Astă vară, am avut ocazia ca, într-o bună zi, să descind în staţia Şuncuiuş. Nimic deosebit până aici, veţi spune, atâta doar că pentru mine era un vis împlinit, demult voiam să explorez aceste locuri, pe care le văzusem  doar din tren.

Era o minunată zi de iunie, soarele strălucea exact atât cât să încălzească dar să nu ardă, iar toată lumea părea a mea. Întotdeauna mi s-a părut că aici este un „nu- ştiu- ce misterios”, poate datorită mulţimii de peşteri care se află în zonă, a liniştii şi curăţeniei dimineţii.

Nu aveam prea mult timp la dispoziţie, cam 2-3 ore până la trenul cu care trebuia să mă întorc la Cluj, aşa că l-am întrebat pe împiegatul de mişcare ce aş putea vedea în scurtul interval de viaţă pe care-l aveam la dispoziţie. Visul meu de câţiva ani încoace este să ajung în satul Zece Hotare, dar pe câţi oameni i-am întrebat, niciunul  n-a putut să-mi spună cu precizie câţi kilometri sunt până acolo, rezumându-se cu toţii la „foarte departe”. Când le ceream un număr exact, acesta varia între 7 şi 12 kilometri, e clar că românii sunt la fel de pricepuţi ca şi spaniolii în a evalua distanţe.

Cam acelaşi răspuns l-am primit şi din partea împiegatului de mişcare, dar am primit şi o informaţie preţioasă, îndrumarea spre peştera Unguru Mare, care se află cam la 2 km de gară, drumul până acolo e extrem de uşor de străbătut, dar şi foarte pitoresc.

Dacă pentru Zece Hotare va trebui să-mi rezerv mai mult timp pentru a ajunge în acel loc „foarte departe”, unde, am citit pe internet că locuieşte de vreo 20 de ani un francez pe numele lui Alain, dar care, cu timpul, s-a transformat în „Alinu nost”, fiind un fel de binefăcător al satului şi pe care sper să-l întâlnesc cândva, am pornit aşadar spre Peştera Ungurului, care era la o distanţă acceptabilă şi accesibilă.

Mă simţeam ca pe un Camino adevărat, acesta era un fel de preludiu de fapt al Camino-ului meu de anul trecut, din Spania, aşa că nu mi-a fost greu să intru în „spiritul Camino”, cum ne place nouă, caminanţilor, să spunem.

Mai repede decât mi-aş fi dorit, am ajuns la peşteră, trecând pe lângă două pensiuni noi, foarte frumoase. Din păcate, accesul era permis doar după ora 10, iar în peşteră se intra cu ghid, acesta obosindu-se să-şi exercite meseria doar pentru cel puţin 10 persoane. Se pare că numărul 10 guvernează acest loc, dar n-am nicio şansă să vizitez peştera, nu mai e ţipenie de om prin preajmă, d-apoi încă nouă, ca să fim ca-n poezia cu Peneş Curcanul şi să putem intra.

Văd că este şi un Camping aici, e chiar foarte frumos şi bine organizat, iar când mă apropii de Criş, observ o fată care contemplă peisajul, stând pe o bancă. Mă gândesc că ar fi bine să am şi eu o poză din acest loc minunat, aşa că o rog pe ea să mă ajute, moment în care m-am simţit exact ca pe Camino, fata nu înţelege româneşte, e din Ungaria, în excursie cu bicicleta prin România, dar de fapt, locuieşte în Spania de un timp, unde este profesoară de engleză . Toată conversaţia noastră s-a mutat în engleză, aşa că n-am mai avut probleme de comunicare.

Am rămas înţelese să ne întâlnim la tren, mergea şi ea până la Huedin şi prefera să meargă cu trenul, şoseaua fiind destul de periculoasă pentru biciclişti, în această zonă.

Ne-am despărţit, eu voiam să văd puţin localitatea, iar ea trebuia să-şi strângă lucrurile, dormise singură în tot campingul astă noapte, ceea ce mie mi s-a părut o faptă de-a dreptul vitejească, mai ales că nu se vedea nici urmă de paznic.

Încă nu ajunsesem în gară, când fata (nu mai ţin minte cum o chema) mă întrece, trecând pe lângă mine în trombă pe bicicletă, urmată, spre mirarea mea, de un câine, maidanezo-doberman.

Şuncuiuşul este un mic orăşel tihnit şi curat, un loc vizitat de mulţi turişti, în special străini, datorită (cum am mai spus) numărului mare de peşteri  din împrejurimi.

Am stat pe o terasă la o cafea, m-am plimbat puţin prin localitate, apoi m-am îndreptat spre gară, unde a venit şi noua mea prietenă, împreună cu câinele de pripas ce o alesese drept stăpână, şi din pricina căruia a fost tristă tot drumul, fiindcă nu putea să-l ia cu ea.

Mergea la Răchiţele, ca să facă o săptămână voluntariat la o fermă de permacultură şi implicit să înveţe din tainele acestei agriculturi. Serios? Vine fata din Spania ca să înveţe permacultură la Răchiţele, iar eu, de la o aruncătură de băţ, nu ştiu nimic?

Drumul până la Huedin l-am făcut în picioare, la capătul vagonului, unde, fireşte, nu era compartiment pentru biciclete (cu toate că plătise bilet şi pentru bicicletă) şi trebuia s-o tot manevreze când apărea vreun călător ce voia să treacă pe acolo.

Cam aceasta este povestea, vă las în continuare să vă bucuraţi de imaginile surprinse în acea zi molcomă de început de vară, a anului de graţie 2017…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni