Arhive pe categorii: Păreri personale

AȚI FOST VREODATĂ LA …CÂMPENI?

7 răspunsuri

Da, știu că titlul corect era ”Ați fost vreodată la Abrud?”, dar acum este vorba despre ”frumosul” orășel Câmpeni, locul în care moții de pe toate văile și din toți munții din împrejurimi s-au adunat, de-a lungul istoriei, pentru a-și spune păsul și pentru a arăta că sunt oameni harnici, cu simțul dreptății și care nu-și pleacă gâtul sub niciun fel de jug.

Nu este în intenția mea să vă povestesc despre vreo răzmeriță a sus-pomeniților moți, ci vreau doar să vă arăt niște imagini actuale din centrul orașului Câmpeni, care pe mine m-au lăsat fără grai, dar, din păcate, nu prin frumusețea lor.

Pentru cei care n-au fost niciodată prin aceste locuri, pot descrie centrul orașului ca fiind plin de gropi, cam neîngrijit și fără urmă de mână de gospodar care să fi trecut pe acolo.

Totuși, singurul lucru bun și frumos, mie mi se părea a fi parcul, cu copaci vechi, iarbă, bănci pe care te puteai odihni, avându-l în centru pe Avram Iancu, adevărata emblemă a orașului.

Am trecut săptămâna trecută prin Câmpeni, după o lipsă de vreo două-trei luni, iar ceea ce am văzut, m-a făcut să mă gândesc la un război, la bombe care au căzut într-o noapte peste bietul parc, dărâmându-l și scoțând copacii din rădăcini. Oricum, peisajul este atât de trist, încât îți dau lacrimile.

Înțeleg ambiția edililor localității de a construi un centru civic modern, dar… cu copacii ce-ați avut? Nu încăpeau în noul peisaj? ( Ca în zicătoarea aceea: ”Pe mine m-ai omorâtu, da cu calu, ce-ai avutu?”

Când peste tot în lume se încearcă să se păstreze natura în forma ei de zeci sau sute de ani, la Câmpeni, parcul a fost ras de pe fața pământului, lăsând în urmă un Avram Iancu mirat , în bătaia vânturilor și cu o lacrimă atârnând în colțul ochiului.

Pozele cu noul centru arată foarte bine, au chiar și copaci, dar mă întreb, din nou, cât timp le va trebui acestora să crească și, mai ales, peste cât timp centrul va arăta ca în fotografii?

Viitorul ne va răspunde la aceste întrebări, iar dacă apucăm să trăim destul… vom și vedea.

Cam acestea au fost gândurile mele de azi. Dacă am supărat pe cineva… așa și trebuia!

Manuela Sanda Băcăoanu

Violența noastră ne-a adus aici

Lasă un răspuns

V-ați gândit vreodată că fiecare dintre noi are o vină pentru cele ce se întâmplă acum, pe întreaga planetă?

Să mă explic: am fost cu toții atât de lași, încât ne-am complăcut a trăi într-o lume plină de violență, în primul rând virtuală: filmele sunt în proportie de 80% sau mai mult, violente: crime, violuri, droguri, spitale, boli necruțătoare, dezastre, iar lista poate continua.

Desenele animate pline de monștri și de personaje care te fac să te uiți sub pat seara, înainte de culcare, ca nu cumva să se fi pripășit pe acolo.

Poveștile clasice (ca să nu mai vorbim de cele moderne, care n-au nici cap, nici coadă) sunt extrem de violente. Vă amintiți de Scufița Roșie, Albă ca Zăpada, Capra cu trei iezi, Ursul păcălit de vulpe?, toate ilustrează sentimente negative, învățându-i pe copii violența din fragedă pruncie.

Nici nu mai vorbesc acum despre toate faptele violente care au trecut din virtual în lumea reală, le știm cu toții și nu merită a mai fi aduse în discuție.

Veți spune că trăim într-o lume duală, iar pentru a vedea binele, trebuie să experimentăm răul. De ce?

De ce nu poate fi lumea bună? De ce nu te poți tu bucura sincer de izbânda fratelui tău, a colegului, a vecinului, a omului cu care tocmai te-ai intersectat pe stradă?

Până când oamenii nu-și vor da seama că numai atunci ne va merge bine tuturor, când tuturor ne va păsa unii de alții, lumea va fi mereu splitată și mereu cu susul în jos.

De câte ori i-ați trimis un gând bun vecinului de scară, de peste gard, vecinului pe care-l salutați din când în când și apoi vă vedeți fiecare de drum? Dacă vecinului îi merge bine, automat va fi mai bine și pentru tine, deoarece așa funcționează Universul. Dacă ți-ai dorit ca vecinului să-i moară capra, nu te mira că acum ai scroafa moartă în coteț.

Nu e greu să ne setăm cu toții pe gânduri bune, să nu mai criticăm și să ne pese cu adevărat de cei din jur. Dacă ție ți-a ars casa, acolo, undeva, am și eu o vină, chiar dacă am venit cu o găleată de apă, ca să te ajut s-o stingi.

Să ne asumăm cu toții tot ceea ce se întâmplă în lume, suntem cu toții vinovați!

Dacă avem conducători care lasă de dorit, tot noi suntem de vină, nu numai pentru că i-am ales, ci fiindcă gândurile noastre îi fac să fie așa. Îi vedem proști, incompetenți, iar ei așa devin, fiindcă gândurile noastre sunt mai puternice decât ați putea crede.

Dacă un șef îi spune subalternului zi de zi că e un slab profesionista, acesta din urmă nu va putea să devină niciodată un angajat model. Dacă însă unui angajat mediocru îi spui că e foarte bun, el se va strădui să fie așa cum îl vezi.

Este o vorbă românească, care spune că ochiul gospodarului îngrașă animalul din ogradă.

Vă rog să faceți un experiment. La culcare, fiecare dintre voi să trimită un gând bun tuturor vecinilor, din toate punctele cardinale , de pe orizontală și verticală. Dacă o avalanșă de gânduri bune va veni spre mine, voi ști că, din aproape în aproape, toată omenirea va fi ”inundată” de gândurile noastre de bine, de sănătate și prosperitate și că ÎMPREUNĂ vom reuși să schimbăm LUMEA.

Manuela Sanda Băcăoanu

O carte care te pune pe gânduri…

2 răspunsuri

Această carte mi-a căzut în mână într-un moment în care aveam nevoie de nişte răspunsuri, iar faptul că am citit-o, m-a convins că nu sunt singura pe lumea asta care gândeşte într-un anumit fel.

Consider că această carte înglobează mai multe cărţi de dezvoltare personală, deci citind-o, eşti îmbogăţit într-un timp mai scurt . Nu vreau să-i fac neapărat reclamă, dar în momentul în care ajungi la ultima pagină, dorinţa cea mai mare este s-o faci cunoscută câtor mai mulţi oameni, în speranţa că lumea în care trăim va deveni mai bună, mai înţeleaptă şi mai plină de iubire.

Cartea se poate comanda online, vă garantez că nu veţi regreta.

Manuela Sanda Băcăoanu

Douăzeci douăzeci

Lasă un răspuns

Iaca a mai trecut un an… Iar noi, oamenii de rând, dorind cu tot dinadinsul să ieșim din anonimatul în care ne-a aruncat viața aceasta banală, monotonă și destul de predictibilă, facem imposibilul pentru a fi cât mai vizibili, suntem în stare să facem aproape orice pentru a aduna un număr cât mai mare de Like-uri, pentru că… Pentru că, doar așa ego-ul nostru se va simți gâdilat, mulțumit și puțin infatuat, iar noi, vom putea merge cu capul sus la biserică, sau, după caz, în 6 la serviciu, LUMEA ne-a văzut și ne-a aprobat, suntem CINEVA!

Am dat o raită pe facebook, așa, de distracție și pot spune că a fost incredibil de hilar. De la poze cu strâmbături, cu bebeluși (care n-au nicio vină) sau, pur și simplu cu oameni care se prefăceau că dorm, după obositoarea noapte de Revelion, am văzut aproape orice.

Toată lumea vrea să transmită tuturor celorlalți cele mai frumoase gânduri, dar care, vai, nu întotdeauna scrise într-o limbă română coerentă și corectă din punct de vedere gramatical. Mă apucă mila și plânsul, citind urările șchioape, dar SCRISE DIN INIMĂ. Aș prefera niște urări scrise cu creierul conectat sau, mai bine lipsă.

Probabil multă lume mă va urî după aceste cuvinte, dar atâta lapte și miere am văzut curgând de sărbătorile acestea, încât m-am gândit că niște murături ar fi numai bune, pentru a păstra echilibrul.

Să nu mă înțelegeți greșit, n-am cu nimeni nimic, dar uneori,mi se pare că unele lucruri depășesc bunul simț, iar atunci, reacționez.

Să știți că n-am nevoie de niciun ”like”. Mă simt bine în pielea mea și nu-mi trebuie aprobarea nimănui, pentru a fi eu însămi.

Să aveți un an BUN!

Manuela Sanda Băcăoanu

”Pe Facebook și în altă viață” de Silvia Grigore

1 răspuns

    Pe Silvia Grigore am întâlnit-o doar aici, în spațiul virtual al internetului, dar am simțit încă de la început că avem multe lucruri în comun, vorba acelui cântec obsesiv: ”gândim la fel, tra la la…”

     Când i-a apărut cartea, am fost foarte bucuroasă pentru ea, știu câtă bătaie de cap dă publicarea unei cărți, asta, bineînțeles după ce ai muncit luni sau ani ca s-o scrii. Fiecare carte este ca propriul copil, pe care l-ai crescut cât te-ai priceput de bine, iar apoi îi dai drumul în lume, merge la grădiniță, la școală, unde nu se știe cum va fi primit de către ceilalți, dacă îl vor plăcea, dacă va avea succes , sau dacă se va întoarce acasă cu ochii învinețiți și cu un cucui cât toate zilele în mijlocul frunții.

    Să fie clar, nu mă erijez în critic literar, oricum, încă din tinerețe aveam impresia că unii scriu, iar alții, care n-au acest talent, își dau cu părerea despre ce au scris primii. (Cred la fel și acum).

    Dar să trec la subiect, prea multă introducere face cititorul să se plictisească și să clicăie spre o altă pagină… Bun! Am primit cartea, care, la prima vedere, nu părea cine știe ce. Sunt sinceră, Silvia, te rog să nu te superi pe mine. Poate încă o carte cu un subiect banal, o poveste de dragoste și… cam atât. Citisem câteva fragmente pe care autoarea le postase pe Facebook, care nu mă convinseseră însă de valoarea cărții.

    Toate acestea au durat până în momentul în care am deschis la pagina 1, apoi… nu m-am mai putut opri. Am făcut doar o pauză, ca să dorm și să merg la serviciu, iar a doua zi, a fost gata. Nu vreau să vă povestesc subiectul, vreau doar să spun că e o carte scrisă în pas alert și care se citește la fel, e scrisă în stil modern, adică fără înflorituri și farafastâcuri, esență pură, cu informații de calitate și un sfârșit dintre cele mai neașteptate. Felicitări Silvia Grigore, mi-ai bucurat orele în care am stat aplecată asupra cărții tale!

   Recomandarea mea, din inimă: un frumos cadou de sărbători poate fi ”Pe Facebook și în altă viață”.

    Să aveți zile frumoase, luminate de strălucirea stelelor și de iubirea celor dragi!

”Buen Camino” de Elisabeta Turi

Lasă un răspuns

Am citit cu foarte mare plăcere și interes cartea Elisabetei Turi, iar faptul că o cunoșteam personal, fiind printre puținele persoane care și-au rupt din timpul liber și au participat la lansarea cărților mele de la Timișoara, a făcut ca lectura să fie și mai savuroasă.

Parcă mă vedeam pe mine la primul Camino, mergând și strângând din dinți din pricina durerilor, iar în timp ce povestea se derula în fața ochilor mei, cu ochii minții revedeam locuri dragi, care mi s-au întipărit pentru totdeauna în suflet.

Cea mai frumoasă însă mi s-a părut transformarea, poate că nici nu și-a dat seama că la începutul cărții era varianta numărul 1 , o femeie cu multe temeri și frustrări, iar apoi, de-a lungul drumului, a trecut prin mai multe variante ale ei însăși, ca la sfârșitul cărții să tindă spre perfecțiune.

Cartea e scrisă cu atâtea mici amănunte, încât ai impresia că ești prezent, vezi cu ochii autoarei și simți bucuria de a fi ACOLO, neumbrită de durerile interminabile și de toate încercările prin care majoritatea pelerinilor sunt nevoiți să treacă.

Atunci când pleci pe Camino pentru prima dată, nu-ți închipui nici pe departe ce te așteaptă, e ca prima zi de școală. Pentru unii, Camino e ca o plimbare în parc, dar pentru alții, e cu multă trudă și durere. Eu sunt de părere că numai cu durere se poate naște o creație literară, doar așa ajungi până la esența lucrurilor.

Felicitări, Elisabeta Turi, ai scris o carte care îi va trimite cu siguranță și pe alții pe Camino de Santiago.

În loc de încă un fular sau alt cadou banal, cumpărați o carte de pus sub bradul de Crăciun!

Să aveți iubire în suflete și lumină în priviri!

Manuela Sanda Băcăoanu

PORNO

1 răspuns

După ce ieri dimineaţă m-a uimit titlul unei cărţi aflată în vitrina Librăriei Universităţii, aseară, aşteptând în staţie autobuzul pentru a merge acasă, ca să treacă mai repede şi mai util timpul, studiam afişele cu piesele ce se joacă la Teatrul Naţional din Cluj. S-ar părea că ieri n-a fost o zi prea bună pentru mine, a fost ziua în care mi-am dat seama că în Cluj, cuvântul CULTURĂ nu mai este sinonim cu ceea ce ştiam eu, s-a devalorizat, devenind sinonim cu banalul şi mediocritatea.

N-aş putea spune care este subiectul piesei al cărei afiş m-a scandalizat, dar oricare ar fi el, chiar dacă nu are nimic de-a face cu ceea ce exprimă, întrebarea firească ce apare, este: DE CE ESTE NEVOIE DE UN ASEMENEA TITLU? Întrebarea mea este, fireşte, retorică.

Dar îmi permit să vă întreb pe dumneavoastră, aţi merge mai degrabă să vizionaţi o piesă de teatru cu o asemenea denumire, în detrimentul alteia, care nu promite nimic de domeniul sexualului?

Sunt conştientă de faptul că sexul este unul dintre impulsurile primare, sunt oameni (s-ar părea că din ce în ce mai mulţi) care nu pot accede la mai mult decât nevoile care-i ţin în viaţă plus acesta, dar de suflet şi nevoile lui, cine şi când se mai ocupă?

Aş mai putea spune multe pe această temă, dar ştiu că într-o lume veşnic grăbită, e bine să te rezumi la idei principale.

Vă doresc o zi după sufletul pe care-l aveţi!

Manuela Sanda Băcăoanu

Librăriile: Ce-au fost şi ce-au ajuns…

Lasă un răspuns

Treceam azi dimineaţă pe lângă Librăria Universităţii, iar atenţia mi-a fost atrasă de o carte ce se lăfăia în multe exemplare în vitrina acesteia. Nu mi-a venit să cred în primul moment că o asemenea carte există, dar să mai fie şi expusă la loc de cinste într-una din cele mai mari librării din Cluj. Veţi spune că sunt o pudibondă, că, de fapt, este vorba despre arta scrisului la cel mai înalt nivel, că…

Stau şi mă mir cât de jos a coborât ştacheta o mare librărie, pentru a expune în vitrină o carte cu nişte… conotaţii, doar pentru a atrage cititorii. Despre calitatea celor care intră în librărie doar fiindcă văd această carte, nu vreau să mă pronunţ.

Cărţile mele nu s-au bucurat de onoarea de a sta în vitrina acestei librării, iar acum sunt sigură că şi cele pe care încă nu le-am publicat vor avea aceeaşi soartă.

Mda… Să vă fie bine şi la vară, cald!

Manuela Sanda Băcăoanu… şi-atât

Seară specială, cu Tudor Gheorghe

Lasă un răspuns

Ieri, am fost pusă în faţa unei grele încercări. Habar nu aveam că găsirea unei persoane cu care să împarţi o seară, la un concert dintre cele mai frumoase care pot exista pe o scenă din România, va fi o adevărată provocare. Întâmplarea a făcut ca soţul meu să nu fie în Cluj, aşa că m-am trezit „fericita” posesoare a unui bilet în plus la concertul lui Tudor Gheorghe.

Nu trebuie să vă spun cine este Tudor Gheorghe şi nici că are nişte concerte … cum să mă exprim, ca să nu cad în banalitatea epitetelor bombastice ce abundă în ultima vreme, ori au rost, ori ba!?

Dar, să încep cu începutul… Am întrebat vreo 7 (şapte ) persoane dacă ar vrea să mă însoţească la concert, bineînţeles, singura lor investiţie fiind cele două ore din viaţă în care ar fi putut să simtă că trăiesc cu adevărat (eu aşa am simţit). Nu contează ordinea, ci faptul că m-am gândit la fiecare dintre ele, dar din partea tuturor am primit răspunsuri negative, aveau un program pe care nu puteau să-l schimbe acum, în ultimul moment, nici măcar de dragul meu. Nu judec, nu dau cu piatra, mă întreb doar: dacă le- aş fi cerut ajutorul (de care sper să n-am nevoie niciodată), ar fi răspuns la fel? Vorba ceea, dacă nu-mi poţi fi alături la bine, de ce mi-ai fi, la greu?

În ultimul moment, când deja plecam de acasă resemnată că voi merge singură la concert, mă sună una dintre prietene, care nu răspunsese iniţial la telefon, îi spun despre ce este vorba şi, spre mirarea mea, îmi spune că va veni. Face un efort să se deplaseze până la Casa de Cultură a Studenţilor, unde credeam eu că se ţine concertul. Ajung acolo la 18,40, când, stupoare, concertul este în sala Operei Române. O sun în disperare pe cea cu care trebuia să mă întâlnesc, dar degeaba, nu se dezminte, nu poartă telefonul mobil cu ea.

Aştept până la fără 8 minute, apoi plec spre teatru, n-am de ales. La 19 fix intru şi eu în sală, îi las biletul la intrare şi mesaj pe telefon, fără nicio speranţă însă că va mai veni.

Ei, şi aşa, am fost la un concert la care singurul loc liber a fost cel de lângă mine. Unicul meu regret a fost că n-am putut face o bucurie cuiva…

Dar să vorbesc despre concert, destul am bătut apa-n piuă. Epitetul care l-ar descrie cel mai complet, cred că ar fi MAGNIFIC. Un om cu o personalitate ieşită din comun, cu un talent pe măsură, însoţit de profesionişti desăvârşiţi, orchestra şi corul care completează perfect atmosfera sumbră cu care artistul a început concertul.

În acordurile înfiorătoare şi oarecum înspăimântătoare ale instrumentiştilor, Tudor Gheorghe a făcut o retrospectivă tristă a ultimilor 30 de ani, plângându-i pe cei căzuţi la revoluţie şi nefiindu-i milă de guvernanţii care ne-au adus pe marginea prăpastiei şi pe care-i denumeşte şobolani şi lipitori.

Simţeam că toată sala vibrează la unison, nu se auzea musca sau scârţâitul unui scaun obosit, toate inimile băteau tare, ca toba mare, pe acorduri de rock, jazz, sau operă rock. Prin versuri şi muzică, Tudor Gheorghe reuşeşte să descrie atât de bine toată obida unui popor care mereu speră în mai bine, dar întotdeauna este minţit, furat şi trimis de-acasă, slugă la stăpân!

Versuri de un dramatism care atinge apogeul la sfârşitul concertului: Copiii noştri au făcut dinţi, Muşcă din părinţi şi din bunici, redau din memorie, nu garantez exactitatea lor.

După aplauze care au durat minute în şir, am plecat spre case cu sufletele înălţate, dar cu lacrimile şiroind pe obraz. Orice s-ar spune, Tudor Gheorghe este un om eveniment, un om spectacol, care poate ţine o sală care pare că nici nu mai respiră pentru aproape două ore cântând propria muzică şi recitând propriile versuri, fără pauză şi fără să-ţi dai seama cum a trecut timpul.

Păcat că aceste comori ale neamulului românesc nu pot trăi veşnic, fiecare generaţie ar avea nevoie de un Tudor Gheorghe.

Manuela Sanda Băcăoanu, o spectatoare încântată

Scrisoare către bunici

Lasă un răspuns

Aseară, ca să mai iau un pic „pulsul naţiunii”, am pus pe facebook o postare prin care le ceream celor din grupul de prieteni să iasă din lista mea, dacă votează cu „tuta”.

Vai, câte mi-a fost dat să aud, (văd) , că sunt needucată, că e o mare greşeală să mă exprim aşa în legătură cu… În legătură cu … cine? Se pare că dacă scroafa se urcă în copac, merită toată admiraţia şi respectul meu, chiar dacă şi-a păstrat ancestralele obiceiuri din cocină?

Şi toate acestea pe pagina mea, adică, dacă nu-ţi place ce postez, lasă-mă în pace, adio şi-un praz verde, nu sunt pe facebook pentru a mă confrunta cu toţi cei care sunt obişnuiţi de o viaţă să stea cap-plecat, de frica unei săbii ce poate cădea oricând asupra lor. Ba am fost întrebată şi ce am căutat la Bucureşti în 10 august, că mai bine stăteam acasă, „mai bine vă vedeaţi de treburile voastre, nu se credea atâta haos, că nici nu mai ştim ce-a fost acolo” (am citat). Persoanele care gândesc în acest mod, nu-şi pot închipui că „treburile noastre” erau tocmai acolo, la Bucureşti, ca să scăpăm de ciuma ce ne mănâncă de atâţia ani!

Dar să lăsăm deoparte polemicile fără rost şi fără vreo finalitate, ceea ce vreau eu să comunic astăzi tuturor celor care au nu numai copii, dar şi nepoţi, să se gândească de două ori înainte de a pune ştampila pe numele doamnei Dăncilă (vedeţi, am fost politicoasă!), fiindcă ea e doar o biată marionetă, mânuită cu mult sârg de mai-marii psd. Dacă ea va deveni preşedinte, scenariul pe care România va fi obligată să-l urmeze va fi unul îngrozitor şi sumbru. Dacă sunteţi adepţii doar anumitor posturi TV şi vă place să credeţi că deţineţi adevărul absolut, surpriza va fi cu atât mai mare, când neam de neamul vostru va trebui să plătească datoriile imense făcute de un guvern fără discernământ pentru măriri de pensii şi salarii, doar pentru a câştiga capital electoral. Aceste creşteri au atras după ele preţuri din ce în ce mai mari, iar când stai să tragi linie, măririle au fost, de fapt, diminuări.

Ar fi bine şi frumos să gândiţi mai departe decât la propriul talon de pensie, pe care-mi doresc s-o primiţi timp îndelungat de aici înainte, să vă gândiţi la copiii voştri care au 2-3 job-uri (pardon, slujbe, servicii, să priceapă şi doamna Dăncilă) afară pentru a face faţă unei vieţi din ce în ce mai scumpe şi, mai ales, la nepoţii voştri, pentru care trebuie ca voi înşivă să învăţaţi limbi străine, pentru a putea vorbi cu ei. Nu era mai bine ca toţi copiii să stea în ţară, iar nepoţii să fie apropiaţi bunicilor, să nu se vadă doar prin intermediul tabletelor, să poţi să-i ţii în braţe, să-i îmbrăţişezi şi să te bucuri de fiecare moment al copilăriei lor?

Dar se pare că nu este aşa, sunteţi de un egoism desăvârşit, care vă va ţine în continuare într-o colivie care nici măcar nu este aurită.

Îi respect şi-i stimez pe cei ce s-au trezit şi văd clar încotro s-ar îndrepta România în cazul în care Dăncila ajunge preşedinte. În cazul celorlalţi, să auzim de bine (al nostru, al tuturor, dacă înţelegeţi ce înseamnă acest lucru!)

Manuela Sanda Băcăoanu, o optimistă incurabilă