cu toții, plecăm spre casă, eu încă nedumerită de purtarea bizară, dar foarte pe placul meu, a părinților mei…

***

A trecut ceva timp de la această întâmplare, când, într-o dimineață, mă trezesc cu o durere de cap, care mă făcea să nu pot nici măcar deschide ochii. Speriați la culme, ai mei mă iau repede, ca să mă ducă la doctor. Îi auzeam pronunțând  un cuvânt nemaiauzit până acum: ”meningită”. Cam așa cred că spune mama, că ar fi epidemie și s-ar putea să mă fi molipsit și eu. Până la spital, parcă creierașul meu s-a mai aerisit un pic, urcând scările spre cabinetul doctorului, văd un băiețel bolnav, lângă care, o mamă disperată, plânge, fiindcă nu are bani pentru operația copilului.

” Ce-o fi aia, operație?” Mă gândesc eu, iar părinții mei se privesc doar în tăcere, fără a face vreun comentariu. După o lungă așteptare pe un coridor lung, ce parcă se termina la capătul Pământului, iată că o soră ne cheamă înăuntru, într-un soi de cameră de tratament, cu mai multe mese, pe una fiind o fată ce avusese un accident, iar bietele ei picioare își arătau oasele schiloade, priveliște care pe mine mă șochează instantaneu. O iau la fugă fără vreun preaviz, cu tata după mine, urlând din toate puterile să mă ia de aici, eu nu vreau să mai rămân. În aceeași clipă, ca o eliberare, sângele începe să-mi țâșnească pe urechi și pe nas, mă simt ca o arteziană din care curge un lichid roșu, nici nu-mi dau prea bine seama ce se întâmplă cu adevărat.

Tata mă prinde după câțiva pași, mă ia în brațe și mă aduce înapoi, unde mama, cu burta mare, se așezase pe un scaun, nu mai suporta emoția. O soră vine și mă curăță cât de cât, apoi mă vede doctorul, un domn grăsuț, cu ochelari și mustață, care-mi zâmbește mie, apoi părinților mei, dându-ne o veste cât se poate de bună, hemoragia mă salvase de la o operație, acum trebuia să stau doar la întuneric câteva zile și să iau niște buline galbene, pe care mama mi le dădea cu precizie de ceasornic.

Când coborâm scările, femeia cu copilul e tot în același loc, iar părinții mei, bucuroși că scăpaseră mai ieftin cu doctorul, i-au dat femeii o parte din banii pe care-i pregătiseră pentru mine. Uimirea și recunoștința din ochii ei sunt toată răsplata pentru gestul lor de omenie, gest neașteptat din partea unor oameni nu prea bogați…

***

  • Haide, Lena, vino să mănânci, mă îmbie tata cu glasul lui cel mai mieros, ți-am făcut cartofi toca-toca! (cartofi pai).
  • Nu mi-e foame, și gata. Mănânc mâine, când vine mama.
  • Mama nu poate veni mâine, e la spital, nu se poate să nu mănânci până mâine, dacă faci așa, nu crești mare.
  • Eu vreau să rămân mică! De ce să cresc mare și să muncesc toată ziua, ca mama? Mai bine să fiu mică, să mă joc cu jucăriile, iar voi să fiți tineri și frumoși mereu…
  • Dar pe asta de unde ai mai scos-o?
  • Păi, am auzit-o pe bunica lui Petrică, ea-i zicea să mănânce, să crească mare, fiindcă ea n-o să fie tot timpul în stare să aibă grijă de el, o să-mbătrânească și o să moară. Tata, cum se moare?
  • Asta nu e o întrebare de copil de trei ani, o să-ți spun mai încolo…

***

Ce bine că s-a întors mama, suntem iar cu toții împreună, dar nu pentru mult timp… În ultima vreme tot plânge pe furiș, ea crede că eu n-o văd, dar nu zic nimic, știu că e foarte supărată.  Se poartă ciudat în ultima vreme, de pildă azi, în loc să mă trimită la culcare pentru somnul de după-masă, mă îmbracă tocmai cu pardesiul meu cel nou, pe care-l port doar la biserică și duminica, la plimbare… Mă ia foarte serioasă de mână, iar în mâna cealaltă duce un fel de boccea, în care a pus prăjitura cu mere pe care tocmai a scos-o din cuptor. Nu întreb unde mergem, dacă am răbdare, voi afla în curând… Mă ține strâns de mână, de parcă ar vrea să nu mă piardă, iar când să-i spun să-mi dea drumul că mă doare, văd că am ajuns la gară… Știu că se cheamă așa, am mai fost aici de două ori, pentru a-l conduce pe tata, când (zicea mama) pleca în misiune.

Tot pe tata îl conducem și acum, doar că de astă dată se află într-un tren lung, plin cu oameni îmbrăcați cam la fel. Aaa! Asta se numește uniformă, iar tata e militar… Acum m-am prins… Dar unde pleacă? De ce noi rămânem aici, singure? De-a lungul trenului, o mulțime de femei, copii și bătrâni plâng, se îmbrățișează cu cei care pleacă, întind spre aceștia tot felul de pachete și pachețele, la fel cum face și mama… Cei ce pleacă sunt foarte tineri, iar o tanti ce trece în fugă pe lângă noi, îi strigă fiului ei, un băiat căruia abia îi mijește mustața:

  • Ce ți-o fi trebuit să faci școala asta, de ofițeri de rezervă?

Mie, cuvintele femeii mi se întipăresc în minte, fără a înțelege sensul lor adevărat. Tata mă pupă și mă strânge la piept, apoi trenul se pune în mișcare, moment în care vaierele din urma lui se întețesc, parcă ar fi o oală ce dă în foc. Mama mă ia de mână, moment în care trenul dispare în zare, ca un balaur ce a răpit toată tinerețea masculină a micului nostru orășel.

  • Lasă, Lena, că mergem și noi, nu mai este mult până atunci… Zice mama, gânditoare și curajoasă, ca o adevărată soție de militar de carieră.

***

Zilele se înșiră una după alta, ca mărgelele pe ață, parcă toate la fel, acum de când tata a plecat ”pe front” zice mama, nu știu unde o fi asta… Tot aștept să plecăm și noi acolo, dar nu îndrăznesc s-o întreb, o să-mi spună ea, când va fi momentul.

Când mă așteptam mai puțin, iată că mama se îndreaptă zâmbind spre mine:

  • Lena, plecăm! Mâine plecăm la tata. În vocea ei simt bucuria revederii, dar și teama de necunoscut, nu e ușor lucru să pleci la drum, cu burta mare și cu un copil mic după tine.

Eu mă bucur, sar într-un picior, ocazie cu care sar și direct în mijlocul unei bălți rămase în urma ploii de azi noapte, iar rochița mea se umple instantaneu cu buline noroioase, spre enervarea ascunsă sub un zâmbet a mamei, care mă privește cu drag, sunt un mic dalmațian ce se uită cu spaimă, de jos în sus, în ochii ei, neștiind dacă această boacănă este una foarte mare, sau așa, mai mititică…

  • Du-te și te schimbă, acum trebuie să-ți mai spăl și rochița asta, sper să se usuce până mâine.

 

                                  CAPITOLUL AL II- lea – RĂZBOIUL

 

Stau cuminte pe peronul gării lângă mama, iar în dreapta ei, o mulțime de bagaje care toate se cer a fi luate cu noi, așteaptă și ele cuminți…Bunicul a venit să ne conducă la gară, mama nu s-ar fi descurcat cu atâtea lucruri de cărat, fără ajutorul lui. E trist, va rămâne singur o vreme, dar după ce ”ne aranjăm” acolo unde mergem, va veni și el la noi.

Îmbrățișări grăbite, lacrimi strivite între gene, apoi, apariția trenului ce ne va duce la tata, undeva, foarte departe… Mama pronunță niște nume de localități, dar mi se par foarte complicate, așa că, în următoarea secundă, le-am și uitat. Prin nu știu ce miracol, bagajele noastre au ajuns cu bine în plasa vagonului de clasa a doua, unde vor călători alături de altele asemenea, ale unor oameni necunoscuți, ce vorbesc în șoaptă, parcă pentru a nu trezi pe cineva foarte important, care deocamdată doarme , dar, nu se știe cum va reacționa atunci când se va deștepta…Doar din când în când cineva ridică vocea, însă repede ia seama și se potolește într-o secundă.

Privesc năucită pe geam, copacii, casele, tufele, dealurile, trec uimitor de repede prin fața ochilor mei, parcă ar fi într-un joc ale cărui reguli nu le cunosc. Totul mi se pare nemaivăzut, sunt fericită că merg cu trenul, că am plecat de acasă, prezența mamei îmi dă sentimentul de siguranță, când sunt cu ea, nimic rău nu se poate întâmpla…

Ore lungi petrecute cu nasul lipit de geamul ornat de muște, somn de voie atunci când nu mai pot, apoi iar cu nasul lipit de geam… Trenul ajunge într-o gară foarte ciudată…

  • Doamne, aici a fost bombardament, aproape țipă mama, strângându-mă la piept, pentru a mă feri de priveliștea îngrozitoare care-i face să amuțească pe toți călătorii.

Prea târziu însă, apucasem să văd gara, o dărâmătură, iar la linia lângă care trenul nostru tocmai oprise, printre vagoane distruse, resturi umane în poziții grotești și nefirești, își arată oasele dezgolite, mâini și picioare care nu mai aparțin nimănui, într-un amalgam al groazei, capete ce mai păstrează spaima morții întipărită pe chipuri devenite hidoase într-o singură clipă… Oameni care au fost aidoma nouă doar cu puțin timp în urmă, deveniți acum cadavre de nerecunoscut, sunt împrăștiați peste tot de o mână obișnuită să ducă la bun sfârșit scenarii macabre.

Toată lumea din tren stă împietrită, femeile au început să se roage, fie pentru cei morți, fie drept mulțumire că trenul nostru a stat agățat prin alte gări, a întârziat și astfel nu noi suntem cei ce au părăsit lumea într-un mod atât de nedrept.

  • Cine a făcut asta, mamă? Scâncesc eu, privind doar cu coada ochiului la oroarea de afară.
  • Războiul, draga mamei, războiul…

În acea clipă, în mintea mea de copil, războiul a luat pentru totdeauna chipul unui monstru care nu are milă de nimeni și de nimic, un monstru de care va trebui să fugim cât putem de repede și de departe…

Restul călătoriei se estompează cumva în ceață, am ajuns în cele din urmă la tata, care a fost fericit la culme, auzise de bombardament și nu știa dacă nu cumva trenul nostru fusese prins sub bombele ucigașe.

***

Aici, unde locuim acum, suntem foarte aproape de ”linia frontului”. Aud oamenii mari vorbind și mai înțeleg și eu unele lucruri… De pildă, noi suntem prieteni cu nemții, iar rușii sunt dușmanii noștri. De fapt, nu așa zicea tata despre nemți… a, da, suntem în aceeași tabără, adică vrem să-i batem împreună pe ruși. Nu știu de ce suntem împreună cu nemții, sau de ce trebuie să-i batem pe ruși, dar oamenii mari or fi știind ei de ce…

Important este că a venit și bunicul, acum suntem din nou cu toții. Împreună cu noi, mai locuiește și sora tatei, Marta. Ea e domnișoară, îndrăgostită lulea de doctorul din localitate, un tânăr înalt, brunet și cu un zâmbet care pe mine mă face să mă topesc. I-am și spus Martei de mai multe ori că Ionel este iubitul meu, nu al ei, dar ea nu face decât să râdă cu gura până la urechi când îi spun asta, fapt ce mă enervează la culme.

 

***

Ne-am aranjat cât de cât în mica localitate în care ne-au adus tata și războiul, de fapt, mai ales războiul, fiindcă tatei nu i-ar fi trecut în veci prin minte să părăsească orășelul nostru din nordul Moldovei, minunata casă în care trăiam fericiți, cu o curte imensă plină cu meri, peri și cireși, iar de-a lungul gardului cu tufe de zmeuriș, din care abia așteptam să culeg zemoasele bunătăți roșii ca buzele mele, după cum îmi spunea bunicul.

Începusem să ne obișnuim cu tunetele bombardamentelor în depărtare, dar, a venit o zi, în care frontul a venit peste noi. Părea o zi obișnuită, o zi în care tocmai îl smotocisem un pic pe Radu, băiatul doamnei cu care mama mea se împrietenise în acest loc uitat de lume și de Dumnezeu, iar drept pedeapsă, mama m-a ”trimis în lume”. Cum lumea mea era foarte mică pe atunci, mama lui Radu m-a luat la ea, până-i trece supărarea mamei mele și pentru ca totuși să simt că sunt pedepsită. Era deja după amiază, ora mea de somn, când mama apare grăbită la poartă și plecăm amândouă spre casă, ea cu o burtă din ce în ce mai mare, în care, spre marea mea uimire, îmi spune că poartă un frățior, sau o surioară, pentru mine. De ce trebuie să-l poarte în burtă și de ce trebuie să mai am un frățior sau o surioară, nu știu. Eu mă simt foarte bine așa cum e acum, cu mama, tata și bunicul, nici nu știu unde ar mai încăpea încă un copil, și așa suntem destul de înghesuiți. Tata mi-a zis că va fi bine, că voi avea cu cine să mă joc, dar că la început, va fi foarte mic și va trebui să am grijă de el (sau de ea). Asta-mi lipsea mie acum? La nici patru ani, să mai am grijă încă de cineva? Și de mine, de mine cine are grijă? Grivei, câinele vecinilor?

Pășesc tot mai înfuriată de gândurile mele și de faptul că mama aproape mă trage după ea, nu înțeleg de ce se grăbește în asemenea hal, când, liniștea pârguită a verii e destrămată de huruitul de acum bine cunoscut al avioanelor nemțești, ce se apropie, nu știu de ce în mod înspăimântător de orășelul, de strada, de locul în care încremenim, cu ochii pe cer, în  mijlocul străzii, neajutorate ca doi pui de mâță aruncați pe malul gârlei de o mână nemiloasă.

  • Joos, e bombardament!, strigă un bărbat de după un gard din apropiere.
  • Dar sunt nemții, mai îngaimă mama, în timp ce mă ia aproape pe sus, iar din doi pași, suntem sub un măceș ce-și revarsă crengile peste șanț.
  • Acum nemții sunt dușmanii, suntem cu rușii, mai apucă să strige bărbatul, iar în momentul următor tace pentru totdeauna, împroșcând gardul după care se ascundea cu un sânge dureros de roșu, imaginea cărnii desprinse de pe oase și a ochilor lui mirați parcă de întâmplare mă țin captivă, nu-mi pot lua privirea de la grămada informă ce numai cu o clipă înainte era un om…

Frica îmi provoacă niște convulsii atât de puternice, încât mama, care mă ține strâns lângă ea, acoperindu-mă cum poate cu trupul ei îngroșat de sarcină, nu reușește să-mi stăpânească  tremurul. Într-un  moment de acalmie, când parcă avioanele s-au îndepărtat, ea apucă să-mi spună:

  • Lena, Lena, ascultă la mama… Dacă vezi cumva că mama nu se mai mișcă, nu mai vorbește sau îi curge sânge, nu cumva să pleci de una singură, să stai aici și să aștepți, ca să vină cineva să te ia…

Auzind acestea, groaza mă cuprinde și mai tare, mi se pare că cerul coboară peste noi, într-adevăr, după ce făcuseră o voltă,  avioanele se întorc, mai au bombe în burțile lor monstruoase, pe care le aruncă cu precizie, fiind foștii noștri aliați cunosc punctele strategice ale orașului. ( Vorbele acestea nu sunt ale mele, le-am auzit pe urmă la noi în casă, când toate s-au potolit).

După o vreme, nu știu câtă, eu continuând să tremur, ne ridicăm din șanțul care ne salvase de la moarte și plecăm spre casă, o casă pe care nu știam dacă o vom mai găsi în picioare, judecând după cele ce ni se înfățișau ochilor, grămezi de ruine ce cândva fuseseră gara, școala, primăria, se perindă prin fața ochilor mei din care lacrimile curg fără zăgaz, lăsându-mi două dungi negre pe obraz. Un scâncet de copil ne face atente, iar pe marginea străzii, sub o streașină căzută, iată un bebeluș ce țipă din ce în ce mai tare, vrând să scape din brațele unei mame ce-l ține încă strâns, vrând să-l protejeze de dincolo de moarte…

Mama mă ia repede de acolo, au apărut între timp alți oameni, care se chinuie să scoată copilașul din menghina brațelor moarte ale femeii, care-l strânge cu putere, nevrând să-l lase pradă vitregiilor sorții.

Peste tot se aud vaiete, voci care strigă nume de mame, frați, bunici, dispăruți fără urmă sub dărâmăturile triste și fumegânde. Ajungem pe strada noastră, unde, minune mare, mai sunt câteva case în picioare, printre și casa noastră. Bunicul stă buimac pe prispă, iar când ne vede, bucuria lui e fără margini, sare într-un picior, râde, plânge și ne pupă, ne strânge în brațe, apoi o ia din nou de la capăt. Parcă a înnebunit, dar bucuria asta a lui mă face și pe mine să-mi revin, tremur din ce în ce mai puțin, până ce, în cele din urmă, când tata intră în curte plin de fum și de praf, încetez și eu din tremurat, alergând spre el, cât mă țin picioarele…

  • Tată, ești bine! Mama aruncă priviri de mulțumire spre cer, iar eu mă simt din nou cea mai importantă persoană din familie, toți mă alintă și mă strâng în brațe.
  • Doamne, prin ce am trecut, începe mama să plângă încetișor, nu mai trebuie să fie tare de dragul meu, plânsul ei vine ca o descătușare, plânge de fericire că suntem cu toții în viață, dar și de mila celor ce nu mai au case, nu mai au copii, părinți, frați, sau, pur și simplu, nu mai sunt…”

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

”Când soarele răsare la apus” – fragment de carte

2 răspunsuri

Celor care ieri au fost la lansarea cărților mele la Brașov, le sunt datoare cu un fragment de carte mai sugestiv.

Lectură plăcută!

CAPITOLUL al IX –lea

Muntele

 

Cele două prietene părăsesc casa, privind de sus satul ce de dimineaţă nu se vedea, fiind ascuns în ceaţa care-l învelea ca o plapumă moale şi pufoasă. Case răzleţe, mai noi sau mai vechi, unele renovate modern,  dar peste tot, curăţenie şi ordine. Pe coama dealului, două case ce par părăsite, le atrag atenţia.

  • Haide să mergem până acolo, se avântă Laurenţia, iar Cătălina e cu totul de acord.

Când se apropie mai mult însă, observă că de pe coşul uneia din case iese fum, iar o femeie îmbrăcată cu  mai multe straturi de haine şi cu două căciuli tricotate, le priveşte cu atenţie, fără a scoate un cuvânt.

  • Bună ziua! strigă Laurenţia, nu ştiu de ce i se pare că femeia ar fi surdă. Ce mai faceţi, aici locuiţi? continuă ea, de parcă nu demult ar fi întrerupt un dialog interesant cu ființa ce le priveşte bănuitoare, gata să o ia la goană, sau să intre în casă şi să le trântească uşa în nas. Arată ca un animal hăituit, ce e gata în orice moment să o ia la  sănătoasa pentru a-şi  scăpa pielea, atunci când un  vânător îi ameninţă viaţa. De sub laţele de păr în dezordine,  ochii, neobişnuit de albaştri şi tineri, privesc spre cele două fete ca şi cum nu e prima dată când le văd , ca şi cum ar fi  două vechi cunoştinţe care însă n-au mai trecut de multă vreme prin aceste locuri…
  • Eu sunt Laurenţia, iar ea este Cătălina, continuă tânăra, suntem în excursie, credeţi că mai este mult până vine seara, că mai vrem să ajungem pe versantul celălalt şi apoi să ne întoarcem în sat, la mătuşa Varvara.

Ochii femeii parcă se luminează…

  • Varvara, da… mai trăieşte? Eu nu prea cobor de aici. Nu am de ce. Mai vin oamenii şi-mi aduc una-alta. Eu sunt Ana. Da’ lumea zice că-s nebună. Cu aceste cuvinte, femeia face stânga împrejur şi dispare pe uşa casei care e de mirare că mai stă în picioare.
  • Ce-a fost asta? Întreabă Cătălina, ca trezită din somn. Parcă trăiesc un vis urât, care nu se mai termină. De azi dimineaţă sunt ca într-un film suprarealist, nu mai ştiu care este adevărul şi care ficţiunea, am avut un frate despre care nu am ştiut niciodată nimic, acum, femeia asta care mi se pare cunoscută, dar a cărei minte e vraişte… M-am săturat! Mâine, la prima oră, plecăm acasă. Lacrimile stau să picure din colţul ochilor, dar parcă o forţă mai presus decât gravitaţia le reţine agăţate în genele ce bat repede ca să-şi scuture povara. Şi, colac peste pupăză, aici e ca în rai, iar eu mă simt mai aproape de iad. S-ar putea să fie un soi de purgatoriu, nu-mi dau seama. Uite, vezi, brazii aceia trei, care stau parcă îmbrăţişaţi şi-şi întind umbrele peste tufele alea de păducel? Şi iarba asta mătăsoasă, chiar şi grămăjoarele de pământ  ivite în urma muncii cine ştie cărei cârtiţe, soarele care stă gata să cadă după deal şi norul acela ce seamănă cu un măgăruş, toate mă fac să plâng, în loc să fiu vrăjită de atâta frumuseţe ce se află pretutindeni, şi pentru care nu trebuie să plătesc niciun ban. Dumnezeu le-a pus pe toate aici, pe această planetă perfectă, iar noi, nici măcar nu suntem în stare să le vedem, dar să le admirăm!
  • Ei, haide, te înţeleg, nu în fiecare zi afli atâtea veşti rele, hai mai bine să urcăm pe cărarea asta până în vârf, să vedem ce o fi de partea cealaltă. Nu eşti curioasă să ştii dacă este un alt sat, sau o pădure, sau mai ştiu eu ce…?
  • Bine, hai să ne grăbim, imediat apune soarele şi n-aş vrea să ne prindă pe aici, probabil Varvara îşi face deja griji pentru noi, două orăşence ce au plecat singure pe munte, ea nu ştie că noi suntem vechi cercetaşe, am mai făcut asta de zeci de ori. E drept că nu în ultima vreme… Chiar, oare de ce nu am mai plecat în excursii, cum o făceam cu ani în urmă?
  • Cred că măritişul ne-a făcut să ne blazăm. E mai uşor să stai acasă şi să manevrezi telecomanda, decât să urci un munte ca ăsta, nu crezi? zice Laurenţia, gâfâind ca o locomotivă cu aburi. Da, chiar trebuie să ne mai antrenăm, uite, parcă aş avea 60 de ani.
  • Nu spune asta, femeile de aici, la 60 de ani, urcă dealul înainte ca noi să ne facem planul pe care parte să îl „atacăm”. Să ştii că aerul acesta îmi face bine, parcă plămânii mei surâd fericiţi, demult nu au mai avut parte de o asemenea „delicatesă”.
  • Cred că o iei razna, dar astăzi te iert, nu e una dintre cele mai norocoase zile ale tale. Mă bucur că am venit cu tine, nu ştiu cum aş fi reacţionat eu la o asemenea veste, dar sunt sigură că mi-ar fi plăcut să te am alături.
  • Da, vezi ce egoistă sunt, nici măcar nu ţi-am mulţumit că ai venit până aici cu mine şi că mă susţii tot timpul, dar mai ales fiindcă eşti de acord cu orice trăznaie îmi trece prin cap. A propos, îţi mai aminteşti de vremea liceului, când, într-o dimineaţă, am uns clanţa uşii camerei noastre de la cămin cu cremă de ghete, ca să se murdărească pedagoga când venea dimineaţa, ca să ne trezească?
  • Haha! Da, şi am avut grijă să o murdărim pe dinafară, ca să dăm vina pe fetele din camera 10. Hihi!
  • Da, şi cum scutura mâna scârbită, într-adevăr era o cremă puturoasă, că mirosul ei „îţi  muta nasul”! De atunci, n-a mai călcat în veci pe la noi prin cameră, cu invariabilul „Deşteptarea!” şi cu binecunoscutul răspuns al Elenei, colega noastră: „Suntem deştepte!”. Ce o fi vrut să însemne asta, că ne-am trezit, sau că ne dă inteligenţa afară din casă? Niciodată nu am întrebat-o pe Elena la ce se gândea când răspundea astfel. Oare ce mai face? N-am văzut-o de când am terminat liceul, n-a fost nici anul trecut, la întâlnirea de 10 ani…

Tot povestind, fetele se trezesc în vârful vârfului, mai sus de aici nu ai unde să ajungi, poate doar dacă te-ai urca în cel mai înalt dintre brazi. Privind de jur împrejur, doar munţi, acoperiți de păduri colorate de la verde pal la un ruginiu ce-ţi aminteşte de „pădurea de aramă” din basmele româneşti, o adevărată toamnă de basm în faţa ochilor lor uimiţi, atâta frumuseţe ţi se înfige în suflet şi parcă doare puţin. În partea dreaptă, un pârâu sare din piatră în piatră, parcă s-ar lua la întrecere cu el însuşi, într-o veşnică alergare spre poalele muntelui, pentru a deveni una cu râul din vale şi a străbate ţara împreună, spre Marea cea Mare…

  • Nici nu-mi mai pare rău dacă mor, am apucat să trăiesc clipa asta, nu ştiu dacă într-o viaţă de 80 de ani voi mai trăi alta la fel de intensă. Te rog să nu-i spui asta lui Marius, zâmbeşte Cătălina.
  • Adică să nu-i spun că, clipa cea mai intensă ai trăit-o aici, cu mine, şi nu cu el?
  • De fapt nu cu tine, cu natura, cu viaţa asta care palpită de pretutindeni, cu iepuraşul acela care tocmai s-a ascuns în tufiş şi cu păsările ce îngână un cântec mititel, păsări ce n-au plecat nicăieri, stau aici şi îndură greul iernii, împreună cu

Cătălina ia seama că e destul de târziu, aşa că schimbă registrul vocii:

  • Oricât ar fi de frumos, cred că ar trebui să ne grăbim, suntem cam departe şi nu mai este mult până când soarele apune. Ştii ceva, nu am idee de ce, dar în acest moment, am impresia că soarele de fapt răsare, parcă… „Soarele răsare la apus” ar fi un titlu de film interesant, nu? Uite, toată marea aceea roşie în care se scaldă, mie mi se pare că de acolo se ridică, nu merge la culcare. Cred că iar vorbesc prostii, uite acolo o cărare, s-ar putea să ajungem jos mai repede decât pe unde am urcat.
  • Bine, haide. Eu sunt primaaa! Se lasă Laurenţia la vale, ca un copil fără nicio grijă, o Laurenţie de acum 20 de ani. Face paşi mari, tufele de zmeur o lovesc peste faţă, dar nu-i pasă, e fericită, o fericire ce vine de pretutindeni şi de nicăieri, de fapt e fericirea pe care o purtăm cu toţii în suflet, dar căreia nu-i dăm voie să ţâşnească la suprafaţă, de parcă ne-ar fi frică de durerea ce o produce penetrând straturile sufletului nostru amorţit, dezobişnuit  de a fi îmbăiat în valurile ce vin şi cresc şi sunt tot mai puternice, care te fac să strigi în gura mare: „Sunt fericiiit!” Iar dacă, din întâmplare cineva e prin preajmă, ne străduim să ne retragem cât mai repede sub carapacea care ne face „oameni normali”, adică la fel cu vecina, cu colegul de serviciu sau de apartament, chiar dacă ne dăm seama că suntem cu totul şi cu totul altfel. În timp ce coboară vijelios pe cărarea destul de abruptă, Laurenţia se miră de gândurile ce-i trec prin cap, nu s-a mai surprins demult  cu o asemenea stare de fericire şi nu ştie de ce trebuie neapărat să disece firul în patru, ar putea să fie fericită şi atât.

Paşii Cătălinei nu se mai aud, aşa că stă s-o aştepte. După două minute lungi, Laurenţia se întoarce pe cărare, ceva nu este în regulă. Mai merge 50 de metri, și o găsește pe Cătălina, care stă pe jos şi strânge din dinţi.

  • Ce-ai păţit?
  • Sunt bine, doar că, cred că mi-am luxat glezna. Mă doare îngrozitor, am căzut de durere şi nu pot pune piciorul pe pământ. Ce ne facem?
  • Nu-ţi face griji, te ajut eu, uite, de aici se vede casa femeii aceleia ciudate, să ajungem măcar până acolo.
  • De ce oare tot timpul eu trebuie să fiu cea ajutată? Tu eşti puternică, eu sunt bolnavă şi împiedicată. Ce n-aş da, ca măcar odată, eu să fiu cea care te salvează pe tine.
  • Scuipă-ţi în sân, fato, ştii cum se spune, ai grijă ce-ţi doreşti…
  • Dar eu chiar îmi doresc să-ţi fiu de ajutor, de când mă ştiu, tu ai fost cea care m-a salvat pe mine, cea care a stat cu mine la infirmerie când aveam varicelă în clasa a X-a, două săptămâni întregi.
  • Şi ce bine ne-am distrat, ai uitat? Atâta doar că eu mergeam la şcoală, pe când tu, huzureai toată ziua.
  • Ce mai huzur, plină de bube şi cu febră!
  • Bine, bine, uite, ţi-am făcut un băţ, ţine-te cu cealaltă mână de mine şi să mergem… Nu te las eu singură pe munte.

Şontâcăind pe cărarea abruptă, ţinându-se de toate tufele, cele două tinere coboară anevoie, iar casa femeii abia se mai zăreşte, soarele e deja de cealaltă parte a muntelui.

Satul se vede vag în depărtare, parcă ar fi o turmă de licurici ieşiţi la păscut în noapte.    S-a lăsat şi frigul, dar cele două prietene nu simt nimic, Laurenţia opintindu-se din greu pentru a prelua cât mai mult din greutatea Cătălinei, iar aceasta, aproape de capătul puterilor, trebuie să facă pauze dese, drumul i se pare nesfârşit, iar cu ţopăiala ei într-un picior, parcă nu va mai ajunge în veci la casa cu  o mică luminiţă la fereastră şi cu fuiorul subţire de fum ce leagă hornul de cer.

  • Gata, nu mai pot! Trebuie să mă opresc. Lasă-mă aici, mă găseşti mâine dimineaţă, se smiorcăie rănita.
  • Să ştii că-i o idee bună. Merg până la casa femeii, şi o rog să mă ajute. Tu odihneşte-te până atunci şi să-mi răspunzi de câte ori te strig, ca să ştiu în ce direcţie eşti. Nu-ţi fie frică, voi veni imediat înapoi. Singură, cobor mult mai repede.
  • Bine, du-te… Sper că nu sunt lupi pe aici…
  • Taci, probabil lumea din sat ne caută deja, o să fie bine, să vezi!
  • Paa! Nu sunt fricoasă, voi fi exact în acest loc când te întorci, nici măcar nu mă pot mişca.

Laurenţia o ia la goană înspre casa ce în curând va dispărea în întuneric, dacă nu se grăbeşte. Crengile troznesc sub paşii ei grăbiţi, frunzele strivite scot un fel de „Aaah!”, de parcă trecerea ei tumultuoasă le-ar produce durere, dar Laurenţia are un singur ţel, şi anume acela de a-şi salva prietena cea mai bună şi poate singura adevărată. Brusc, casa a dispărut, nu ştie dacă direcţia pe care merge e cea bună, dar continuă, nu are de ales. Din minut în minut o strigă pe Cătălina, al cărei răspuns e tot mai slab, pe măsură ce se îndepărtează de ea. „Dă Doamne să găsesc casa şi s-o mai aud pe Cătălina!” se roagă Laurenţia cu ochii în lacrimi, ea, cea care nu plânge niciodată, cea mai curajoasă dintre ele două, de astă dată cu nervii la pământ şi epuizată fizic, de cât şi-a cărat prietena prin pădure.

Nu-i vine să-şi creadă ochilor, după un copac uriaş , iată luminiţa de la fereastra femeii. Laurenţia năvăleşte  ca un buldozer în uşa căsuţei care parcă se deschide singură, iar Ana apare nu prea mirată în prag.

  • Vă aşteptam. Unde-i fata cealaltă?
  • Repede, să mergem după ea, şi-a luxat o gleznă şi am lăsat-o pe cărare. Sper să o mai găsim. Ai o lanternă?
  • Da, stai să iau şi o faşă, să-i leg piciorul, zice Ana, în timp ce sfârtecă mâneca unei cămăşi. Din ce parte ai venit?
  • Păi… de-acolo, arată Laurenţia o direcţie imprecisă. Doamne, nu mai ştiu exact de unde am venit. E noapte, nu se mai vede nimic. Cătălinaaa! strigă ea disperată, dar numai vuietul pădurii îi răspunde .

Continuă să strige, un strigăt ce numai o mamă îl poate scoate pentru puiul ei aflat în primejdie, întotdeauna a simţit că e un fel de mamă pentru Cătălina, fetiţa ce a fost văduvită de dragostea mamei adevărate încă de când avea doar câţiva anişori.

  • Daaa! Un răspuns de departe, dar care le arată încotro s-o apuce.

Bucuroasă nevoie mare, Laurenţia urcă muntele, de parcă ar fi dimineaţă, iar ea ar fi odihnită şi gata de o nouă excursie. Ana se ţine după ea, nici nu au nevoie de lanternă, ochii li s-au obişnuit cu întunericul. Cătălina e exact în locul în care o lăsase, doar că acum, când e noapte, arată cu totul altfel. Întâlnirea lor e de-a dreptul impresionantă, fiecare se bucură peste măsură, una că n-a rămas singură noaptea în pădure, iar cealaltă că a fost în stare să aducă ajutoare şi să-şi găsească partenera de joacă din copilărie, prietena pe care a ajutat-o de nenumărate ori de-a lungul timpului, veghind asupra ei ca un adevărat înger păzitor.

Peste puţin timp, cele trei femei sunt din nou la căsuţă, Cătălina cu glezna pusă la loc de Ana cea pricepută, şi care nu pare nebună deloc. Cartofi copți cu moare de varză e cea mai apetisantă cină la care puteau spera cele două tinere, ce stau una lângă alta, ca doi pui de rândunică în cuibul de la marginea streaşinei.

  • Te mai doare?
  • Foarte puţin, dar când mi-a pus glezna la loc, era să fac pe mine de durere. M-a uns cu untură de porc, ai văzut? O căută pe cealaltă salvatoare a ei cu privirea, trimiţându-i un zâmbet mare cât roata carului, cât recunoştinţa ei pe care nu mai ştie în ce fel s-o manifeste. Ana îşi face de lucru cu spălatul vaselor, apoi zice:
  • Ar fi bine ca la noapte să dormiţi aici, piciorul tău nu e gata de drum. Sunteţi prea obosite să mergeţi până în sat, chiar dacă în curând o să vină cineva după voi. După cuptor este loc destul, şi e cald. Eu o să dorm aici după uşă, pe laviţa asta.

Fără prea mari remuşcări că iau locul cel bun de dormit al Anei, cele două prietene se înţeleg dintr-o privire, şi sunt de acord să rămână aici peste noapte. În aceeaşi clipă, nişte bubuituri în uşă le fac să tresară.

  • Femeie, eşti acasă? Deschide uşa! Se aude o voce groasă şi autoritară de afară.
  • Da’ ce ai, de strigi aşa? Nu vezi că am musafiri? Răspunde Ana, brusc ţâfnoasă, în timp ce lasă vederii fetelor un soi de uriaş rural, cu mustăţi şi pălărie de postav. Dând cu ochii de cele două tinere ce stau ca două mirese pe lădoi, după masă, uriaşul devine instantaneu politicos:
  • Bună seara, bine că sunteţi tefere. Varvara m-a trimis să vă caut, vă mai caută şi alţi vecini. Da’ de ce n-aţi coborât mai devreme de pe munte? Că acuma se face seară mai devreme, e toamnă…
  • Prietena mea şi-a luxat glezna, așa că am coborât foarte încet. Noroc cu Ana, care m-a ajutat să o aduc până aici şi a şi doftoricit-o. Am hotărât să dormim aici în noaptea asta, e mai bine să coborâm mâine dimineaţă, pe lumină. Vă rog să-i spuneţi mătuşii Varvara că suntem bine şi că ne pare rău că i-am provocat neplăceri. Aşa îşi încheie Laurenţia speach-ul oficial pentru care se ridicase în picioare, după care se aşează din nou pe lădoi.
  • Da, cred şi io că-i mai bine să dormiţi aici, zice şi Victor, pentru care perspectiva coborârii în sat având după el două orăşence, dintre care una cu glezna luxată, nu era deloc roz. No, atunci io plec, noapte bună, mai zice el, uitându-se în treacăt şi la Ana, care parcă era musafir în propria casă, redevenise timidă şi aproape invizibilă, aşa cum era de obicei. Nu mai zice nimic despre orăşenii ce n-ar trebui să urce singuri pe munte, cu toate că rotiţele creierului lui de pădurean se cam învârt şi-i dau ghes s-o spună. Trage uşa după el, dispărând în noaptea neagră, silueta lui uriaşă se mai zăreşte numai un pic, luminată la colţul ferestrei de luna galbenă, cocoţată în vârful unui brad.

După plecarea lui Victor, fetele se cuibăresc îmbrăţişate după cuptor, n-au mai dormit împreună de o grămadă de  timp, poate de pe vremea când, într-o excursie fiind, tot Laurenţia fusese salvatoarea, Cătălina venea în fugă, urmărită de doi câini de la o stână. Prezenţa de spirit a Laurenţiei fusese şi atunci binevenită, se aplecase jos după un lemn, gest care i-a făcut pe cei doi câini să bată în retragere. Cătălina parcă simte şi acum bătăile nărăvaşe ale inimii ei mititele, şi marea bucurie când a văzut că cei doi câini au fost alungaţi.

Laurenţia respiră uşor şi egal, semn că a adormit, dar Cătălina nu poate lipi genele, toată această zi i-a dat emoţii cât pentru o viaţă. Îşi aduce aminte de ziua în care a primit vestea bolii   ce-i macină tinereţea, cât de îngrozitor şi de nedrept i s-a părut tot ce i se întâmplă, câte nopţi a stat trează până în zori, făcând planuri  cum să lase ea scrisori fetiţelor pentru fiecare aniversare a lor, până la 18 ani… Acum, se străduieşte să se facă bine, urmează tot felul de tratamente naturiste, dar nu i se mai pare atât de înspăimântătoare plecarea „dincolo” mult mai repede decât s-ar fi aşteptat, sau decât ar fi normal.

De când a aflat că a avut un frate mai mare ce n-a apucat să meargă nici măcar la şcoală, parcă nu-i mai este atât de greu să se gândească la propria plecare, parcă are pe cineva care s-o aştepte „acolo”, în locul acela dintre vieţi. Nici prin cap nu-i trece că suntem prizonierii unei singure vieţi, pe care dacă n-o trăim după toate preceptele, ne aşteaptă iadul. Ar fi prea trist şi fără sens, atunci unde pleacă cei ce sunt doar nişte copii, ce n-au apucat să guste nicio picătură din viaţă, fie ea dulce sau amară?

Oare ce vom mai afla mâine? Varvara ne-a promis încă o poveste, fu ultimul gând al Cătălinei, înainte ca somnul să o cuprindă şi pe ea în braţele lui voluptoase…

Când soarele răsare la Apus – fragment de carte

Lasă un răspuns

 

CAPITOLUL al II-lea

 Vestea

    Soarele s-a lăsat aşteptat câteva zile, dar iată că în sfârşit vremea depresivă îşi ia tălpăşiţa, lăsând în urmă gândurile negre şi privirile posomorâte. E abia ora 11, dar cele câteva terase ce se închiseseră provizoriu din cauza vremii neprietenoase s-au umplut din nou de oameni, bucuroşi să mai petreacă puţin timp afară, înainte ca temperatura să devină imposibil de suportat , iar centrul oraşului să devină mai trist, atunci când mesele şi scaunele vor fi strânse şi puse la păstrare, până la primăvară.

Pe băncile din parc, bunicuţe vesele şi mămici cu copilaşi foarte mici stau la taclale în modul cel mai firesc cu putinţă, chiar dacă se cunosc doar de câteva minute. Copiii sunt numitorul comun, ei le dau subiecte de discuţie uneori în contradictoriu, dar până la urmă fiecare pleacă acasă tot cu ideile ei, sau, în cel mai fericit caz, împrumutând câte puţin din cele auzite, în ceea ce priveşte alăptatul, colicii, sau alte subiecte de mare interes, în funcţie de vârsta micuţilor ce se joacă fără nicio grijă, sau dorm în cărucioare mai mult sau mai puţin sofisticate.

Cătălina trece îngândurată printre grupurile ce s-au format pe vârste (ale copiilor, dar şi ale doicilor) sau pe simpatii (la fel). Nu demult, făcea parte şi ea din acest peisaj, venea zilnic cu fetiţele la plimbare şi avea chiar prietene printre mămici. Chiar o caută acum pe una dintre ele, dar nu o vede nicăieri, aşa că hotărăşte să se reîntoarcă la muncă, poate Laurenţia va fi mai târziu în parc. Nu vrea să o sune pe mobil, ceea ce vrea să-i spună e prea personal pentru a putea fi comunicat la telefon, aşa că preferă să mai treacă peste două ore prin parc, atunci când se va întoarce acasă.

  • Mamiii! Aude două voci dragi şi cunoscute, iar Miruna şi Sabina apar în fugă de pe o alee, secondate de tatăl lor, mândru nevoie-mare de propriile progenituri ce se lipesc de mama lor, fiecare îmbrăţişându-i câte un picior.
  • Vai, frumoasele mele, de unde aţi apărut? Se apleacă spre ele şi le pupă pe rând, aranjându-le codiţele pe care Marius cu siguranţă s-a străduit mult ca să le facă perfect, însă, ca de obicei, nu i-a prea reuşit.
  • Am venit cu ta-ti! silabiseşte Sabina, ea e de obicei purtătoarea de cuvânt, Miruna fiind mai timidă şi mai puţin pricepută în ale vorbitului, dar ochişorii ei albaştri nu au nevoie de nicio vorbă, parcă îţi mângâie sufletul, atunci când se uită la tine.
  • Hello! Ce faci prin parc? Vezi că ai „famelie” mare de întreţinut, nu trage chiulul! Se apropie şi Marius, numai un zâmbet la vederea singurei femei de pe lumea asta care i-a furat inima şi o ţine într-un loc tainic, doar de ea ştiut, captivă pe vecie.
  • Ei, am ieşit şi eu să iau o gură de aer, prea era atmosfera încărcată în birou, Sorana se plânge ca de obicei, parcă ar fi singura persoană de pe planetă ce are tot felul de greutăţi. Dacă fac cumva vreo observaţie, ceva de genul că depinde doar de ea să le dea jos din spate, că nu o obligă nimeni să se erijeze în salvatoarea tuturor membrilor familiei ei, se îmbufnează de parcă am fi la grădiniţă şi i-aş fi furat iepuraşul … Ei, unchiule, şi tu eşti aici? E vreo reuniune de familie, iar eu nu ştiu?
  • Ce faceţi, găluştelor? Se adresează George întâi fetiţelor ce-l privesc zâmbind, în timp ce le ciufuleşte părul rebel. Mi se pare mie, sau aţi mai crescut un pic de ieri? Ei, ce să fac, am venit şi eu, ca pensionarii, să mă mai bucur de ultimele raze calde, înainte de a intra la hibernat.
  • Bine, eu v-am lăsat, cineva trebuie să şi muncească în familia asta, zice Cătălina zâmbind, în timp ce se îndepărtează cu paşi uşori, de balerină.
  • Bună, unchiule, nu te-am văzut azi, ai plecat devreme de acasă, observă Marius, cu ochii după soţia lui, ce din spate pare o adolescentă ce nu a părăsit încă băncile liceului. E mândru de ea şi de fetele lor, i se pare o fericire să se trezească în fiecare zi lângă o frumuseţe de femeie, care i-a mai dăruit şi două fiice perfecte.
  • Da, am fost şi pe la piaţă, am luat mai multe. O să încropim o masă pe cinste!
  • Bine, noi mergem spre casă, mai stai?
  • Da, e prea frumoasă ziua asta pentru ca s-o petrec în casă, mai rămân pe aici, poate vine careva să facem un şah.
  • Paa, Geoge! zic fetele în cor, începând să alerge spre poarta parcului. Ar mai vrea să rămână aici, dar ştiu că degeaba se pisicesc în faţa lui tati, el ştie cel mai bine ce trebuie făcut, aşa că  s-au obişnuit să-l asculte, fiindcă întotdeauna are nişte surprize nemaipomenite pentru ele.

Ajunsă înapoi la serviciu, Cătălina încearcă să-şi adune gândurile, să termine proiectul la care lucrează de două săptămâni, dar  prin faţa ochilor i se perindă holurile spitalului şi privirea îngrijorată a doctoriţei care-i dăduse o veste atât de îngrozitoare. Cu toate că trecuseră deja câteva zile de la această întâmplare, nu reuşise să-i vorbească lui Marius despre cele ce o frământau. Spera să o întâlnească azi pe Laurenţia, poate îi va da ea curajul ca să scape o dată de povara veştii rele pe care o poartă singură în suflet.

Poate ar fi mai bine să-i spună lui George, el e mai înţelept   şi precis bănuieşte ceva, de două ori    i-a dat ocazia să-i vorbească, dar ea s-a prefăcut  a nu pricepe, lăsându-l în continuare cu presimţirile lui negre, ce nu-l înşeală niciodată.

Soarele începe să coboare spre orizont, zilele sunt tot mai scurte, iar inima Cătălinei e parcă strânsă într-un corset de sârmă ghimpată, simte că dacă nu spune cuiva, o să-i pleznească, împroşcând în toate părţile cu sânge, acel sânge despre care tocmai a aflat că ceva nu e în regulă cu el, prea multe globule albe…

Ceasul de pe peretele din faţa Cătălinei arată ora 4,30, gata, programul s-a sfârşit, poate să plece fără nicio mustrare de conştiinţă, poate doar aceea că în ultimele zile s-a uitat mai mult pe fereastră, aşteptând să-i vină  inspiraţia ce parcă stă ascunsă undeva, în spatele unei uşi a cărei cheie a pierdut-o. De obicei, termina orice proiect în timp record, primea întotdeauna cele mai grele teme. Acum însă, stă prostită în faţa laptopului şi totul i se pare foarte greu şi de nerezolvat.

Cu o mişcare  rapidă, înşfacă pardesiul de pe cuier, o  salută  pe Sorana din cadrul uşii şi o ia literalmente la goană, trebuie să o întâlnească pe Laurenţia, parcă asta ar fi salvarea ei. Lumea din parc s-a rărit, doar câţiva copii se mai hârjonesc pe ici pe colo, iar pe faţa Cătălinei apare un mic zâmbet, în momentul în care o zăreşte de la depărtare pe Laurenţia, ce-şi plimbă bebeluşul care doarme fără nicio grijă în căruciorul împins cu drag de mama lui.

  • Laurenţia! Nu se abţine să n-o strige, cu toate că mai are doar cincizeci de metri până s-o ajungă.
  • Hei! De unde ai apărut, străino? Nu te-am văzut din secolul trecut.
  • Ei, am fost cam ocupată, dar zilele astea te-am mai căutat de două ori şi nu erai în parc.
  • Da, nu am fost, Sergiu a fost puţin bolnăvior, dar acum e bine. Uite ce frumos doarme, i-l arată mândră prietenei celei mai bune pe dolofanul de 9 luni ce se află în lumea viselor.
  • Şi tu? Ce-ai mai făcut? Cum te simţi, din nou la muncă? Nu că acasă ai fi stat degeaba, dar aşa se spune.
  • Cu munca e bine, dar am o veste tare proastă, nici nu ştiu cum să-ţi spun.

Abia acum Laurenţia o priveşte mai cu luare-aminte pe tânăra din faţa ei, observând cearcănele şi faţa trasă a acesteia.

  • Hai să stăm pe o bancă, nu arăţi prea bine, o ia de mână şi o conduce spre cea mai apropiată bancă, încă încălzită de ultimele raze ale soarelui, ce se pregăteşte să dispară printre copacii seculari.
  • Am leucemie!…
  • …
  • Ai auzit?
  • Da, am auzit, dar nu pot procesa. Nu se poate, trebuie să fie o greşeală. Tu eşti o fată sănătoasă tun, întotdeauna ai fost aşa. Eu eram cea care tot timpul răcea şi făcea pneumonie. Cine ţi-a spus aşa o enormitate?
  • Doctoriţa Sturza. Mi-am făcut nişte analize de rutină, săptămâna trecută.
  • Vai, nici nu ştiu ce să-ţi spun, draga de tine… Vai, fetiţele tale… şi Mariuus, începe Laurenţia să bocească!

Văzându-şi prietena în asemenea hal, Cătălina e cuprinsă de un val de curaj, îşi dă seama că de fapt ea e cea care trebuie să o îmbărbăteze pe Laurenţia şi nu invers.

  • Stai, fată, că n-am murit încă. Şi s-ar putea să nici nu mor, cel puţin nu din pricina asta. Poate analizele au fost greşite, sau e o formă mai uşoară, aşa zicea doctoriţa. Trebuie să merg să le repet săptămâna viitoare. Laurenţia îşi ridică privirea, abia acum dându-şi seama că ea e cea care trebuia să ofere consolare, nu să fie consolată. Ştergându-şi lacrimile cu dosul mâinii, gestul pe care Cătălina îl cunoştea prea bine încă din copilărie, gest care o face pe prietena ei să-şi recapete stăpânirea de sine şi curajul de a-şi privi în ochi sora, aşa cum îşi spuneau în liceu.

Se cunosc din clasa I, când Laurenţia a apărut în clasă de mână cu mama ei, care a condus-o până la bancă, apoi a dat să plece, moment în care fetiţa s-a pus pe plâns. Cătălinei i s-a făcut milă de colega ce apăruse la două săptămâni după începerea şcolii şi a chemat-o să stea împreună în bancă.

  • Haide, Lau, nu mai plânge, aici nu venim cu mama, avem multă treabă, trebuie să învăţăm o groază de lucruri.
  • Eu nu sunt „Lau” sau cum vrei să-mi mai zici, pe mine mă cheamă La-u-ren-ţia! Se sumeţeşte fetiţa, ştergându-şi lacrimile cu dosul mâinii, gest pe care-l mai foloseşte şi acum, când e cuprinsă de panică.

Au fost colege de bancă timp de 12 ani, prietenia lor nu a fost zdruncinată de nicio furtună. Marele lor noroc a fost că nu s-au îndrăgostit niciodată amândouă de acelaşi băiat, poate atunci ar fi sărit scântei, iar relaţia lor s-ar fi răcit. Era ca un consemn, dacă una din ele povestea despre un băiat anume, cealaltă îl privea doar ca pe un amic, distrându-se amândouă pe seama multor colegi ce „le ceruseră prietenia” cum se spunea pe vremea lor.

La amintirea primei lor întâlniri, Cătălina zâmbeşte doar cu inima, fiindcă faţa ei e împietrită, nu reuşeşte nici o grimasă care să exprime fericirea sau măcar buna-dispoziţie.

  • Ce a spus Marius? Se trezeşte întrebând Laurenţia, punând fără să ştie sare pe rană cu întrebarea ei.
  • Păi tocmai asta e, Marius încă nu ştie nimic. M-am tot gândit cum să-i spun, dar niciun scenariu nu mi s-a părut destul de bun. Cred că şi el şi George bănuiesc ceva, dar niciunul nu spune nimic, parcă aşteaptă de la mine să le lămuresc situaţia.
  • Încurcată treabă! Eu cred că cel mai bine ar fi să mergi acasă şi să le spui pur şi simplu, nu poţi ţine pentru tine un asemenea secret, care până la urmă tot va ieşi la iveală.