Arhive pe categorii: Redescoperind România

Aţi fost vreodată la Paşcani?

Asta ca să parafrazez poezia lui BP Haşdeu, cred, „Aţi fost vreodată la Abrud”? devenită celebră în urma unui spectacol care s-a ţinut după o masă „copioasă” şi bine stropită, oferită actorilor, tocmai la Turda, după câte ştiu eu.

Cel ce recita poezia, nu putea nicidecum trece de primul vers, repetând la nesfârşit: „Aţi fost vreodată la Abrud?”, restul poeziei dispărându-i din minte, evaporându-se o dată cu aburii alcoolului, la care, un spectator mai înfipt şi plictisit de atâta repetare, îi strigă din fundul sălii: ” Lasă că fac eu lista cu cine o fost şi cu cine nu, zi mai departe!” În râsetele sălii, actorul a târât  cumva poezia până la bun sfârşit, dar întâmplarea a rămas de pomină.

Revenind la oile noastre, vreau să vă spun că săptămâna trecută am trecut prin Paşcani, iar din cauza mersului trenurilor care este făcut de oameni „de bine” şi atât de bine încât atunci când ajungi în Paşcani, trenul spre Roman a plecat de 5 minute, eşti nevoit să petreci o oră în micuţa urbe. Acesta ar putea fi un lucru bun, ai mai putea bifa un nume pe harta ţării, la capitolul „să ne cunoaştem patria”.

Acum serios vorbind, am fost plăcut surprinsă de schimbările ce le-am observat faţă de anul trecut. Promenada dintre scări şi gară a fost renovată, s-au montat dale noi, tuia, o mulţime de bănci iar spectacolul nocturn este feeric, dat de numărul mare al lămpilor globulare aflate pe o parte şi pe cealaltă a străzii.

Faimoasele scări  au fost renovate şi ele, se pare că a fost chiar mâna unui arhitect care s-a implicat în proiect.

Eram toată un zâmbet şi o veselie, până în clipa în care, un tânăr spilcuit a aruncat chiştocul fumat până la refuz chiar în faţa mea, moment în care le-am observat şi pe celelalte (chiştoace), ce formau un strat protector la nivelul solului…

Nu ştiu exact cum e legea cu fumatul, e permis pe stradă? Dacă da, nu se pot da măcar nişte amenzi pentru murdărirea spaţiului public? E păcat să ai o zonă a oraşului frumos renovată, dar murdărită sistematic de nişte oameni de categoria a cincisprezecea… Asta pe lângă faptul că în zona cu pricina se plimbă şi mămici sau bunici cu bebeluşi. Ei trebuie musai să inhaleze fumul ţigărilor „binecrescuţilor” păşcăneni? Cred că mai degrabă li s-ar potrivi denumirea de „paşcanezi”, că vine din ţările aşa-zisei Lumi a Treia.

În speranţa că civilizaţia va pătrunde şi în Paşcani, vă las să vă delectaţi cu câteva imagini surprinse în puţinul timp petrecut acolo.

 

 

Vă doresc o zi ca-n poveşti, plină de zâne şi de piticuţi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

De la Cluj La Turda pe jos, de-a binelea

Ei, acum că atâta lume ştie de excursia la care mă gândesc de mult, trebuie să plec, doar n-o să mă fac de râs.

E ora 7,27 fix şi zero grade când părăsesc blocul din Zorilor, în care locuiesc de 100 de ani. O iau cătinel pe Eugen Ionesco, stradă cu nume pompos, ce pe vremea când eu îmi plimbam fetele în cărucior se chema Drumul Sălicii, şi era mărginită de porumbişti. E soare, un soare cu dinţi, care totuşi mă face să transpir. M-am îmbrăcat „multistrat”, pentru orice fel de vreme. Am şi o jumătate de vestă avertizoare, pe care am primit-o în dar de la croaţii din Portugalia, în 2014 când am fost pe Camino Portughez. Cealaltă jumătate am decupat-o şi am cusut-o pe rucsacii de anul trecut, de pe Camino del Norte.

Părăsesc Clujul după ce am făcut primii doi kilometri, după calculele mele. De acasă şi până în vârful Feleacului am cinci kilometri de urcuş, urcuş, urcuş. E cea ma grea parte a drumului şi e bine că e la început, când sunt încă în formă maximă.

Maşinile trec în viteză pe lângă mine, unii şoferi clacsonează şi-mi fac semne cu mâna, în Româna nu e prea obişnuită priveliştea cuiva ce merge pe jos, aşa ca în alte ţări. Iată că am trecut de jumătatea drumului până în Feleac, o parcare şi un restaurant părăsit, cu gunoiul aferent trecerii românilor, mă întâmpină voios. Nu ştiu de ce am zis voios, poate din pricină că e cald, soare, iar eu îmi dau puloverul jos, rămân doar cu fâşul. Încerc să merg prin iarba de pe marginea şoselei, dar e atât de moale cum n-a fost cosită, încât parcă aş merge prin nisip, nu am niciun spor. Revin la cărarea ce se tot îngustează şi se lăţeşte, după capriciile celor ce au construit şoseaua.

Iată-mă în vârf, nici n-a fost chiar atât de greu. Clujul se zăreşte doar printre brazii peste care se vedea când eu am venit la liceu. Acum sunt falnici, o adevărată pădurice.

Îmi aduc brusc aminte că mi-am pus mâncare care necesită şi tacâmuri, dar am uitat cu desăvârşire să pun măcar o linguriţă în bagaj. Iată o alimentara, dar „alimentăreasa” lipseşte, aşa că nu mai aştept, mai e mult până departe. Uite, două coşuri de gunoi, frumos marcate, seamănă cu mine… A, nu, la o privire mai atentă, sunt doi topografi. Eu, şi vederea mea de vultur…

Iată faimoasa şosea de centură, care te scoate dincolo de Cluj în caz că vrei să mergi la Dej, arată bine de la distanţă şi e destul de circulată, chiar dacă după ce s-a dat în folosinţă s-a mai prăbuşit pe ici, pe colo. Aşa e în România, ce să-i faci, toate costă de zece ori mai mult decât la alţii şi ţin tot de atâtea ori mai puţin.

Benzinăria ce-mi apare în drum cade tocmai la ţanc, îmi cer voie frumos să merg la toaletă, chiar dacă nu sunt şofer. Oamenii se miră că merg pe jos la Turda, dar mă şi încurajează.

La Vâlcele nu s-a întâmplat nimic remarcabil, doar atât că am oprit într-o parcare, ca să fac schimbul, adică să iau puloverul şi să pun fâşul în bagaj. Sunt atât de transpirată, încât parcă cineva mi-a turnat o găleată  de apă rece pe spinare,efect amplificat de vântul tăios,

Cineva face curăţenie pe marginea drumului, se văd saci presăraţi din loc în loc, dar mulţime de gunoaie au zburat pe o suprafaţă mare, pe terenurile dimprejur. Acolo cine face curat?

Uite, în zare şi apoi tot mai aproape, lacurile de peşti din Tureni. Doi-trei pescari „motănesc”  pe margine, poate prind ceva înainte de interzicerea pescuitului. (În aprilie, mi se pare.)

Tureni, Mărtineşti, ştiu drumul ăsta pe dinafară, fiecare curbă, fiecare tufiş (că nu prea sunt), de 40 de ani circul pe aici, dar pentru prima dată pe jos. În Mărtineşti, curţi frumoase, largi şi foarte curate şi ordonate. Felicitări, meritaţi o bulină roşie! Un sătean dentr-o curte plină de flori, mă întreabă unde merg, şi-mi urează drum bun. Doi tuciurii ce vin din sens invers mă întreabă şi ei unde am pornit, iar când aud că la Turda, până unde mai sunt vreo 11 kilometri, mă întreabă că nu vrea să mă ia nicio maşină? Oamenilor li se pare extrem de ciudat să mergi pe jos, parcă vii din alt secol, de neînţeles pentru ei.

Cruci, multe cruci pe marginea drumului, cel puţin 11 am numărat, se moare peste tot, nu numai pe Camino. Acolo, cei plecaţi erau pelerini cărora li s-au terminat zilele în acel loc, dar aici, cu toţii sunt victime ale accidentelor de circulaţie. Prima cruce pe care am văzut-o m-a şocat, dar pe urmă am început să mă obişnuiesc. Ne obişnuim cu toate…

Urc dealul din Mărtineşti, mai am un pic şi voi vedea Turda. Trebuie să mă opresc un pic, picioarele mele încep să-şi ceară drepturile. E soare, dar bate un vânt subţire, care nu prea te îmbie la odihnă. Stau totuşi câteva minute pe piatra kilometrică ce-mi spune că mai am 9 kilometri până la Turda. oau, mi se pare extrem de aproape, mai am un pic de urcat, apoi, o coborâre lină pe Tăbăgău şi gata, am ajuns.

Aşa a şi fost, după ce am vizitat mormântul unui soldat ce a murit nu ştiu în care război fiindcă s-au şters datele de pe cruce, picioarele mele încep să meargă mecanic, Turda se vede din ce în ce mai aproape, din păcate nu e o atmosferă foarte senină, pentru a putea capta imagini mai clare.

La ora 13, trec şi eu de indicatorul ce arată că am intrat în Turda. De acum, îmi mai rămâne doar să caut „Centrum” care nu ştiu ce este, bar sau cofetărie, fiindcă mi-a fost recomandat ca loc unde poţi bea cel mai bun ceai în Turda.

Trec de parcul cu biserica, de spital, ooo! Centrum e ditamai hotelul, iar eu, după felul în care arăt, prăfuită şi cu vestă avertizoare,  nu mă prea asortez cu peisajul, aşa că voi merge mai departe, la cofetăria Dana, a doua opţiune.

Abia îmi mai târăsc picioarele, dar nu mă las, n-o să mă înec acum, ca… la mal. Oricum, în Turda am ajuns, dar trebuie musai să beau şi ceai, aşa mi-am propus şi aşa voi face.

Traversez toată Turda, fac poze prin centru, în ultimii ani mi se pare că multe lucruri s-au schimbat în bine pe aici. Iată în sfârşit şi cofetăria, am timp să beau un ceai şi să mănânc un cremeş, Ştefan abia e în Feleac, vine cu maşina ca să mă culeagă de pe drum.

Gata, a  sosit, după ce l-am aşteptat cam un minut pe trotuar, făcând să pleznească de invidie două prostituate ce stăteau acolo de ore bune probabil. Dacă veţi vedea prostituatele din Turda cu vestă avertizoare, să ştiţi că eu am lansat moda asta.

Ei, v-am pupat şi vă las să vă delectaţi cu imaginile de pe drum!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

PS: Kilometrajul mașinii, de la noi de acasă până la cofetăria Dana, arăta că am parcurs 29 de kilometri. Bravo mie!

PSS Am lipit poze aiurea, din Turda,pe la mijloc, nu sunt chiar in ordine cronologica. Scuze!

De la Cluj la Turda, pe jos

Dragii mei,

Vă dau o veste (mare, mică, cum o fi!). Mâine plec pe jos, de la Cluj la Turda. De mult voiam să fac asta, dar acum gata, am hotărât!

Se mai înscrie cineva? Mai sunt locuri, berechet.

Mâine, în jurul amiezii, voi sosi la Turda. Dacă ştie careva un loc trăznet în care se poate bea cel mai bun ceai, să-mi spună şi mie, sau chiar să mă însoţească. (măcar la ceai, dacă nu pe drum).

Alte noutăţi, probabil mâine seară…

Vă doresc un sfârşit de săptămână ieşit din comun, adică de neuitat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Fagul Împăratului

De când picioarele mele s-au obişnuit a bate zilnic zeci de kilometri pe Camino de Santiago, nu le mai pot opri, iar adierea primăverii le dă parcă noi avânturi, parcă un dor de ducă mă cuprinde, chiar dacă nu pe meleaguri hispanice, ci aici, acasă, pe vechea şi minunata Vale a Arieşului. Pentru a-mi  alina dorul şi a-mi stăpâni freamătul din creştet până în tălpi pe care-l simt numai la gândul minunatelor pelerinaje pe care le-am făcut anii trecuţi şi care au totalizat aproape 2500 de kilometri, mai plec din când în când hai-hui, ca să-mi încerc puterile şi să mă menţin în formă.

Ieri am făcut o „scurtă” excursie, de vreo 11 kilometri, de la Lupşa până la Sartăş, pe Valea Arieşului. Tot aveam de plecat la Cluj, aşa că soţul meu mi-a dat două ore avans, ca să ajung până unde… oi ajunge.

Drumul îmi este extrem de familiar, dacă stau să calculez, l-am străbătut de peste o mie de ori la volan, iar pe jos, de câteva ori.

Am pornit din Lupşa la ora 13,48 fix, ştiu asta fiindcă m-am uitat la ceas. Vremea e tipică lunii martie, acum transpiri la soare, iar peste câteva minute te închei până la bărbie, când soarele a dispărut după nori, iar un vânt „subţire” se infiltrează pe sub haine, parcă ar vrea să controleze dacă eşti corect echipat.

Până la Muncel, nimic deosebit nu mi-a atras atenţia, doar cei câţiva câini lăsaţi de capul lor pe şosea şi care m-au făcut să mă înarmez cu ditamai băţul găsit pe marginea drumului. Îmi amintesc cu nostalgie de El Băţo, toiagul meu de pelerin ce m-a însoţit pe mii de kilometri prin Spania şi Portugalia, care nu se ştie pe unde s-o mai fi aflând acum.

IMG_2570

La Muncel, două indicatoare: spre dreapta, Mănăstirea Martirii Neamului, iar spre stânga, Fagul Împăratului, ambele de cealaltă parte a Arieşului, motiv pentru a scăpa de drumul arhicunoscut şi de vâjâiala necontenită a maşinilor.

Aleg să merg spre Fagul Împăratului, care e tocmai pe drumul meu, dar nu mă pot abţine să nu fac nişte poze „minunatelor” gunoaie ce împodobesc malurile Arieşului, care vor fi subiectul unui alt articol, mai amplu şi mai plin de năduf, care sper să ajungă acolo unde trebuie. Mă gândesc să-l trimit la toate primăriile de pe Valea Arieşului şi la Ministerul Mediului.

Trec Arieşul şi o iau pe drumul de ţară ce mi se aşterne înainte, liniştea nemaifiind întreruptă decât de cântatul unui cocoş, sau mugetul vacii din poiata pe care tocmai o văd la doi paşi.

Parcă se face mai frig, sper să nu plouă, nu mi-am luat pelerină, când am pornit din Lupşa, era soare.

Pe neaşteptate, mult mai impozant şi mai semeţ decât se vede de pe şosea, în faţa mea apare Fagul Împăratului, un fag monument al naturii, care-şi schimbă frunzele doar din doi în doi ani: în primul an sunt verzi, în al doilea sunt ruginii.

Noroc cu un domn ce se afla la plimbare, ce a imortalizat şi pentru mine clipa apropierii de acest bunic al copacilor de pe Valea Arieşului. Denumirea i se trage de la un episod istoric, avîndu-i ca protagonişti pe Avram Iancu ce se afla sub fag, iar pe şosea, dincolo de Arieş, împăratul Franz Iosef, ce încerca o reconciliere. Nu ştiu exact povestea, doar replica lui Avram Iancu a rămas celebră: „Un mincinos şi un nebun nu se vor putea niciodată înţelege!” Se ştie cine era nebunul, aşa că, prin excludere, mincinosul nu putea fi decât… celălalt.

Un binemeritat loc de popas cu un monument închinat fagului, face drumul dintre Muncel şi Baia de Arieş un pic mai scurt.

Cocoşul cel ţanţoş,  câinele bătăios (din pricina căruia m-am felicitat că m-am înarmat cu ditamai băţul) şi o femeie ce s-a oprit în drum pentru a mă petrece cu privirea, întrebându-se  poate ce oi căuta eu cu rucsacul în spate pe Valea Hărmănesei, au fost singurele personaje demne de luat în seamă, până la apariţia bruscă în peisaj a comunei Baia de Arieş, fostă localitate minieră, în prezent cu un viitor incert în ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă.

Străbat Baia de Arieş în pas alergăreţ, soţul meu tocmai porneşte cu maşina de la Lupşa şi trebuie să ajung să trec podul, pentru a  ajunge pe traseul lui. Până la Cluj sunt aproape 90 de kilometri de aici şi nu am trei zile la dispoziţie, trebuie să  ajung mâine la muncă.

Şi uite aşa, în mare grabă, am ajuns chiar la Sartăş…

Am scris acest articol pentru a intra în concursul Spring SuperBlog 2016.

Vă doresc o săptămână plină de bunătăţi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Avem cea mai frumoasă ţară!

…şi nu spun asta doar dintr-un patriotism desuet, chiar cred cu tărie acest lucru. Păcat este că nu ştim să preţuim îndeajuns ceea ce ne-a dat Dumnezeu, nu ştim să trăim „bine” folosindu-ne de frumuseţea ţării noastre.

Avem o istorie care încă e în picioare, care „trăieşte” aceste vremuri tulburi, neştiind cât îi va mai fi dat să dăinuiască: cetăţi vechi de sute de ani, oraşe, sate pitoreşti, toate acestea sunt moştenirea noastră, pe care suntem moralmente obligaţi să o lăsăm intactă urmaşilor noştri.

Sunt ţări ce nu au nici pe jumătate ceea ce avem noi, dar principala sursă de venit este turismul. Noi avem, dar nu ştim să folosim, nu ştim să promovăm şi să construim facilităţile necesare unui turism civilizat.

Dă Doamne să ne trezim, înainte de a fi prea târziu!

Zbor peste Transilvania

Să aveţi o zi minunată, aşa cum meritaţi!

P.S. Poza de copertă este făcută de mine, pe Valea Arieşului.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Plimbare (Camino)prin Pădurea Baciu

Despre Pădurea Baciu toată lumea (sau aproape toată lumea) ştie că e o zonă mai specială, unii susţin că ar fi chiar un portal spre o altă lume. Eu nu contrazic acest lucru, mă pasionează chestiile gen „Buuu-huuu”, aşa că astăzi, fiind început de an şi zi liberă, Ştefan şi cu mine am hotărât să facem o plimbare prin pădurea sus-amintită, eu cu speranţa că poate-poate întâlnim niscaiva spirite sau măcar ajutoare ale acestora. Scopul lui Ştefan era doar unul  turistic, pe care l-a şi atins.

Pe un frig potrivit cu anotimpul ( adică -8 grade), la ora 12,20 fix, am pornit de la Tăietura Turcului cu veselie în suflet, datorată unor fulgi jucăuşi de nea şi a soarelui ce din când în când îşi iţea capul dintre nori.

Abia aşteptam să mă lansez în marea aventură, de parcă aş fi pornit pe un alt Camino, de data asta paranormal.

Pădurea e liniştită şi oarecum adormită, doar o cioară cârâie de mama focului, cred căe paznicul pădurii şi anunţă prezenţa unor intruşi.

Iată şi o săgeată galbenă, chiar mă simt ca şi pe Camino de Santiago, aici, la doar câţiva kilometri de Cluj. N-am idee ce vrea să însemne, dar mă face să mă simt ca „acolo”, pe Drumul Sfântului Iacob, care dacă l-ai străbătut vreodată te cheamă din nou, iar şi iar, parcă aruncă o vrajă asupra tuturor celor ce-şi tocesc „pingelele” prin praful lui.

Dar să lăsăm sentimentalismele, am venit aici pentru o mare aventură, aşa că să mâncăm nişte mandarine, poate vom fi mai vigilenţi în a vedea spiritele pădurii…

Iată, suntem foarte aproape de poiana în care se spune că acestea îşi fac uneori apariţia, urcăm pe un fel de scurtătură, care pare a fi valea unui pârâu secat. Eu am mai fost aici cu câţiva ani în urmă, aşa că devin şefa de trib şi ghidul ce o ia înainte pentru a descoperi miracolele din Poiana Fermecată. (N-am idee cum se numeşte cu adevărat, dar nici nu cred că-i prea important).

IMG_2297

Încă mă mai întreb dacă drumul pe care am venit este cel bun, când…  iată , Poiana se desfăşoară în faţa ochilor noştri, în toată splendoarea ei hibernală.

IMG_2298

Fug repede în centru şi încep să mă învârtesc strigând Ielele, cu toate că ştiu că ele sunt aici doar vara, dar cine ştie, poate vocea mea le ademeneşte…

IMG_2300

Poate dansul meu nu a fost destul de convingător, poate a ţinut prea puţin, (cam un minut după aprecierea mea), însă nimic paranormal nu s-a întâmplat, aşa că am luat-o la picior, de obicei nu ne place să ne întoarcem pe drumul pe care am ajuns undeva, aşa că va trebui să facem un ocol, să vedem pe unde ne va duce drumul înapoi… ( De aceea îmi place mie pe Camino, acolo mergi tot înainte, nu trebuie să te întorci niciodată. Numai eu m-am întors cu ambulanţa, dar asta e o altă poveste).

La ieşirea din pădure, un vânt rece ne şfichiuie obrajii, parcă ar avea un bici cu care vrea să ne brăzdeze fiecare centimetru de faţă.

Nu ştiu de ce, credeam că vom vedea clădirile din Baciu când vom părăsi pădurea, dar n-a fost aşa. Erau mult mai departe decât ne închipuisem. Găsim totuşi un drumeag ce duce în direcţia în care ne imaginăm că trebuie să ajungem… E minunat aici, dacă n-ar fi vântul ăsta şi nişte urme care eu sper să fie de vulpe şi nu de lup…

IMG_2320

Uite că apare un drum spre dreapta, intrăm din nou în pădure, de parcă am intra în casă. Acum înţeleg eu de ce se spune: „Codru-i frate cu românul!” Nu se mai simte vântul nici a zecea parte din ce era în câmp deschis.

IMG_2323

Şi uite aşa, coborâm pe un drum destul de accesibil, până la primele case, unde avem o surpriză….

IMG_2325

Uite domnule, că am fost în Cheile Baciului, fără să avem habar. Putem marca şi acest punct turistic printre cele deja văzute şi să ne îndreptăm cu cea mai mare viteză posibilă înapoi spre Tăietura Turcului, unde am lăsat maşina.

Ce-i mai haios, pe drum ne opreşte un tânăr ce coboară dintr-o maşină, cu cameră pe frunte pentru eventuale înregistrări şi ne întreabă dacă am văzut/auzit ceva ieşit din comun în Pădurea Baciu. L-am decepţionat profund, în afară de cioara disturbătoare a liniştii, totul a fost perfect normal şi nicio „voce” nu ne-a ademenit spre alte lumi.

Sunt un pic decepţionată (şi eu şi el), picioarele mă dor, dar musai să ajungem la Tăietura Turcului.

Mâine vă voi povesti ce-am văzut în Pădurea Hoia şi nu e deloc de bine.

Vă doresc o seară liniştită, cu o ceaşcă de ceai, în faţa şemineului. Dacă nu aveţi unul (nici eu nu am) nu trebuie decât să închideţi ochii şi va apărea , ca prin minune.

Manuela Sanda Băcăoanu. o moaţă din Munţii Apuseni

Dacă ţi-a plăcut articolul, te rog să-i dai SHARE. Dacă nu,… nu.

 

În vizită la Bistriţa

În luna octombrie am avut ocazia să iau o gură de aer bistriţean, care mi-a umplut plămânii cu savoarea lui tomnatică.

Oraşul are un aer patriarhal, molcom, ardelenesc, exact aşa cum ţi l-ai închipui. Am avut noroc de o zi superbă, în care soarele şi-a făcut apariţia din ceaţa ce ne învăluia ca o plapumă groasă de puf.

Călătoria mea s-a desfăşurat cu trenul, dar am fost nevoită să iau un tren privat, datorită inteligenţei orbitoare a celor ce fac mersul de tren la CFR Călători, iar pentru a ajunge în Bistriţa trebuie să pleci din Cluj la 5,40 dimineaţa, să schimbi în Dej şi în Beclean, unde trebuie să şi aştepţi, bineînţeles, dacă trenul tău nu cumva întârzie, şi să ajungi în Bistriţa pe la 9,30. O întreagă aventură, pentru a parcurge 125 de kilometri. Când mă gândesc că de la Madrid la Barcelona am făcut trei ore (TREI) şi sunt şase sute de kiometri, tot cu trenul, bineînţeles, nu mai am cuvinte…

Aşadar, am luat trenul privat, care a pornit la 7,05, iar la 10 fără 10 eram în Bistriţa, unde o gară cu aer european mă întâmpină cu bucurie aş putea spune, dacă n-ar fi atât de goală. Peroane, cărucioare pentru bagaje, balustrade de inox ce-ţi iau ochii, tabele electronice care afişează sosirile şi plecările celor 22 (douăzeci şi două) de trenuri ce trec prin această staţie, o toaletă ce străluceşte de curăţenie… Mă rog, cei ce strigă „Vrem o ţară ca afară!”, să vină la Bistriţa, măcar gara e „ca afară”.

IMG_1937

E un lucru bun că s-a renovat această staţie, întrebarea mea este însă alta: „Domnilor şefi (de toate felurile şi de sus până jos, nu vă ştiu pe toţi, că prea sunteţi mulţi), de ce nu începeţi proiectele acestea cu gările importante, noduri de cale ferată, prin care trec mult mai multe trenuri într-o zi? Uita-ţi-vă cum arată Câmpia Turzii, sau Dej Călători, şi nici Clujul nu arată grozav, chiar dacă a tot fost renovată ani în şir şi bănuiesc că a înghiţit milioane de euro.

Vă rog să mă iertaţi, ca de obicei, încep frumos şi apoi mă ambalez pe parcurs, musai să-mi vărs şi eu nemulţumirile undeva, poate vede vreun „mare om de stat” şi zice: ” Că bine zici, haide să facem cum spui tu!” Ăsta era doar un vis frumos, aşa că nu băgaţi în seamă paranteza, pe care o închid definitiv (doar pentru astăzi).

O dată cu soarele, am ajuns şi eu în spatele gării, apoi  imediat în centru, Bistriţa e un orăşel mignon, cu o frumuseţe şi un farmec ce vine de demult, e aici, în măduva  lui, dându-ţi un sentiment de pace şi linişte.

Ajung la Biserica Evanghelică, monument istoric, al cărei turn (renovat acum), a ars cu ani în urmă. Din păcate este deschisă vizitatorilor doar după ora 12, aşa că va trebui să mai aştept. Un struţ albastru, în mărime naturală, îmi descreţeşte fruntea, e opera elevilor de la Liceul de Arte. Ce legătură au struţii cu Bistriţa n-am aflat, mai ales că e plină strada mare, de toate culorile, roşu, galben, după preferinţa fiecăruia.

IMG_1948IMG_1950

Vitrine colorate, o altă biserică, de astă dată deschisă, bănci, un mic parc, totul este parcă dintr-un fim cu Jean Gabin, de acum 50 de ani.

Revin la Biserica Evanghelică în faţa căreia e un mic parc şi bănci, temperatura e acum plăcută, soarele străluceşte cât poate el de frumos, aşa că mai stau câteva minute pe bancă, în aşteptarea deschiderii .

E ora 12 când porţile se deschid, nu sunt singura care aşteaptă, mai e un grup de excursionişti. Intrarea  e gratuită, dar, ca să urci în turn, trebuie să plăteşti o taxă. Nu ştiu cât, eu nu am timp să stau, mă aşteaptă la gară trenul spre Cluj.

Nu ştiu din ce pricină, nu cred că doar din cauză că înăuntru e mai frig decât afară, un fior rece îmi trece pe şira spinării, biserica e total atipică faţă de altele pe care le-am mai vizitat. Nu poposesc prea mult în interiorul ei, chiar am intrat în criză de timp, dar nici nu-mi prea place locul.

IMG_1952

Era  să ajung chiar la Târgul de purici, dar nu se deschisese încă.

Dacă aveţi timp, vă recomand cu căldură acest colţ de Românie, e bine să nu uităm de micile urbe peste care timpul a trecut lăsându-şi amprenta, dar care mai păstrează farmecul României de altădată.

Ei, de acum… „Ura, şi la gară!”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Ceaţă pe Valea Arieşului

Întotdeauna am considerat ceaţa un fenomen  foarte misterios. Niciodată nu ştii ce va apărea dincolo de perdeaua groasă, pufoasă şi umedă care poate lua forme din cele mai bizare, sau poate să te înconjoare, să te facă prizonier şi să nu-ţi mai dea drumul…

Te duce cu gândul la tot felul de lucruri nu prea plăcute, dar totodată poate împodobi peisajul, dându-i un aer elegant şi plin de farmec.

Duminică am avut ocazia să surprind ceaţa în postura ei fermecătoare, şi mi se pare prea frumoasă, împodobind munţii, pentru a o păstra doar pentru mine.

În 2012, când mă întorceam de pe Camino Francez, am mai văzut doar o ceaţă atât de decorativă, dar era în Austria. Din păcate, nu am la îndemână acele poze, însă pot spune cu mâna pe inimă, munţii şi ceaţa noastră nu sunt cu nimic mai prejos. Atâta doar că, peisajele de la noi, devenindu-ne familiare, pur şi simplu nu le mai vedem. Trebuie să mergem în străinătate pentru a ne extazia în faţa unui apus sau răsărit de soare, pentru a admira munţii sau marea, uitând cu desăvârşire de ceea ce stă fix sub nasul nostru.

Ţin minte că, acum mulţi ani, când fetele mele erau doar nişte copii, de cîte ori veneam cu maşina spre Turda, aveam un loc în care de fiecare dată mă minunam:

  • Ce frumoşi sunt munţii!

La început nu mi-am dat seama, apoi am observat că fetele aşteptau , dându-şi coate şi râzând, momentul în care eu îmi spuneam, invariabil, replica. O mai spun şi acum, dar numai în gând, fetele sunt mari, şi foarte rar mai mergem împreună la Lupşa.

În nu ştiu ce statistici, Valea Arieşului figura ca unul dintre cele mai frumoase locuri din România. Vă invit aşadar să o vizitaţi, e frumoasă în orice anotimp, primitoare şi cu oameni buni.

Am ataşat şi poze din toamnă, mai colorate şi pline de verdeaţă.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Redescoperind România

În ultimii ani, (cam 25 la număr), ne-am dezobişnuit să mai pronunţăm cuvinte ca „patrie”, „patriot”, „iubire de ţară” şi lista poate continua mult şi bine. În urmă cu mai mulţi ani, să tot fie 15, nepoţelul meu care din păcate s-a născut în Canada, a fost în România pentru o scurtă perioadă de timp şi l-am întrebat dacă nu vrea să rămână aici. S-a uitat mirat la mine, negând din start, iar la întrebarea mea „De ce?”, răspunsul a venit prompt şi parcă mi-a căzut în cap: ” Because I love my country!”

Poftim? Cuvintele acestea în gura unui copil de 4 ani pe acea vreme, parcă mi-au dat un ghiont, m-au readus la realitate şi m-au făcut să mă întreb: oare câţi dintre noi, cei maturi, am fi în stare să răspundem la fel? De ce atunci când a vorba despre patrie şi patriotism parcă ar fi un subiect tabu, pe care încă nu l-am „digerat” îndeajuns şi despre care nu ne simţim confortabil să vorbim.

Noi, cei trecuţi de o anumită vârstă, am fost realmente intoxicaţi de aceste expresii, iar odată cu venirea revoluţiei am fost bucuroşi că „limbajul de lemn” s-a lăsat undeva la fund, dar numai pentru o perioadă, fiindcă acum înfloreşte pe buzele tuturor vedetelor mai mult sau mai puţin politice (sau politruce) ce umplu ecranele până la refuz.

Adevărul este că nu despre asta voiam să vorbesc atunci când am început articolul, dar am păţit ca atunci când mergi în cămară să iei cartofi, pe drum vezi o farfurie nespălată, o pui în chiuvetă şi deschizi apoi uşa cămării, contemplând borcanele mai mult sau mai puţin goale şi punându-ţi întrebarea existenţială: ” Ce naiba caut eu în cămară?”

Ca să nu păţesc la fel, voi continua prin a vă spune că ieri am vizitat patria. Întotdeauna când spunem acest cuvânt, avem impresia că e ceva foarte abstract, foarte departe şi nu are nicio legătură cu noi. Total greşit! Pentru mine, patria e grădina din spatele casei, mărul pe care şi mama îl ştia bătrân atunci când era doar o fetiţă, lelea Maria ce duce raţele la pârâu… Mai nou, patria a devenit şi supermarketul, cu grămezile lui de fructe venite de peste mări şi ţări, dar parcă totuşi mai „în patrie” mă simt printre bătrânii ce vând două mere şi o punguţă de cătină pe trotuar, fiindcă în piaţă nu intră decât cei ce au bani grămadă pentru a plăti toate taxele.

Iar o iau pe arătură, ar trebui să vă spun totuşi ce-mi propusesem, şi anume că am hălăduit un pic pe dealurile din împrejurimile comunei Lupşa, de pe Valea Arieşului. Doamne, cât de minunată este toamna pe la noi, sunt convinsă că e la fel în Moldova sau în Muntenia, soarele îşi trimite razele printre norii răzleţi pentru a-mi bucura sufletul, frunzele foşnesc sub paşii mei, parcă şoptindu-mi :” Şi noi suntem patria!”.

Există un fel de tristeţe autumnală, îmbrăcată însă în culori nemaivăzute în celelalte anotimpuri, parcă pentru a atenua sentimentul de sfârşeală ce cuprinde întreaga natură, şi pe noi odată cu ea. Un mesteacăn ce s-a împodobit cu frunze aurii parcă emană o lumină foarte specială, venită din alte lumi, cu alte anotimpuri…

IMG_2007 IMG_2008 IMG_2009 IMG_2010 IMG_2016 IMG_2017 IMG_2020 IMG_2022Am făcut câteva fotografii, poate vă vor bucura sufletul şi veţi fi un pic mai aproape de a spune: ” Eu îmi iubesc patria!” , aşa cum a spus-o un băieţel ce român fiind, s-a născut în altă ţară, aceea devenind patria lui.

Da,  pot să o spun cu mâna pe inimă, EU ÎMI IUBESC PATRIA!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni