Arhive pe autori: manuelasanda

Avatarul lui Necunoscut

Despre manuelasanda

Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Românie, un te duci?

2 răspunsuri

Iacă, trecu și Centenarul. Emoționant pe alocuri, hilar uneori,  trist în general, oricum, prilej de retrospectivă și de introspecție pentru fiecare dintre noi.

Am preferat să stau deoparte și să privesc sărbătoarea unei țări care, nu de puține ori, s-a dat în spectacol. Nu e vorba aici de oamenii de rând și de ispravă, care, plini de avânt, au încercat, fiecare după puterile lui, să facă ceva special, să iasă în evidență, să se vadă că e  român adevărat, că-și iubește țara, că…               Aici, aș vrea să-i amintesc cu mândrie pe cei ce au făcut parte din delegația comunei Lupșa și au mers pe jos până la Alba Iulia. Cinste lor, mă bucur că au reușit să ducă la îndeplinire o sarcină atât de grea, sunt mândră că încă mai sunt oameni de ispravă în rândul moților.

De râs, au fost așa-zișii conducători, personalități minuscule, cărora le tremura cămașa și-i treceau transpirații reci, auzind că sunt huiduiți de oamenii care au vrut să le arate și cu această ocazie că nu sunt doriți, că ar fi mai bine pentru toată lumea să plece și să ne lase în pace… Dar, n-am văzut căpușă să se desprindă singură, trebuie smulsă cu mare prudență, ca nu cumva să te trezești că-ți lasă moștenire o boală urâtă.

Cei ce au condus România în ultimul veac, dar mai ales în ultimul sfert de secol, au fost precum căpușele, iar acum, România este extrem de bolnavă, depopulată și tristă. Noi, oamenii de rând, putem doar să ne strigăm amarul, așteptând ca cineva să se ridice și să facă ordine, eu aștept ca de undeva, din basmele românești, să apară acel Făt Frumos care poate readuce Țara pe drumul ce i-a fost menit acum o sută de ani.

Atât de mult s-a bătut monedă pe această aniversare, încât, de dragul spectacolului, s-a pierdut din vedere esențialul, în anul centenar, nimănui nu i-a mai ars de șosele, autostrăzi, spitale sau școli. Bine că am avut parade și urale, cam cu asta ne-am ales!   Privind ”peste gard”, în țara vecină, Ungaria, nu pot să nu observ că, la ei, autostrăzile cresc într-un an, cât la noi în 100. De ce oare? Om fi noi mai proști, mai puturoși, mai hoți? Vă las să răspundeți singuri la această întrebare, fiindcă nu vreau să se simtă nimeni jignit.

Am văzut imagini cu românii din străinătate, jucând hora unirii. Frumos și emoționant, dar privind la mulțimea copiilor din acea horă, nu pot să nu remarc că ei nu mai aparțin României, mulți s-au născut acolo. Ei sunt dezrădăcinații, cei  care cunosc România doar din povești, dar nici cu adevărat cetățeni ai țărilor adoptive nu sunt, atâta timp cât acasă mai vorbesc românește. Probabil, copiii lor vor considera România o țară oarecare, o țară din care bunicii au emigrat la un moment dat, ca să le fie lor mai bine. Au pornit cu lacrimi în ochi spre un ”mai bine” care este doar material, sufletul lor va fi pe veci sfâșiat și vor sfârși prin a nu se mai simți nicăieri acasă.

N-am mai adăugat poze cu tricolorul sau cu români în costume populare, abundă internetul de asemenea imagini. Important este să facem în fiecare zi ceva pentru țara noastră, nu doar la evenimente ce se succed odată la o sută de ani.

Vreau să cred că următorii ani vor fi mai buni, vom deveni și noi o țară cu adevărat europeană, pentru ca atunci când mergi ”afară” și spui că ești român, să nu fii privit ciudat, sau cu dispreț, sau…

Vă doresc o sută de ani de prosperitate!

ROMÂNIA, SĂ TRĂIEȘTI!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi…

O sută de ani de Românie!

Lasă un răspuns

Sunt româncă şi (încă) mă mai mândresc cu asta.  Nu mă pot însă mândri cu ceea ce a devenit această ţară în aceşti o sută de ani de aşa-zisă întregire. Ştim cu toţii că România ar trebui să fie mult mai mare, dar… deocamdată, ne mulţumim cu ce avem.

Am văzut azi o postare pe facebook, care m-a pus pe gânduri; nu pentru ceea ce scria, ci pentru răspunsurile primite. Era ceva de genul: „Dacă Olanda este Ţara Lalelelor, iar Japonia, Ţara Soarelui Răsare, oare cum ar trebui să se numească România? Spre tristeţea mea, o avalanşă de injurii era răspunsul la această întrebare: Ţara hoţilor, mincinoşilor, borfaşilor, nemernicilor… Sunt uimită însă de faptul că nimeni n-a ponegrit ţara, cea cu pământul roditor, cu lanuri grele de grâu şi păduri (câte or mai fi) mândre pe munţi, ci pe locuitorii ei, adică… noi.

Dragi trăitori în această ţară,  de orice naţie îţi fi , vă întreb: de ce credeţi că România s-ar putea numi conform celor de mai sus? Ne-am obişnuit cu toţii să spunem: „Suntem o ţară de hoţi!” În momentul în care ne numim şi pe noi înşine: hoţi, nemernici, mincinoşi, automat, Universul acesta în care vieţuim cu toţii, primeşte informaţia şi o multiplică. Nu e basm, e pur şi simplu una dintre legile lui, lege pe care oamenii şi în special românii, o încalcă în fiecare zi. Să ne ferim de asemenea moduri de exprimare, ar fi un prim pas spre o Românie aşa cum ne-o dorim, adică prosperă, respectată şi cu oameni frumoşi. E vina noastră, a tuturor, că în fruntea ţării s-au cocoţat nişte linge-blide ce nu pot îngăima o frază mulţumitoare din punct de vedere gramatical, ca să nu mai vorbim de alte puncte de vedere… Ne fac de ruşine în lumea largă, dar sunt suficient de proşti ca să nu-şi dea seama că se fac de ruşine şi pe ei înşişi, sau, au ajuns atât de jos, încât nu mai contează, ar face orice doar pentru a-şi scăpa fundurile grase de oprobiul public şi de justiţia care, s-ar părea, a devenit şi ea supusa lor.

   Mă uimeşte şi mă întristează această Românie care, la tânăra vârstă de 100 de ani (e puţin pentru o ţară), e dezbinată şi hotărâtă parcă să-şi taie singură craca de sub picioare, parcă ar vrea să se sinucidă, să nu mai vadă atâta hoţie, corupţie şi prostie pe faţa ei.

    Eu voi continua totuşi să spun: suntem o ţară de oameni buni, frumoşi, inteligenţi, sănătoşi, harnici, iubitori de ţară, iar cine vrea să mă contrazică, n-are decât!

Nu sunt de acord cu construcţia hidoasei catedrale de la Bucureşti, dar nu voi spune că în locul ei ar fi trebuit să se construiască spitale, asta ar însemna să recunosc că România e o ţară bolnavă. Voi spune că ar fi trebuit construite, şosele, staţiuni, ar fi trebuit folosiţi banii pentru păstrarea sănătăţii poporului, prin programe adevărate şi de lungă durată, implementate de către oameni de bună credinţă, nu de către cei ce doresc să se îmbogăţească peste noapte. Acei bani se puteau folosi pentru a face mai frumoasă viaţa copiilor din centre de plasament, pentru a face locuri de muncă adevărate, aici în ţară şi a readuce acasă milioanele de români plecaţi de silă, nu de voie bună, pentru a câştiga o bucată de pâine pentru copiii lor.

La o sută de ani de Românie, sunt tristă… Zeci de politruci vor urca la tribune şi se vor împăuna cu merite care nu sunt ale lor, vor primi aplauze care ar trebui să fie palme, iar oamenii de rând, vor sta din nou afară, în frig, privind la un spectacol ce se derulează mereu, pe aceste meleaguri.

Dacă daţi poporului circ, poate ar fi bine să-i daţi şi pâine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Aţi fost vreodată la Abrud?

2 răspunsuri

Noi, ieri, am fost de două ori. Ciudat la prima privire, dar de fapt , nimic neobişnuit. Aveam deja o înţelegere cu- de acum- prietenul nostru Cristian Mera, caminant cu experienţă din Abrud, ca să găsim cel mai frumos traseu de la Abrud la Câmpeni.

Zis şi făcut, ieri dimineaţă am mers cu maşina la Abrud, unde am lăsat-o în custodia părinţilor lui Cristi, iar noi am pornit, peste deal spre Câmpeni, fiind însoţiţi de încă un caminard din Abrud, Dorel. (Nu-i ştiu numele de familie, dar promit să mă interesez).

Vă avertizez să nu plecaţi prin Munţii Apuseni fără încălţăminte adecvată şi fără condiţie fizică, fiindcă veţi fi dezamăgiţi. (de voi înşivă). Şi spun asta eu, care am fost de patru ori pe Camino de Santiago, în sandale. Ei bine, aici, nu merge, şi să vă spun de ce: chiar când încă eram în Abrud şi priveam de jos în sus strada ce urma să o „încălecăm”, mi-am dat seama că nu va fi uşor. E genul de stradă pe care dacă locuieşti spre capătul ei şi te-ai întors de la cumpărături uitând să cumperi ceva esenţial, doar dacă ai mare curaj te mai întorci la magazin. Acum exagerez şi eu un pic, cine nu se teme de urcuş şi de noroaie, nu va avea nicio problemă. Urcăm prin ceaţa care, sperăm noi, se va destrăma la un moment dat, pentru a ne dezvălui împrejurimile, deocamdată acoperite de caiere albicioase, ce se învălătucesc pretutindeni.

Ieşim din zona caselor, ultima fiinţă ce ne petrece cu o privire veselă fiind un măgăruş, care… se pierde şi el, ca… măgarul în ceaţă.

Pe măsură ce urcăm, peisajul devine tot mai interesant, pini mândri străjuiesc drumul care e şi el mai zvântat acum, urcuşul nu mai e cu sincope de respiraţie, devine unul normal, pentru oameni normali. Încetişor, ceaţa se destramă, lăsând ferestre miraculoase luminate de soarele dimineţii, păşim pe un drum magic, şi… oau! Am ajuns pe coamă, suntem înconjuraţi de un ocean de ceaţă, iar munţii apar ca nişte insule răzleţe, parcă suntem supravieţuitorii unui potop, ne aşteptăm ca, în orice moment, o uriaşă arcă să se îndrepte spre noi silenţios, purtând în burta ei creaturi mitice.

Suntem de acum scăldaţi în soarele dimineţii, e călduţ, drumul este minunat acum, printre pajişti, munţii din depărtare au ieşit şi ei din pâclă, o biserică albă se vede undeva, foarte departe, spre stânga.

După o bună bucată de drum aproape plan, începem să coborâm… De fapt, să cobor, bărbaţii sunt mult în faţă, iar eu, coada după ei. Îmi place solitudinea asta parcă de început de lume, ei sporovăiesc non-stop şi n-aş putea să mă bucur la fel de mult de tot ceea ce mă înconjoară, n-aş putea să simt integrarea în  marele Univers, ca o părticică minusculă ce mă aflu.

Câmpeni-ul se vede la început printre doi copaci, ca un tablou cu ramă naturală, apoi, după un tăpşan, oau! Câmpeni-ul în toată splendoarea lui, arată ca un adevărat oraş european. Eu merg la Câmpeni cu maşina aproape săptămânal, dar, aşa, de sus, nu l-am privit niciodată. Mi se pare de-a dreptul magnific.

Coborârea devine din ce în ce mai abruptă, parcă e sora mare a urcuşului din Abrud, dar merită toţi banii, priveliştea este absolut superbă.

Noroi, curbe şi genunchi supăraţi, dar , cum nimic nu este veşnic, şi această coborâre se termină la un moment dat. O ciocolată Shogetten neagră, ceai de mentă pentru mine şi cafea pentru băieţi, sunt răsplata pentru drumul de 13 km (zice GPS -ul lui Cristi) pe care am reuşit să-l dăm gata în trei ore şi ceva.

După scurta pauză de cafea „sin leche” că nu aveau, a urmat drumul de întoarcere, prin Sohodol, foarte frumos şi acesta, dar nici pe departe la fel de spectaculos, plus că e mai lung cu vreo trei km.

Când ceaţa şi înserarea se lăsau peste Abrud, am ajuns din nou la strada cardiacă, noroc că pe drum găsisem un „El Băţo”, fără ajutorul lui, probabil aş fi coborât pe fund. A doua intrare în Abrud în  aceeaşi zi, dar prin locuri şi cu mijloace de transport diferite, însă mult mai triumfală, zic eu.

46.000 de paşi (ai mei), 28 de km zice GPS-ul lui Cristi, a fost o zi printre cele ce ne vor rămâne multă vreme în memorie.

Mai jos, aveţi câteva poze…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi… (la propriu şi la figurat)


Lupşenii şi Marea Unire – după 100 de ani

3 răspunsuri

Scriam anul trecut pe vremea asta despre Lupşa anului 1918 şi despre steagul care, făurit în trei zile de către harnicele lupşence, a ajuns o piesă importantă a Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti, după ce a însoţit cu mândrie delegaţia moţilor din comuna Lupşa  la Marea Adunare de la Alba Iulia.

Suntem cu toţii mândri de realizarea înaintaşilor noştri, mai ales că doar trei steaguri mai supravieţuiesc din timpul marelui eveniment: din Braşov, Mirăslău şi Lupşa.

Pentru ca Centenarul Marii Uniri să fie sărbătorit cum se cuvine, lupşenii s-au gândit să reitereze povestea steagului,

aşa că, un grup de lupşence harnice şi inimoase, s-au pus pe treabă. Bineînţeles că de astă dată timpul a fost de partea noastră, steagul nu a mai fost confecţionat în trei zile, dar  a ieşit o adevărată operă de artă, migălos lucrat, un simbol care, sperăm noi, va dăinui până la dublul centenar şi chiar mai departe în timp, amintindu-le urmaşilor că pentru moţii din comuna Lupşa, patriotismul nu este o vorbă în vânt.

A avut şi acest steag povestea lui, ca orice facere, a fost grea şi, uneori, dureroasă.

Victoria Marc, cea care trebuia să doneze lâna din care să se ţeasă pânza steagului, a ales o lână albă şi frumoasă, dar, nefiind acasă când delegaţia s-a dus s-o ridice, o altă lână, mai gri şi nu prea cu firul lung a ajuns să fie dărăcită de Cristina Vlad, apoi toarsă, urzită şi ţesută de Elena Barstan, femei numai suflet şi harnice foc.

Ţesătura în forma ei brută, a ajuns la mama mea, Felicia Bârdea, care avea misiunea ca, unei pânze gri din lână ţurcană, să-i dea viaţă şi s-o transforme în minunatul steag tricolor, pe care noua delegaţie de lupşeni îl va purta cu mândrie spre adunarea de la Alba Iulia din 1 Decembrie 2018.

Aici, ca să mă laud un pic, am avut şi eu o microcontribuţie, în sensul că am adus vopselele cu care pânza a devenit ceea ce trebuia să fie, minunat colorată, fapt care i-a luat Elenei Barstan o piatră de pe inimă, fiindcă urzise pentru două steaguri, în caz că la primul culorile nu ies în mod mulţumitor.

Mai departe, voi povesti în cuvinte puţine uriaşa muncă şi implicare a mamei mele, Bârdea Felicia, care a muncit zi şi de multe ori noapte, pentru ca pânza să devină steag, şi nu unul oarecare. Părintele Ioan Vasiu, sufletul acestei acţiuni, venea tot la câteva zile ca să vadă cât a mai progresat, era şi dânsul emoţionat şi plin de dorinţa ca în final, lupşenii să se poată mândri cu un lucru bine făcut. La fel, primarul, Radu Penciu, s-a implicat cu trup şi suflet, dar partea artizanală nu o puteau duce la îndeplinire decât femeile, aşa că bărbaţii doar puteau să privească şi să aştepte.

Nu are rost să mai pomenesc întregul zbucium al mamei mele şi al Elenei Barstan (pe care noi o alintăm Linuţa noastră), care, în final, au montat steagul pe suportul făurit cu drag de Adrian Cioica, un tânăr de nădejde al comunei noastre. Abia cu o zi înainte de a fi dus la biserică pentru a fi sfinţit, steagul a fost gata cu totul, cu cruce, busuioc şi o panglică tricoloră, pe care mama mea, cu ultimele forţe, brodase cuvintele „DUMNEZEU NE-A AJUTAT!”, aşa cum dorise domnul Ioan Vlad, un alt fiu de nădejde al comunei Lupşa.

Iată că marea zi a sosit, 18 noiembrie 2018 va rămâne în istoria comunei, eu aş zice că am putea-o sărbători ca ZIUA STEAGULUI.

O delegaţie de femei care au participat la facerea lui, cu stegar Adrian Cioica, s-a îndreptat cu emoţie spre biserica ce gemea de lume îmbrăcată în straie populare, la fel ca acum o sută de ani. Oamenii priveau cu drag spre noul steag, iar la biserică, după primirea făcută de tulnicărese şi de domnul primar Radu Penciu, acesta a fost înmânat celor patru stegari  veniţi din patru sate ale comunei, ( Valea Lupşii, Muşca, Hădărău şi Lupşa), ce vor constitui garda care-l va duce la Alba Iulia şi, mai apoi la Bucureşti, pentru a se întâlni cu bunicul-steag de la 1918.

O ceremonie impresionantă de pomenire pentru toţi eroii căzuţi în luptă ai comunei şi pentru delegaţii de la 1918, a fost urmată de sfinţirea steagului, ritual inedit, efectuat de 7 preoţi de pe teritoriul comunei.

D-l  Ioan Horga, decan al Universităţii din Oradea şi fiu al satului, a vorbit cu emoţie,  povestindu-ne cu  mai multe amănunte întâmplările din comuna noastră de acum o sută de ani.

Apoi, a urmat o serbare prezentată acolo, în biserică, de către cei mai mici locuitori ai comunei, de la grădiniţă, până la gimnaziu.

Corul bisericii a încheiat programul cu cântece patriotice care-ţi făceau inima să tresară, iar lacrimile de bucurie, în sfârşit eliberate, puteau curge în  voie, ca o mângâiere,  pe obrajii peste care timpul a lăsat urme mai mult sau mai puţin adânci ale trecerii lui.

A fost o zi frumoasă, însorită, abia pe la sfârşitul evenimentului au apărut norii, parcă Dumnezeu a dorit să ne dăruiască ultima zi frumoasă de toamnă, în cinstea evenimentului nostru. Luni, a fost iarnă…

Cu mare bucurie am istorisit acestea toate, eu, Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi…

DUMNEZEU NE-A AJUTAT!

 

 

De la Lupșa la Abrud, prin Roșia Montană

1 răspuns

Ideea de a merge de la Lupșa la Roșia Montană era foarte vie în mintea mea, așa că, duminica trecută, am dus-o la îndeplinire. Ne-am adunat șase iubitori ai excursiilor pe jos, și am reușit mai mult decât îmi propusesem eu inițial, adică am ajuns chiar până la Abrud.

Mai jos, puteți admira fotografiile făcute de un demn caminard, Cristian Mera, care a fost sufletul excursiei noastre.

Marcati linkul si dati click dreapta, apoi, alegeți opțiunea vizualizare link,

https://www.dropbox.com/sh/4cqiilq2nv6ae79/AAAfPTuzf1Ti_Wi_6LvoxWxMa?dl=0

Vă doresc un sfârșit de săptămână minunat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

( ideea acestei semnături mi-a dat-o dl. Ioan Vlad, lucru pentru care-i mulțumesc și-i sunt recunoscătoare)

.PS. Poza cu vacile seamănă teribil cu una de pe Camino del Norte, vacile din acea poză păscând însă deasupra oceanului. Asemănarea este că nici acelea, nici acestea nu-și pot da seama de magnificul peisaj în care-și duc viața… Sunt doar vaci, nu le putem cere mai mult, nu-i așa?

 

Nu suport prostia!

Lasă un răspuns

M-am născut într-o familie de oameni inteligenţi. Am avut şansa ca viaţa mea să curgă, mai mult sau mai puţin lin, dar printre oameni de al căror intelect nu mă puteam îndoi.

Eram deja „mare”, adică o persoană adultă, când au intrat primii proşti în viaţa mea. La început, aveam impresia că  e o glumă, o joacă, că se prefac a nu pricepe lucruri elementare, dar, cu timpul, mi-am dat seama că nu pot mai mult.

De câte ori întâlnesc prostia, simt că sinele meu se prăbuşeşte în el însuşi, suferind un soi de implozie şi zvârcolindu-se neputincios, parcă o durere fizică mă încearcă, fără a putea riposta sau controla senzaţia de greaţă şi zădărnicie ce mă cuprinde. Nu pot înţelege şi pace cum există oameni care habar nu au de ce au venit în această lume, pentru care o propoziţie mai lungă de trei cuvinte este deja un greu exerciţiu de memorie, iar întreaga lor viaţă se poate rezuma în câteva vorbe.

Uluitor este nu faptul că există proşti, ci că există o grămadă de „proşti cu diplomă” . Pe vremuri, această etichetă o aveau cei ce erau „proşti de bubuie”, dar acum, sunt îngrozitor de mulţi proşti cu diplome adevărate, cumpărate pe bani grei sau pe alte avantaje, dar diplome ce le dau posibilitatea să fie în fruntea bucatelor şi, mai ales, în fruntea ţării.

Când vezi o matahală precedată de un imens bagaj al burţii răsfrânte peste curea ce coboară dintr-o maşină de ultim răcnet, scuipând pe jos seminţe şi aruncând ambalajele diverselor băuturi îngurgitate la volan, te înfiori, te gândeşti că seamănă îngrozitor de tare cu balaurul sau cu zmeul din poveste… Dar când vezi acelaşi soi de om cocoţat pe un scaun important, un scaun de unde are puterea de a da legi care ne afectează pe noi, pe toţi, târâmul basmelor e depăşit deja, de crunta realitate.

Mai există tipologia yesmenilor, care nici nu pot, dar nici nu vor să gândească cu propriul cap, execută fără să crâcnească dispoziţii venite „de sus”, dintr-o lume la a cărei periferie stagnează de prea mult timp şi în care visează să ajungă cât mai curând.

Mi se pare şi mai hidos când prostia e dublată de răutate şi se scrie la feminin, când femeia, presupus dăruită de Dumnezeu cu sensibilitate şi compasiune, e,de fapt, copia fidelă a masculului feroce, prost, gângav şi arţăgos.

Indiferent de sex, prostia aflată în capul ţării ne umileşte pe toţi, ne duce cu sute de ani urmă, ne face robi, iobagi, sau cum ne-om mai fi numind…

Povestea cineva, din anturajul lui Ceauşescu, cum o dată, coloana oficială trecea prin Piaţa Victoriei, iar la un magazin era coadă, se „dădea” ceva, iar miliţienii nu apucaseră s-o împrăştie la timp. Coana Leana, de la înălţimea prostiei şi răutăţii ei, s-a exprimat ceva de genul: ” Uite viermii, cum stau la coadă!”

Nu cred că însemnăm mai mult decât atât, nici pentru actualii conducători.

Întrebarea este: PÂNĂ CÂND?

Ca să termin totuşi într-o notă optimistă, aş putea spune: „Nimic nu-i veşnic!” în afară de Dumnezeu, bineînţeles.

Să aveţi grijă de voi, poate apucăm şi vremuri mai bune!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Soarele, umbrit de gene lungi…

Lasă un răspuns

Bine v-am găsit, n-am mai fost pe aici de o vreme, nu din pricină că aş fi vreo leneşă, ci fiindcă am fost ocupată cu… o piesă de teatru.

Este vorba despre  adolescenţi, problemele şi  angoasele lor, întâmplări fireşti şi răsturnări de situaţii.

Pentru cititorii mei fideli, las mai jos un fragment, în speranţa că va fi pe placul vostru.

Soarele, umbrit de gene lungi 1

Spor la citit!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Prizonieră în aeroport

Lasă un răspuns

Se spune că nu este faptă fără răsplată, că suntem singurii artizani ai vieţii noastre, că vom primi întotdeauna ceea ce transmitem Universului, că… Da, da şi da, sunt de acord cu toate aceste afirmaţii, ba şi cu altele, care spun cam acelaşi lucru.

Azi o să vă povestesc două întâmplări (hazlii în final, deoarece totul este bine când se termină cu bine), care s-au succedat la câţiva ani distanţă, dar sunt ca două episoade ale aceluiaşi serial.

În urmă cu vreo trei ani, am fost la aeroport cu cineva care pleca în Spania… nimic neobişnuit până aici, dar, la ieşirea din aeroport, constat că nu mai am tichetul de parcare, parcă-l înghiţise pământul. Nu putea fi decât pe sub scaune, dar oricât l-am căutat, nu l-am găsit. Merg la ghişeul unde se plăteşte parcarea, îi explic doamnei de acolo că am pierdut tichetul, dar ea, impasibilă, îmi răspunde că dacă nu am tichet, nu pot ieşi din aeroport. Mda, interesantă perspectivă, asta înseamnă că mă mut definitiv aici? Sau plec pe jos, iar când cineva se prinde că maşina mea e acolo de câţiva ani, poate mi-o livrează la domiciliu?

În pragul disperării, mă apropii de ieşire, când, o idee genială mă pocneşte direct în moalele capului: văd un taxi care-şi lasă clientul la intrare, aşa că-l rog să dea puţin în marşarier până în faţa unui senzor, apăs pe buton şi… Voila! Am un tichet de parcare nou-nouţ , pe care i-l duc victorioasă doamnei de la ghişeu, care nu se întreabă de ce plătesc doar doi lei, după ce mă învârtisem o grămadă pe acolo.  Probabil nu e plătită ca să-şi pună întrebări, ia lucrurile aşa cum sunt şi are grijă de nervii şi de sănătatea ei.

Fericită că am scăpat atât de ieftin, am povestit tuturor întâmplarea, cui voia sau nu voia să asculte. Bineînţeles că după o vreme am găsit tichetul cu pricina, fix sub scaunul din dreapta, dar asta nu mai are nicio importanţă…

Cam acesta ar fi primul episod, al doilea abia urmează. Acum două zile, l-am condus pe fratele meu la aeroport, ocazie cu care i-am povestit încă o dată păţania cu tichetul de parcare, parcă spre aducerea aminte a Universului, care şi-a zis că e momentul să plătesc acum, pentru păcăleala de acum câţiva ani.

Văd că am în portmoneu doar şase lei, refuz banii pe care vrea să mi-i lase fratele meu, deoarece acum sunt automate de parcare, pot plăti cu cardul, gata, suntem şi noi o naţie civilizată. (asta era însă doar în capul meu).

Ne despărţim, eu merg la automatul care… surpriză, nu are opţiune de plată cu cardul şi afişează suma de… 7 lei. Bun! Pentru un leu, iarăşi nu pot ieşi din aeroport. Întreb o poliţistă ce-i de făcut, iar ea-mi zice să scot bani de pe card, este bancomat. Mulţumesc Cerului şi băncii care a montat bancomat în aeroport, dar, s-ar părea că azi chiar am ghinion, tranzacţia îmi este refuzată, de două ori. Gata, azi n-am noroc cu automatele de niciun fel, s-ar părea.

Ies din nou din clădirea aeroportului, iar poliţista cea politicoasă mă trimite la ghişeul care, spre fericirea mea, nu s-a desfiinţat, iar acolo, toate problemele mele au dispărut ca un fum, atâta doar că pe cititorul doamnei suma era de 14 lei. „Bine, dar mie mi-a arătat 7 lei”, mă mir eu. ” Da, acum 11 minute,” zice doamna zâmbind, iar în ochii ei, am văzut strălucirea întregului Univers, care zâmbea ghiduş :” Îţi aminteşti că mai aveai o datorie de acum trei ani? Ei, bine, acum ai plătit diferenţa! Hi hi hi!” se hlizea Universul, iar mie nici că-mi păsa, mă simţeam în al nouă-lea cer, gata, am încheiat socotelile, de acum, viaţă lină şi succes… moment în care mi-am amintit că am o amendă de radar în Ungaria, de acum vreo 7-8 ani. Oare s-o fi prescris?

Nu uitaţi să fiţi fericiţi, cu viaţa pe care singuri v-o construiţi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Trei poveşti cu tâlc

Lasă un răspuns

Zilele trecute, am călătorit cu trenul. Nimic neobişnuit, fac asta în interes de serviciu, de 36 de ani. Altceva vreau însă să vă povestesc acum.

Am ajuns într-un orăşel  nu prea departe de Cluj, am coborât pe peron, dar cum acesta era pe partea opusă gării, aşteptam ca trenul să plece, pentru a putea traversa liniile. Trecuseră câteva secunde de când stăteam eu aşteptând răbdătoare plecarea trenului, când, în uşa vagonului aflat chiar în faţa mea, un bărbat trecut de primele două tinereţi, iese cu capul afară, pufăind cu sârg dintr-o ţigară. De când fumatul a fost interzis în trenuri, aceasta nu este o privelişte neobişnuită, aşa că nici nu l-am băgat în seamă, până când, după o scurtă privire stânga-dreapta, lasă să-i cadă „ca din întâmplare” o cutie de plastic de unică folosinţă cu şerveţelul aferent, al cărei conţinut probabil ajunsese în burta lui, cu puţin timp înainte. După şocul din primul moment, am prezenţa de spirit să-l atenţionez:

„De ce aţi făcut asta? Este coş de gunoi în tren, de ce murdăriţi peronul? ” Brusc ruşinat de vorbele mele, bărbatul se dă repede jos din tren, culege cutia, moment în care trenul se pune în mişcare. Se urcă repede şi… dus a  fost.                                                                                                                                                                  Am pornit la ale mele cu un gust amar, uite, oamenii în vârstă fac lucruri neaşteptate… Se tot plâng de generaţiile tinere, dar. s-ar părea că ei au o problemă civică…

Înainte de a mă întoarce la gară, constat că mai am câteva minute până la tren, aşa că mă gândesc să le petrec în frumosul parc al oraşului, printre copaci bătrâni şi înţelepţi, pe singura bancă la soare… Zis şi făcut. Întâmplarea face că în jurul băncii, un oarecare Tibi, a cărui mutră n-am văzut-o fiindcă eram cu spatele şi chiar nu mă interesa, mătura cu sârg frunzele căzute într-un strat moale şi foşnitor peste toată întinderea parcului. Nu mă aşez bine pe bancă, când auzul îmi este deranjat de diverse fraze cu subînţeles ale colegilor lui Tibi, care în ecuaţia de faţă era un fel de Dorel, mi-am dat eu seama, cuvintele lor fiind aluzii la persoana mea, ca o posibilă „gagică”. Nu era altă bancă la soare, aşa că am suportat câteva minute, apoi, când mă ridic să plec, mă gândesc că nu e bine să mă creadă surdă şi proastă, aşa că le strig : „Poate că nu e frumos să vă legaţi de persoanele care se plimbă prin parc! Poate că aş putea să vă fac o …  (în acel moment, un lapsus de două secunde îmi invadează creierul,  ăia stau căscaţi, aşteptând verdictul, moment în care-mi revine şi mie memoria) reclamaţie”. Ei stau înmărmuriţi în cozile greblelor şi măturilor, iar eu păşesc majestuos pe alee, gata, le-am zis-o de la obraz. Ia uite, alţi oameni netineri ce mă agasează azi. O fi ceva cu mine?

Buun! Ajung în Cluj fără alte peripeţii şi merg să vizitez magazinul meu preferat, la secţiunea plante. Mă uitam la nişte buxuşi mititei, gândindu-mă că n-ar fi rău să achiziţionez câţiva, ca să-i pun în diverse locuri strategice, la Lupşa. Când alegeam eu ghivecele, un domn (pfui, ziua de azi s-ar părea că nu s-a terminat încă!) , fără să-l fi întrebat nimic, cu o mutră superioară şi uşor dispreţuitoare, zice: ” Păi, ce să faceţi cu astea la bloc? Astea merg la casă!” Mă uit fugar în telefon ca într-o oglindă, pentru a vedea ce parte a mea îl face să mă eticheteze: „de la bloc”, adică, n-am mutră de „casă”, oi fi prea modest îmbrăcată? De ce oamenii îi judecă pe alţii fără măcar să-i fi auzit scoţând vreun cuvânt? N-am înţeles. Şi ce o fi rău în a sta la bloc? Dacă am chef, pot să-mi pun buxus în sufragerie, ce-i pasă lui? I-am răspuns totuşi că sunt pentru casă, apoi el a început să se laude cu lămâii şi arborele lui de cafea. Din întâmplare, am şi eu. Nu i-am mai spus că am şi patru avocado, scorul ar fi fost cu siguranţă în favoarea mea. Îmi iau ghivecele în braţe şi plec spre casă, iar în momentul în care văd că mă urmează ca un căţel, cu fraze neterminate în gâtlejul al cărui omuşor se mişcă spasmodic, îi spun „La revedere!” şi grăbesc pasul, mi-a fost de ajuns pentru o singură zi.

Urc în autobuz, bucuroasă că am prins loc , cu plasele mele pline de ghivece de buxus şi câţiva butaşi de trandafiri. La următoarea staţie, puhoi de studenţi, e ora la care ies de la şcoală, aşteaptă nerăbdători şi, probabil flămânzi. Sunt din nou uimită, de data aceasta în mod pozitiv, nimeni nu se împinge, stau de-a binelea la rând, într-un mod foarte civilizat. Bravo, generaţie tânără! Sunt mândră de voi. Degeaba cei trecuţi de o vârstă vă tot critică, voi sunteţi viitorul, iar azi (şi poate în fiecare zi) le-aţi dat o lecţie de civism.

Tineri ai României , vă respect!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

O lume nebună, nebună, nebună…

Lasă un răspuns

Era titlul unui film din copilărie, nu mai ştiu despre ce era vorba, îmi amintesc doar că era o comedie spumoasă (nu ştiu de unde vine expresia aceasta, dar am împrumutat-o şi eu).

Din păcate, prezentul ne dezvăluie o lume nebună cu adevărat, o lume împărţită întrei EI şi NOI, fiecare crezând despre ceilalţi că apără minciuna, iar adevărul absolut se află doar în propria tabără.

Nu vorbesc acum despre politicienii murdari, hoţi şi corupţi,  care manipulează masele  după propriul plac şi după o bine studiată metodă, ci despre noi, oamenii simpli, care suntem împinşi într-o parte sau alta de valurile istoriei. Întotdeauna pionii sunt primii sacrificaţi, se ştie de când lumea, şi totuşi…

De ce oare ne lăsăm manipulaţi atât de grosier de către cei pe care-i mână în luptă doar interese materiale şi frica de puşcărie? Cum putem crede că cea mai gravă problemă a României, în anul centenarului, este faptul că homosexualii se pot căsători? Întotdeauna când dai energie unei probleme, ea se umflă şi devine cu adevărat importantă.

Ceea ce nu pot înţelege nici în ruptul capului, este ura pe care o seamănă însăşi biserica ortodoxă în rândurile poporului, aruncând cu piatra în numele lui Iisus, instigându-ne pe unii împotriva altora, toate acestea fiind făcute pentru a pupa mâna ce le toarnă galbenii în saci.

Oare cei ce au înfăptuit unirea, sau cei ce şi-au dat viaţa la Oituz şi Mărăşeşti pentru ca noi să rămânem o ţară întreagă, s-ar bucura văzând tornada ce spulberă faţa României de azi?

Se răsucesc în morminte strămoşii, pe umerii cărora ne-am construit o viaţă pe aceste meleaguri încântătoare, dar pe care nu le ştim iubi, preţui şi respecta.

Ne lăsăm purtaţi de sentimente negative, nu vrem să vedem bârna din ochiul celui ce ne manipulează în interes propriu, suntem ca şi pasagerii unui vapor care, în loc să stea pe toată suprafaţa acestuia, pentru a-l echilibra, se înghesuie majoritatea doar pe o parte, rezultatul fiind, fără îndoială, scufundarea tuturor, indiferent de partea pe care au ales să stea.

ROMÂNI, aveţi grijă, vaporul nostru este deja în derivă. Nu mă lăsaţi să cred că în această clipă istorică procentul celor ce nu pot gândi cu propriul creier este mai mare decât poate suporta o ţară. S-ar putea ca, atunci când vă treziţi, să fie prea târziu.

Referendumul este doar o modalitate a viitoarei dictaturi de a-şi număra oile, ca să ştie pe câtă prostie se mai bazează. Din păcate, încă pe multă…

Să avem minte, capete cred că avem cu toţii!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni