Luni seara ajunsesem la Monte do Gozo, un loc foarte special, un parc imens, la 5 km de Santiago de Compostela. Aici este probabil cel mai mare albergue, care poate caza 500 de pelerini. După calculele mele, cred ca mai mulți. Drept că arată cam ca un lagăr de concentrare, cu multe barăci, dar în interior e în regulă. Eram după o zi caldă și obositoare, plus vreo 34 de km străbătuti din Arzua, dintre care ultimii și cei mai grei pe șosea, deoarece în Lavacolla am pierdut Camino. Voiam ca marți dimineața, proaspeți și în forță să intram în Santiago de Compostela, punctul terminus al pelerinajului nostru. Până la un moment dat totul a decurs conform planului, adică am fost la gară ca să ne luăm bilete de tren la Madrid, am fost la catedrală ca să marcăm momentul sosirii, la Oficiul de Pelerini pentru certificatul care atestă că într-adevăr am bătut drumul Spaniei încă o dată. Până aici, toate în regulă. Numai când ne-am dus la albergue San Lazaro, apoi la Fin del Camino și ne-au întâmpinat afișe cu „todo completo” viața a început să se coloreze în maro, din roz cum era. Ne așezăm triști pe o bancă și ne punem pe căutat, lucru care ne deprima și mai mult, toate locurile erau ocupate. Încep să urăsc internetul și modul facil în care unii vor să-și trăiască viața. Până aici am reușit să găsim locuri fără rezervări, dar acum se pare că ne-au mai rămas doar două solutii: să dormim în parc sau să ne întoarcem la Monte do Gozo. Niciuna dintre ele nu ne surâde. Eu mănânc, azi am băut doar cafea cu churos de dimineață. Ștefan nu poate mânca, e prea supărat și emoționat. Eu am credința că toate se vor rezolva, dar încă nu știu cum. Apoi, așa din eter, îmi vine ideea s-o sun pe Ramona Venturini, care, foarte amabilă, îmi da numărul de telefon al unei pensiuni din Finistere. Am uitat să spun că mai devreme căutasem locuri și acolo, dar nu apărea nimic liber. Sun și ce sa vezi, cu spaniola mea de baltă reușesc să fac rezervare. Am luat autobuzul de 18,30, iar la 20 eram deja la ocean. După o zi ca cea de ieri,meritam ca totul să se sfârșească bine. Azi dimineață ne-am trezit „de voie”, pe la 8,30, într-o cameră cu două paturi și nici urmă de jandarm care să ne spună că trebuie să părăsim incinta la ora 8, cum am pățit la Monte do Gozo, când în sfârșit nu mai trebuia sa ne trezim la 5,30, ca s-o luăm din loc. Ei, cam atât, că mă dor mâinile de cât am ” vorbit”. Manuela Sanda Băcăoanu

Toată lumea se temea că ne vom topi de cald în Spania. Parcă ne-am dori și noi să ne fie cald, fiindcă de două zile umblăm prin ploaie, vânt și ceață. E drept că ne învârtim pe la o mie de metri altitudine, coborâm câteva sute de metri ( în altitudine) apoi urcăm din nou, chiar mai sus decât fusesem. Azi suntem pe la 900 de metri, sunt 16 grade și ne bucurăm că ploaia s-a oprit. Eram flămânzi și uzi pe la 11, când un bar, adevărată mana cerească, ne-a ieșit în drum. În câteva minute s-a umplut de pelerini, lumea stătea și în picioare, doar ca să bea o cafea sau să mănânce ceva. După ce am ajuns la albergue a ieșit și soarele, dar cu dinți. Dar cea mai grea zi a fost cu siguranță ieri, când am haladuit pe la 1200 de metri urcând pe o cărare abruptă că abia stăteai în picioare, după ce am trecut de o pădure arsă . Și-am mers și – am mers pe o pășune montană ( pe ici pe colo pasune, că mai mult erau niște plante cu țepi presărate cu minunate flori galbene și mov de care m-am bucurat si cu fundul, când am tras o trântă de zile mari. Problema era că nu mă puteam ridica, fiind cu rucsacul în spate. Am picat ca Butea-n iaz, doar că eu m-am înțepat pe toate părțile, pana am reușit sa ma ridic. Am ajuns totuși la destinație printr-un soi de miracol, după 24 de km fără sa întâlnim decât trei case pe vârful muntelui. Despre alaltăieri ce să vă spun, ziua a fost caldă, atâta doar că era să-mi scap rucsacul pe o pantă abruptă, care se oprea fix într-un rău. L-am prins de-o aripă tocmai la momentul potrivit. Maine ne așteaptă o nouă zi, cu 11 grade dimineața și 17 la amiază. Brrr! După cum vă ziceam, Bbbuen Camino fffrio! Manuela Sanda Băcăoanu.

Mai întâi, o scurta contabilitate: vineri 33.000 de pași, sâmbătă 43.000, iar azi alți 33.000. Deci până acum, un total de 109.000 de pași. Ii număr, fiindcă vreau să văd câți vor fi până la Santiago. O întâmplare drăguță de ieri: un pelerin și-o pelerina se odihnesc pe o banca de piatră la soare, după ce au urcat o pantă incredibilă. Ea: oare cât mai avem de urcat? El: cel puțin un kilometru, până la Freisnu. Ea își ia rucsacul și pleacă amărâta, dar după 20 de metri, sare în sus: yeee, suntem acolo!!! El: unde, acolo? Ea: la Freisnu. Și dintr-o dată viața era să devină frumoasă, dar bineînțeles că după așa un urcuș, urma o coborâre pe măsură. Ei, dar să revenim la ziua de azi. Am plecat de la Roca Madre pe la 9,30, fiindcă am luat un mic dejun foarte plăcut, însoțit de o conversație spumoasă, la fel cum a fost și cina. Drumul până la Salas a fost foarte plăcut, dar la un moment dat a trecut pe lângă noi un grup de 3 persoane. În frunte mergea un tip cu o privire încrâncenata, urmat de un băiat tânăr și o fată care fugea după ei. Urcam o potecă strâmtă, m-am dat repede la o parte, iar grupul celor 3 a trecut pe lângă mine cu o viteză amețitoare. Sunt curioasă cât timp au reușit să mențină acel ritm infernal. N-au trecut bine de mine, poteca a început să coboare, moment în care am simțit că-mi lipsește ceva: El Bato. Lasă că e pădurea plină de bețe mi-a zis Ștefan și mi-a găsit altul. Eu privesc în sus și ce să vezi, un corcoduș se lăfăia tocmai deasupra noastră. Cu ajutorul noului El Bato ( segundo), am reușit să mâncăm doi pumni de corcodușe, îndulcite la sfârșit cu câte o bomboana de mentă pe care eu le cumpărasem ieri, cu toate că Ștefan zicea că nu are rost să le car. Apoi am ajuns la Salas, un orășel tipic spaniol, cu o biserică și un hotel din epoca medievală. Abia după Salas părea că începe „distracția”, dar n-a fost chiar atât de rău. Am mâncat și o grămadă de mure delicioase de pe marginea drumului. Am ajuns la Espina, la albergue El Croce, unde ne-am trezit că suntem doar noi doi. Între timp au mai apărut trei pelerini, o poloneză și un cuplu spaniol ( pardon, sunt frate și soră) . Recomand acest albergue, este bine utilat, are cafea și ceai pentru dimineața. Se poate și găti. Și… cam atât pentru azi. Manuela Sanda Băcăoanu.

Azi a fost o zi minunată! Puteam spune ” azi a fost o zi grea” și ar fi fost la fel de adevărat. Am pornit dimineață pe ploaie de la albergue Escamplero, am făcut un drum ceva mai ușor decât ieri până la Grado, iar pe drum ne-am oprit la Palatino, pentru tortilla de patatas și caffe con leche. Ploaia stătuse, atmosfera era ” numai bună ” spre prea cald, dar picioarele începeau sa ” prindă ritmul Camino”. La Grado am întâlnit-o pe Alis din Țara Minunilor la o terasă, pentru ca mai târziu să ne vedem pe drum. Eu am un nou El Bato (prietenii știu de ce), vorbesc despre cei care mi-au citit prima carte. Ștefan mi-a făcut rost de el pe baza de repede ieri în pădure, când trei câini uriași lătrau la noi foarte fioroși, iar gardul care ne despărțea nu avea mai mult de 80 cm. Tot prin acele locuri, văzusem un anunț cu un albergue, pe numele lui Roca Madre. Mi s-a părut interesant, așa că am hotărât să dormim azi aici. După ce traseul dincoace de Grado a devenit extrem de neprietenos, am urcat de ne-au sfârâit călcâiele și am coborât mai ceva ca Flinstonii în mașina lor punând frână cu picioarele pe jos, obosiți și vai de noi, mai ales de mine, iată că am ajuns la La Rodriga și la adăpostul căutat. Sincer, când l-am văzut prima dată, mi-am zis: Manjarin ( tot prietenii știu de ce), dar s-ar părea că prima impresie nu este întotdeauna cea corectă. Ce mai, am nimerit la unul dintre cele mai faine albergue de pe Camino, Irene si Diego te primesc de parcă ai fi o rudă apropiată, iar dotările sunt peste orice așteptări. Se servește cina și micul dejun, ți se spală rufele, iar totul e… donativo . Merită să vă cazați la acest albergue, e deschis abia de anul trecut probabil nu multă lume știe de el. Le-am dăruit o carte și s-au bucurat atât de tare și de sincer că mi-a crescut inima. Peisajul de azi a fost în multe locuri foarte asemanator cu Valea Ariesului, dar cu o diferență zdrobitoare: pe malurile acestui râu n-am văzut nici cea mai mica mizerie, pet sau alte alea. Vă las, mă strigă să merg la cină. Manuela Sanda Băcăoanu.

Am cinat. O mâncare formidabilă, alături de oameni minunați. Tot eu